pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 9 mai 2016

Europa, încotro?

Se spune că în 1950, tehnocratul Jean Monnet l-ar fi convins pe politicanul Robert Schuman să prezinte guvernului francez proiectul său privind comunitatea europeană a producţiei cărbunelui şi oţelului, un proiect ce, în opinia lui, ar fi urmat să facă aproape imposibilă o confruntare între Germania şi Franţa atât timp cât existau interese comune.  Atunci a fost începutul! Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei, a susţinut ideea şi, ulterior, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda se alăturau acestui proiect. Astfel, în 1951 a apărut Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. În 1958 s-a format Comunitatea Economică Europeană. Au aderat apoi la această uniune şi alte state din vechea Europă. Prin tratatele de la Maastricht si Lisabona, Uniunea Europeană a devenit şi o construcţie politică prin care statele cedează o parte din suveranitatea lor către instituţii supranaţionale (Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul UE, Parlamentul European), beneficiind în schimb de libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului, de moneda unică sau finanţarea proiectelor naţionale prin fondurile europene. Proiectul economic al Uniunii Europene a devenit unul politic, extrem de ambiţios şi atractiv, din moment ce azi numără 28 de state membre.
Şi totuşi, dincolo de succesele evidente, Uniunea Europeană trădează  multe slăbiciuni. În plan politic, criza refugiaţilor ne arată cât de tensionat şi greoi este procesul de luare a deciziilor. Mai mult, în situaţii de criză, cum a fost cazul Ucrainei şi gestionarea relaţiilor cu Rusia, s-a dovedit că deciziile au fost luate preponderent de Franţa şi Germania, fără a  consulta celelalte state  membre. În acest context, instituţiile europene au fost  aproape irelevante, devenind un soi de instrumente care au consfințit polul de putere franco-german.
Politicile de dezvoltare regională şi de reechilibrare nu au reuşit să înlăture decalajul economic între Nordul şi Sudul Europei, pe de o parte, şi între Vest şi Est, pe de altă parte. Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda  au devenit poli de atracţie economică, generând o migraţie masivă a forţei de muncă calificate de la periferie spre centru. Astfel, migraţia spre zonele dezvoltate ale Uniunii este încurajată, iar inechităţile dintre state se adâncesc. Frica faţă de imigranții din Est care nu muncesc şi se abonează la beneficiile sociale ale statelor dezvoltate a devenit un motiv de ruptură între vechile şi noile state membre.    
Disfuncţionalităţile s-ar putea rezolva probabil prin mai multă integrare. Opozanţii unei astfel de construcţii se văd însă peste tot. Marine le Pen în Franţa, Norbert Hofer în Austria sau Nigel Farage în Marea Britanie sunt doar câţiva dintre cei care văd în Uniunea Europeană mai degrabă o piedică în dezvoltarea propriilor ţări, nu o oportunitate. 
Nici ţările din Est nu sunt foarte entuziaste când este vorba de mai multă integrare. Ungaria şi Polonia au devenit copii neascultători ai Europei si contestă modelul liberal de democraţie promovat de Bruxelles. În plus, Viktor Orban a probat simpatii clare spre modelul naţionalist autocrat al lui Putin şi a luat măsuri de disociere evidentă faţă de deciziile europene atunci când era vorba de interesele naţionale ale Ungariei. Criza refugiaţilor din Orientul Mijlociu a scos la iveală şi alte frici ale Estului. Uniunea Europeană, acest spaţiu al toleranţei şi diversităţii multiculturale, este o lume mult prea diversă pentru a fi tolerată de către unii politicieni din Est.  Dacă în Marea Britanie, Sadiq Khan, fiul unui şofer pakistanez,  a devenit primarul Londrei,  în Europa de Est frica faţă de invazia imigranţilor arabi este mult amplificată de politicieni, în condiţiile în care ţările din de Est nu sunt o ţintă pentru refugiaţi, ci cel mult o zonă de tranzit. Poate că vechea Europă a învăţat multiculturalismul din experiența post-colonială şi nu a avut nicio problemă să gestioneze integrarea imigranților de-a lungul deceniilor. Însă recentele atentate de la Paris şi Bruxelles ridică serioase semne de întrebare despre  marginalizarea şi excluderea socială a imigranţilor, ceea ce a făcut posibil ca Statul islamic să îşi recruteze militanţi chiar din rândul cetăţenilor europeni. Europa de Est nu vrea sau nu ştie cum să gestioneze un astfel de risc. Poate şi din acest motiv, ţări precum Polonia, Cehia, Ungaria sau România s-au opus cotelor de refugiaţi stabilite de Comisia Europeană. Europa de Est este diferită şi parcă preferă să rămână aşa, creştină şi, în general, heterosexuală. Cicatricile  ultimului secol de istorie sunt încă adânci şi orice diversitate impusă este percepută ca o ameninţare atât timp cât nu se integrează organic în matricea culturală naţională. Internaţionalismul este greu de digerat, mai ales când este obligatoriu. În fond, nimeni dintre cei care au trăit experienţa comunistă nu doreşte ca Bruxelles să devină o nouă Moscovă.
Uniunea Europeană este o construcţie vie, nu este perfectă, dar este perfectibilă. Ea are încă multe probleme în a-şi defini o identitate proprie,  valori şi norme comune care să fie consonante cu valorile şi tradiţiile naţionale. Fondatorii ei probabil că nu şi-au imaginat că peste ani va ajunge ceea ce este acum.  Însă acum, Uniunea Europeană se află la o răscruce.  Mai multă integrare semnifică o identitate europeană mai puternică şi mai multe politici comune, poate chiar o federaţie. Altfel spus, chiar dacă ideologii bruxellezi încearcă să ne convingă că Uniunea Europeană este o construcţie multipolară, viitorul stă într-o consolidare a centrului.  Dar o astfel de opţiune, cu un Bruxelles mai puternic,  ar putea fi percepută şi ca o ameninţare la adresa identităţii naţionale. În luna iunie 2016, Marea Britanie va decide dacă brexitul va deveni o realitate sau nu.  Vom vedea ce va urma.
Cert e că sub presiunea întăririi construcţiei europene, stafia naţionalismului bântuie din nou pe bătrânul continent. În ultimele două secole,  naţionalismul a fost  motorul care a dus la modificarea graniţelor şi la formarea statelor naţionale odată cu slăbirea centrului vechilor imperii. Naţionalismul expansiv a dus la moartea a zeci de milioane de europeni, pornind de la teorii care sugerau superioritatea unor rase şi naţiuni în faţa altora sau nevoia de spaţiu vital. Într-o logică a confruntării între Est şi Vest, războiul  rece a îngheţat oarecum ambiţiile naţionale , dar ele nu au murit niciodată. Odată cu căderea Cortinei de Fier, naţionalismul a avut câmp liber de manifestare. Istoria fostei Iugoslavii stă mărturie. Revizionismul a fost şi el descătuşat.  Idealul integrării europene  l-a mai domolit, integrarea fiind văzută mai degrabă ca o soluţie la rezolvarea  unor aspiraţii naţionale într-o lume prosperă, fără graniţe şi fără conflicte.
Dar libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, serviciilor şi a capitalurilor a generat şi efecte secundare, neanticipate de către candidaţii la intrarea în UE.  Produsele naţionale nu au reuşit de la început să pătrundă pe o piaţă competitivă europeană şi multe dintre industriile naţionale au falimentat, ţările din est devenind o piaţă de desfacere pentru produsele din Vest. După 10-15 ani de integrare europeană s-a dovedit că decalajele economice faţă de ţările din vechea Europă rămân la fel de mari. Salariile în Est sunt şi acum de câteva ori mai mici decât cele din Vest, ceea ce face ca forţa de muncă să migreze masiv spre Occident. Spaţiul Schengen este şi acum inaccesibil României şi Bulgariei, cu toate că respectă toate condiţionalităţile tehnice. Şi atunci, suntem egali sau Estul  are un statut periferic  în construcţia europeană? Spaţiul Schengen, acest punct forte al libertăţii de circulaţie a persoanelor în Uniune, a ajuns să fie un punct slab din moment ce sute de mii de migranţi au ajuns fără nici o problemă din Lesbos la Frankfurt. În lipsa unei decizii agreate la Bruxelles pentru a opri invazia imigranților, Ungaria a preferat să ridice garduri de sârmă ghimpată, fiind urmată şi de alte state europene.
Politicienii care conduc destinele naţionale par să fie mai degrabă instrumente ale birocraţilor Comisiei Europene, ceea ce creează percepţia unui deficit democratic major. Gesturile de nesupunere ale periferiei sunt de aşteptat în astfel de condiţii. Slăbiciunile acestei construcţii, oarecum eclectice în drumul ei spre o integrare organică,  a făcut posibilă îndoiala în viitorul ei. Sondajele efectuate în ţările din vechea Europă ne indică o doză de euroscepticism situată undeva la 40%, în timp ce în Europa Centrală şi de Est este situat undeva la 25% -30%. 
Se poate spune că neonaţionalismul european este o reacţie de apărare în faţa globalizării,  internaţionalizării şi deteritorializării care fac din multiculturalism o realitate. Frica de a fi asimilat, de a-ţi fi schimbate identitatea naţională, valorile tradiţiile, credinţele, stilul de viaţă este una reală. Soluţia nu este să interzici astfel de manifestări, ci să le cunoşti, să le analizezi şi să le înţelegi, pentru a putea merge mai departe. Altminteri, Uniunea Europeană,  această construcţie în care generaţii întregi au investit încredere şi resurse, se poate spulbera ca un castel de cărţi la o adiere ce vine din istoria destul de însângerată a bătrânului continent.
Unde ne poziționăm noi în acest context?
Ultimul sondaj IRES ne arată că 70% dintre români cred că e un lucru bun să facem parte din Uniunea Europeană şi numai 15% cred că e un lucru rău. Cu un euroscepticism de 15%, avem probabil doza cea mai ridicată de susţinere pentru proiectul european. Şi totuşi, 54% dintre români cred că România are mai multe obligaţii faţă de UE şi numai 25% cred că avem parte de avantaje din integrarea europeană. E drept că românii nu prea au un plan B  la opţiunea integrării europene şi pentru că politicienii de pe malurile Dâmboviţei îi dezamăgesc în proporţie de peste 90%. 
Deocamdată, chiar şi cu un statut periferic, apartenenţa României la Uniunea Europeană este singura ei şansă de modernizare şi dezvoltare. În fond, sincronicitatea europeană a fost paradigma în care am ars etapele în decalajul nostru istoric faţă de Europa în secolul XIX. Şi chiar dacă modernizarea prin paradigma formelor fără fond este uneori disfuncţională prin imitaţie şi inadaptare, ea a garantat anumite rezultate de-a lungul vremii, chiar dacă s-au obţinut sub semnul superficialităţii şi imposturii generate de neasimilarea şi internalizarea  formei. Dar odată cu trecerea timpului poate că apare şi fondul. Poate că pătura superpusă a politicii româneşti va învăţa odată să facă politică în stil european, cu responsabilitate şi integritate, aşa cum o cer tinerii din stradă, pentru care standardele nu mai au graniţă. Poate că politicienii români vor înţelege că într-o lume globalizată nu prea mai poţi să faci ce vrei tu. 
Cert e că atât timp cât apartenenţa la Uniunea Europeană va fi percepută ca un beneficiu, susţinerea pentru proiectul construcţiei europene va exista.  Iar dacă erodarea percepţiei unei vieţi mai bune prin apartenența la Europa se va fi împlinit, politicienii români vor începe din nou să vorbească de redobândirea controlului naţional asupra resurselor, de lupta împotriva corporaţiilor străine, de dezvoltarea capitalului românesc, desființarea instituţiilor care luptă împotriva corupţiei şi a lipsei de transparenţă sub pretextul evadării de sub jugul de la Bruxelles. Atunci va fi clar că zorii neonaţionalismului românesc au reapărut, poate şi ca urmare a unei sincronicităţi la nivel european.   Pentru moment, naţionalismul în România este latent, în aşteptarea unui lider care să îi potenţeze mesajul. Noroc că în actualul context istoric, orice îndepărtare de Europa şi America este percepută ca o apropiere de Rusia, ceea ce pe plaiurile mioritice nu e  încă deloc dezirabil. Nu ştim însă ce va fi când Europa îşi va schimba direcţia.

De aceea, întrebarea rămâne: Europa, încotro?

Publicat in revista SINTEZA, mai 2016

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...