pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 25 mai 2017

Elitism sau impostură?

Felul în care indivizi obişnuiţi reuşesc să ocupe într-o societate poziţiile generatoare de venit, prestigiu sau putere a fascinat întotdeauna lumea sociologilor. Weber, Pareto, Mosca, Michelis, Mills sunt doar câteva nume dintre cele care au abordat sistematic problematica elitelor. Alţii au abordat-o implicit prin investigarea stratificării, inegalităţii, mobilităţii sociale sau a leadership-ului. În spaţiul românesc, Lovinescu, Ibrăileanu, Zeletin, Speranția, Drăghicescu, Gusti şi alţii au tratat problematica elitelor în contextul adaptării civilizaţiei româneşti la modelul occidental[1]. Până şi în literatura română, tema clasică a arivismului, nevoia de recunoaştere şi de ascensiune pe scara socială sau problema decăderii elitelor sub imperiul schimbării se regăsesc la Nicolae Filimon, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, George Călinescu sau la Marin Preda. Am menţionat câțiva autori, dar cu siguranţă or mai fi şi alţii.
Toate abordările au în comun faptul că elitele se deosebesc de ceilalţi membri ai unui grup, comunităţi sau, în general, ai societăţii prin faptul că au ceva ieşit din comun, performează excepţional sau obţin recunoaştere în politică, economie, artă, cultură, ştiinţă, cercetare, educaţie, armată sau în administraţie. Într-o lume structurată ierarhic, elitele sunt cele care ocupă poziţiile de vârf din societate. Şi pentru a ocupa sau a păstra aceste poziţii bătălia este deschisă.
Ce anume propulsează elitele în fiecare domeniu e o altă chestiune. În economie lucrurile par să fie relativ clare. Dacă respecţi principiile minimale ale raţionalităţii de tip economic, adică eşti inovativ, administrezi resurse şi mijloace pentru a produce bunuri şi mai şi generezi profit, atunci ai şanse mult mai mari ca ceea ce faci să fie apreciat ca fiind un succes, iar meritele să îţi fie recunoscute. Metoda de selecţie în spaţiul economic este dictată mai degrabă de o logică corporatistă, bazată pe profit. Grila de selecţie în competiţia economică este perfect cuantificabilă şi măsurabilă, ceea ce permite accesul şi urcarea în ierarhie în funcţie de merit. Părintele meritocraţiei, Michael Young spunea că  “inteligenţa si efortul fac ceea ce înseamnă merit. Geniul leneş nu înseamnă merit. Meritul îl obţin toţi cei care muncind contribuie la cauza progresului”[2].  La fel ar trebui să se întâmple şi în cultură, cercetare, ştiinţă sau educaţie. Nu poţi avea o recunoaştere internaţională de genul unui premiu Nobel, care să te propulseze în lumea elitelor mondiale, fără să fi obţinut rezultate excepţionale, produs al inteligenței şi al efortului sistematic.
În politică însă lucrurile par să stea puţin altfel. Teoretic, votul oamenilor ar trebui să fie unul raţional, bazat pe respectarea promisiunilor electorale şi pe evaluarea performanţelor de guvernare, aproape în termenii unei raţionalităţi de tip economic, meritocratice, în sensul administrării resurselor publice pentru a genera securitate şi prosperitate socială şi individuală. Pareto aducea în discuţie tipul leonin şi vulpesc, ca alternanţă a tipul elitar în conducerea societăţii prin etape succesive de stabilitate versus inovare şi progres economic. Weber analizează legitimitatea de a conduce prin prisma raţionalităţii, tradiţiei sau charismei.
Oricât de mult am dori să introducem raţionalitatea în jocul democratic dintre aleşi şi alegători, în realitate, nu există o raţionalitate colectivă raportată la evaluarea rezultatelor în funcţie de programul de guvernare, ci mai degrabă raţionalităţi individuale în justificarea votului. În plus, emoţia este cea care poate face ca o alegere să fie justificată sau nu. De pilda, frica faţă de George Soros poate ascunde foarte bine conştientizarea incompetenţei unui guvern în construcţia de autostrăzi. Şi apoi, dintr-o perspectivă fenomenologică, indivizii judecă mai degrabă politicul în raport de lumea lor socială, de propriile interese şi de percepţia mediatică. De aceea, politica nu mai are neapărat legătură cu performanţa actului de guvernare, ci mai degrabă cu percepţia asupra acestuia. În statul spectacol, nu programele de guvernare sunt cele care aduc voturi, ci punerea în scenă a acestora. Şi odată ajunşi la putere, scopul politicienilor este de a-şi conserva acest statut. Ori aici nu este vorba despre efort sistematic şi inteligenţă puse în slujba performanţei de guvernare în interesul public, ci despre prezervarea puterii. Preluarea şi păstrarea puterii presupune crearea unor reţele de comunicare, loialitate şi autoritate, precum şi înlăturarea posibililor adversari, nu în mod necesar performarea şi evaluarea într-o logică meritocratică. De aceea, performanţa în politică tinde să fie judecată nu neapărat în funcţie de meritul înţeles ca serviciu în interesul public, ci mai ales în raport de abilitatea de a construi percepţii colective şi de a crea reţele de autoritate şi loialitate.
Oportunismul, adaptabilitatea, lichelismul şi mediocritatea celor din lumea politică, în opoziție cu principialitatea, inteligenţa şi performanţa politicienilor din Vest, l-au făcut pe  Eminescu ca în urmă cu mai mult de un secol să vorbească despre elitele româneşti ca despre o „pătură superpusă”. Selecţia elitelor era una negativă în opinia lui Eminescu, pentru că “într-un mediul social şi naţional corupt prin influenţă şi dominaţie străină vor fi promovate uşor în ierarhia socială elementele care se adaptează pasiv, uşor şi repede mediului social corupt[i]”. Este discutabil în ce măsură se putea proba atunci coruptibilitatea elitelor româneşti prin prezenţa influenţei şi dominaţiei străine. Şi apoi, de ce trebuie să le atribuim neapărat străinilor ceea ce ne displace în propria percepţie?
Studiile IRES indică că peste 90% din români nu au încredere în clasa politică românească pentru că ea este coruptă, demagogică şi  guvernează în interes propriu, nu pentru cetățean[3]. În schimb, încrederea în instituţiile europene şi în NATO, dar şi în instituţiile anticorupţie (DNA) depăşeşte 50%. Azi lucrurile par să stea puţin invers. Străinătatea nu este percepută ca un factor de corupere de către români, ci mai degrabă ca unul de normalizare a politicului românesc. Pe de altă parte, e drept să menţionam că toate mişcările iliberale emergente din prezent contestă actualele elite care „ar supune” naţiunile intereselor financiare şi corporatiste globale, rupând legătura reală cu alegătorii.
Cert e că prin teoria selecţiei negative se pune problema autenticităţii elitelor şi a imposturii. Pătura superpusă nu este asimilată elitei autentice, ci imposturii de vârf, pentru că elita ar trebui să compenseze  prin acţiune şi leadership ceea ce plătitorii de taxe oferă. Ori clasa superpusă se declasează în sensul absenţei acestui schimb. Contractul social este rupt în momentul în care omul politic nu mai reprezintă interesele celor care l-au ales.  Performanţa în guvernare se raportează la indicatori economici, dar şi la programe de guvernare şi promisiuni electorale. Dar în lumea pseudo-elitelor performanța nu contează, ea poate fi mimată, simulată. O elită autentică ar servi interesul public, ar căuta un echilibru între beneficiile personale asociate poziției de status şi interesele celor pe care îi reprezintă. Dar caracterul prădalnic şi parazitar este specific păturii superpuse. Coruptul şi demagogul ca reprezentant de vârf al pseudo-elitei vrea o distribuire asimetrică a beneficiilor din taxe si impozite, nu spre binele general, ci spre binele propriu si al celor apropiaţi lui. De aceea, în lumea pseudo-elitelor, performanța de guvernare nu este importantă, ci prezervarea puterii. Loialitatea faţă de şef ajunge să dicteze totul, chiar şi în detrimentul performanței. Oportuniştii şi linguşitorii îşi vor găsi mereu calea într-un astfel de mediu pentru că raţionalitatea lor nu serveşte interesul public, ci pe cel personal şi de clan. De aceea, a fi mereu în slujba unui vremelnic deţinător al puterii este prioritatea lor, în calitate de valeţi şi purtători de mape. Pentru că ei ştiu foarte bine că nu meritul profesional şi efortul sistematic de a munci le asigură succesul, ci loialitatea faţă de un şef al zilei, care  le va putea garanta la un moment dat accesul la una dintre poziţiile care îi va aduce într-o bună zi din poziţia de servitor în cea de stăpân. Oricum, odată mulţi dintre stăpânii zilei nu au fost la rândul lor decât bieţi servitori. Iar dacă e nevoie de un doctorat pentru a accede într-o funcţie, nu e nici o problemă! Plagiatul e întotdeauna la îndemână, mai ales în România de azi. Aşadar, Dinu Păturică nu a murit. El trăieşte printre noi şi este perfect adaptat unui mediu corupt, în care selecţia negativă funcţionează în detrimentul elitelor autentice. Există un soi de socializare anticipativă în perpetuarea acestui model de putere ce face ca selecţia celor merituoşi să fie extrem de greoaie, dacă nu chiar imposibilă.  Efectul secundar al pervertirii mecanismului de selecţie prin punerea loialităţii pe prim plan este fuga de implicare a elitelor autentice şi permanentizarea mediocrităţii.
Dar impostura elitelor româneşti nu e un fenomen recent şi nu se regăseşte numai în politică. El ne-a însoţit istoria printr-un cadru definit de ceea ce Maiorescu numea “formele fără fond”. Când  Cuza a demarat crearea statului român modern, au fost înfiinţate academii, instituţii publice şi forţe armate fără academicieni veritabili, experţi în administraţie sau generali căliţi în focul bătăliilor.  Fondul sau expertiza urma să vină în timp. Modernizarea clasei politice a decurs întotdeauna sub aşteptări, ceea ce i-a făcut pe intelectualii interbelici să inducă această diferenţiere între elitele politice autentice (oameni politici, oameni de stat) şi politicianiştii văzuţi  ca exponenţi ai pseudo-elitelor.  Dar după ce elitele interbelice s-au format, comunismul a epurat universitățile, academiile, armata şi a interzis partidele istorice, înlocuind elitele veritabile cu elite potenţiale de origine sănătoasă. Aşa a fost posibil ca Elena Ceauşescu să devină chimist recunoscut, academician de renume mondial, cu probleme serioase în a recunoaşte formula dioxidului de carbon. Asta nu înseamnă că în România nu au existat oameni de excepţie. Dar într-un astfel de mediu corupt, de-a lungul istoriei, elitele autentice au preferat recunoaşterea celor de afară, pentru că aici, în ţară, nu aveau nici o şansă. V-aţi întrebat vreodată de ce aproape toţi cei cu care ne mândrim (Cioran, Eliade, Coandă, Ionesco, Brâncuși, Paulescu şi alţii) au fost mai întâi recunoscuţi şi confirmaţi ca valoare în străinătate şi abia apoi în ţară?
Postcomunismul e eliminat prim planul elitelor comuniste, dar cei din rândul doi le-au luat locul. Există în spațiul puterii politice dâmboviţene şi acum un mecanism al puterii prin care oportuniştii şi impostorii ajung mult mai repede şi mult mai sus decât cei care depun eforturi sistematice pentru a se pregăti şi pentru a obţine rezultate în ceea ce fac.  De aici vine poate şi descurajarea, disperarea, revolta, contestarea şi nevoia de alternativă.  România este irespirabilă pentru mulţi poate şi pentru că meritocraţiei nu i se acordă nici o şansă, cu toate că sistemul educaţional românesc este  unul care stimulează destul de mult competiţia individuală. În plus, miliardari de carton gen Gigi Becali sau alţi îmbogăţiţi ai tranziţiei extrem de mediatizaţi transmit un semnal clar tinerilor: “Educaţia nu este atât de importantă. Uitaţi-vă la mine, eu am reuşit”. Acum 50% din tinerii până în 25 de ani vor să emigreze.  Ăsta e rezultatul când antimodelele devin repere mediatice, iar multe dintre modelele consacrate drept elite se dovedesc în timp a fi simple imposturi.
Din perspectiva paretiană, problematica moralităţii nu ar trebui pusă în cazul elitelor. În fond, polarizarea în societate este normală şi de aici apare şi nevoia de ascensiune ce generează o anumită dinamică a elitelor, în care cei de jos aspiră să le ia locul celor care ocupă poziţiile din vârful ierarhiei. Contra-elitele înlocuiesc elitele actuale ca alternativă de leadership. Şi chiar dacă sună machiavelic, când e vorba de politică, unii ar putea spune că scopul scuză mijloacele. Puterea este chiar scopul politicii, nu doar instrumentul său. De aceea, performanţa şi meritul nu au legătură cu puterea, ci cu logica economică, cu educaţia şi ştiinţa. În acest fel, pe o astfel de logică, drumul de la democraţie la autocraţie sau dictatură  ar fi netezit, poate fără nici o oprelişte. Din fericire, mecanismele de “ check and balance“ din democraţiile consolidate au exact acest rol de a ajusta în funcţie de interesul general pofta de putere a celor care aspiră sau care deţin poziţiile politice.
În acest context, societatea digitală aduce schimbări fundamentale în circulaţia elitelor. Reţelele de putere se diversifică. Apar netocraţiile ca alternativă sau forme complementare la formele tradiţionale de putere. Elitele politice tradiţionale intră în competiţie comunicaţională cu deţinători de conturi pe reţelele sociale, jurnalişti sau bloggeri capabili să genereze noduri de putere, să creeze o masă critică de emoţie şi să mobilizeze oameni pentru o cauză. Avem de-a face cu mişcări fără un leadership asumat. Noile elite sunt mai degrabă lideri de influenţă.  Ele nu vor puterea, deocamdată. Joacă un rol de reglaj în funcţionarea democraţiei. Sunt o expresie tehnologizată de revoltă împotriva imposturii şi demagogiei, de contestare a pseudo-elitei. Vorbim oare în acest caz de contra-elitele zilelor noastre? Vor trece politicienii la absorbţia lor prin mecanismul adaptării la lumea digitală, oferindu-le avantajele unei poziţii publice? Vor rezista ei tentaţiei de a intra în mecanismul imposturii, se vor implica în politică pentru a impune o schimbare reală sau vor rămâne pe tărâmul contestării netocratice, în spaţiul unei autenticităţi definite de inocenţă şi poate de speranţa într-o societate mai bună? Vom vedea.


Publicat în revista SINTEZA nr. 40.



[1] Elita interbelică: Sociologia româneasca in context European, Dan Dungaciu, Ed. Mica Valahie, București, 2011, pag 255
[2] Paradigme ale cunoaşterii sociologice, Ion Ungureanu, Ed. Humanitas, 1990, pag 180
[3] http://www.ires.com.ro/articol/312/partidele-politice-din-romania---perceptii-si-reprezentari




[i] Paradigme ale cunoaşterii sociologice, Ion Ungureanu, Ed. Humanitas, 1990, pag 155.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...