pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 10 noiembrie 2016

Fabrica de iluzii

Ultimul studiu al IRES ne arată că  numai 30% dintre români se declară informaţi şi interesaţi de activitatea Parlamentului. Parlamentul se află pe ultimul loc la capitolul încredere (10%), fiind în urma Guvernului (19%), Preşedintelui (29%) sau Primăriei (41%). Nici imaginea parlamentarilor nu este una strălucită,  principalele atribute ale imaginii acestora fiind: egoismul definit de  urmărirea propriilor interese, corupţia, dezinteresul, lenea şi hoţia. Încrederea în partide nu depășește 11%. Cam atât era și acum un an, când într-un alt studiu al IRES  despre încredere, PCR era considerat mai bun decât partidele actuale pentru aproape 50% dintre respondenți. Clasa politică actuală era văzută ca fiind una care își servește propriile interese și cam atât. În rest, hoție, demagogie, minciună și dezinteres. Câteodată bunul simț al oamenilor este suficient pentru a vedea linia normalității. Atunci când este vorba despre rolurile așteptate ale parlamentarilor, studiul IRES ne arată că pe primul loc se află  reprezentarea intereselor oamenilor (18%), după care urmează ceea ce îndeobște îi îngrijorează pe români: creșterea nivelului de trai (15%), crearea de locuri de munca (12%), elaborare de legi corespunzătoare (5%), reforma sistemului sanitar (5%) sau infrastructura (3%). Altfel spus, înainte de toate, oamenii vor refacerea contractului social.
Ne confruntăm aici cu o criză de încredere majoră în democrație, o criză căreia actuala clasă politică nu i-a găsit o soluție. Oamenii nu mai au încredere că cei aleși le reprezintă interesele, ceea ce indică o democrație viciată, dacă nu chiar defectă. După un an de guvernare tehnocrată, 40% dintre români cred că partidele ar trebui desființate, un adevărat indicator de alertă. Partidele au irosit șansa de se recredibiliza  în contextul în care tehnocrația ar fi trebuit să fie o soluție de excepție pentru o democrație sănătoasă. Unele partide, cum sunt USR și PNL,  au încercat să se recredibilizeze prin aducerea tehnocraților în politică. Au sperat ca încrederea  în Dacian Cioloș să fie redirecționată către propriile partide. E drept că pentru români omul este mai important (38%) decât programul politic (20%), dar oare chiar așa criză de leadership și de competență să fie în partide, încât singura salvare să fie transferul de credibilitate din zona tehnocrată? Oare nu cumva prin această tehnică facilă de PR, partidele ajung să se decrediblizeze și mai mult? Democrația nu poate fi salvată prin tehnocrație, ci prin reclădirea încrederii în partide, prin mai multă democraţie. Pe de alta parte, PSD știe că are probleme de percepție legate de integritatea propriilor candidați  și supralicitează electoral printr-un program politic bine articulat în promisiuni generoase, cum ar fi construcția de autostrăzi și spitale, mărirea salariilor, pensiilor și reducerea masivă a fiscalității, ceea ce îi face pe mulți dintre analiștii economici să se întrebe dacă nu cumva tot acest pomelnic electoral e capabil să afecteze stabilitatea și creșterea economică a României. Pentru că e clar că dacă un astfel de program nu este sustenabil, retorica demagogică nu poate în nici un caz să refacă încrederea în partide.
Ceea ce pare însă foarte grav este că 50% dintre cei cu o educație scăzută şi cei care au până în 35 ani susţin că partidele ar trebui desfiinţate,  în comparaţie cu 26%  din rândul celor care au peste 65 de ani şi al celor cu studii superioare. Deducem de aici că cei care au trecut prin experienţa totalitarismului preferă democraţia cu toate imperfecţiunile ei, în timp ce mulţi dintre  tineri, dezamăgiţi de clasa politica actuală, ar prefera  o lume fără partide, fără să ştie exact ce ar presupune asta. Mai vedem aici că educaţia joacă un rol esenţial în atitudinea faţă de democraţie. Să studiezi matematica şi fizica e important pentru o Românie competitivă, dar fără o educaţie adecvată care să formeze oameni competenți civic și politic nu putem genera o altă clasă politică dintre noi.
Cam asta este pe scurt imaginea politicului de azi în România. De ce am ajuns la o astfel de situaţie de neîncredere aproape generalizată în partide şi în parlament? Şi cum se face că instituţiile de bază ale democraţiei, parlamentul - ca for al dezbaterii  şi  partidele – ca expresie a diversităţii opţiunii politice  au ajuns să fie cele mai detestate instituţii la nici trei decenii de la căderea comunismului? Să fi uitat oare românii atât de repede lecţia totalitarismului?  Să fi dezamăgit politicenii atât de mult aşteptările alegătorilor încât să nu mai existe speranţă?  Ce s-a întâmplat de fapt în acest joc al percepției și al alegerii?
Parlamentul României a fost mulți ani ținta predilectă a jurnaliștilor, organizațiilor neguvernamentale și chiar a politicienilor. Traian Băsescu, în calitate de președinte, a dus un adevărat război în timpul celor două referendumuri de destituire.  Discreditarea Parlamentului nici nu a fost un exercițiu foarte dificil, atât timp cât chiar parlamentarii au dat semnale publice negative prin invocarea repetată a imunității drept scut în fața acțiunilor justiției. Și aici vorbim de complicitatea tuturor partidelor. Hoția și corupția s-au atașat atât de puternic de imaginea parlamentului și a partidelor, încât te întrebi cum mai poate fi schimbată în viitorul apropiat.
Ni se spune mereu că partidele guvernează în acord cu programul politic anunțat în campaniile electorale. În realitate, programele electorale sau cele de guvernare sunt rareori respectate, iar promisiunile sunt deseori  sacrificate pe altarul demagogiei. Au fost lideri care și-au pus în joc propria credibilitate legând-o de un proiect sau altul prin invocarea demisiei în caz de eșec, dar toate s-au dovedit a fi simple exerciții de campanie, pentru că, nu-i așa, poporul are memorie scurtă.  
Ca sociologi suntem, într-un fel, parte a acestui mecanism de marketing politic. Cuantificăm, măsuram, identificăm nevoi și emoții ale populației, percepții ale partidelor și ale candidaților, facem sugestii de optimizare a discursului și de reconstrucție a imaginii. Suntem complici ai acestei mașinării cinice  de ambalare a partidelor și a  politicienilor în soluții salvatoare ale națiunii,  o misiune pe care în realitate cu greu o pot duce. Proiectăm un ambalaj prin care vindem alegătorilor un produs în acord cu nevoile lor, dar cu o performanță  situată adesea sub așteptări. Disociem câștigarea alegerilor de actul guvernării, ca și cum ar fi procese diferite, nu etape ale aceluiași proces.
Marketingul politic a devenit azi fabrica de iluzii, linia de producție a imposturii pe scena politică, mecanismul prin care falsul  devine autentic.  Politologi, analişti, economişti şi chiar jurnalişti sunt parte şi ei în acest proces. În ciuda pluralismului  informațional, televiziunile au încă o influență majoră în manipularea percepției. Și rețelele sociale au un potențial semnificativ de mobilizare socială, dar efectul de masă îl creează totuși televiziunea. Cazul Colectiv și căderea  guvernului Ponta în 2015 sau votul din străinătate și alegerea lui Johannis în 2014 stau mărturie în acest sens. Televiziunile nu reproduc izomorfic realitatea. Ele decupează un aspect al realității, îl prezintă, îl analizează, îl amplifică și emit chiar modele de interpretare a realității. Unele televiziuni se ghidează după audiență și caută spectacularul, altele sunt orientate politic. Manipularea a devenit atât de obișnuită încât face parte din realitate. E suficient să analizăm câteva canale de televiziune (RTV, Antena 3, Realitatea TV, B1 TV) și să vedem cum mesajul mediatic creează dificultăți în a face distincția între oamenii onești și competenți și cei care par onești și competenți. Oricând lichelele pot fi ridicate la rang de sfinți, la fel cum oameni buni și dedicați interesului public pot fi maculați la ordin. Important e să se creadă că toți sunt la fel, că alte opțiuni nu există.
Și atunci, cum mai putem face diferența realitate și percepție, dacă ea este produsă și reprodusă prin televiziune și social media?  Nu putem, pentru că realitatea politică nu este o realitate pe deplin proximală, potențial verificabilă, ci și una comunicată, recreată. În cazul alegerilor locale pot verifica, de pildă,  dacă primarul este gospodar sau nu, dacă urbea este sau nu îngrijită, dar în cazul parlamentarilor,  produsul muncii lor îl reprezintă legile, adică  ceva abstract. De la Guvern oamenii se așteaptă să producă bunăstare, ca răspuns în fața sărăciei. Însă cum pot măsura oamenii propria lor bunăstare în raport de acțiunile Guvernului? De aceea, percepția devine parte a realității nu atât prin verificare, cât prin credibilizare sau decredibilizare ca mecanisme de construcție sau deconstrucție a imaginii. Dacă va exista o disonanță nu între realitate și percepție, ci între aşteptările bazate pe promisiuni și performanța la guvernare, atunci încrederea scade și singura șansă a alegătorului rămâne să aleagă între celelalte produse electorale. Ce te faci dacă, sub imperiul percepției, ești convins că și celelalte produse dezamăgesc la fel de mult? În democrație nu există retur și, în general, oferta pluralismului politic este limitată.  Oare nu cumva de aici apar resorturile celor care propun fie naționalismul, fie autocratismul ca opțiune alternativă la un pluralism politic dezamăgitor prin demagogie și mediocritate?

Dacă actuala clasă politică nu va înțelege că politica nu înseamnă numai mesaj  persuasiv, bine construit în acord cu așteptările oamenilor, ci și acțiune coerentă, onestă, responsabilă, bazată pe viziune, performanță, realitate economică și orientată mereu spre oameni, va veni ziua când unora li se va părea normal ca unul ca Putin, Orban sau Erdogan să înceapă să facă ordine în haosul de la noi. 
Publicat in revista SINTEZA, noiembrie 2016

luni, 9 mai 2016

Europa, încotro?

Se spune că în 1950, tehnocratul Jean Monnet l-ar fi convins pe politicanul Robert Schuman să prezinte guvernului francez proiectul său privind comunitatea europeană a producţiei cărbunelui şi oţelului, un proiect ce, în opinia lui, ar fi urmat să facă aproape imposibilă o confruntare între Germania şi Franţa atât timp cât existau interese comune.  Atunci a fost începutul! Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei, a susţinut ideea şi, ulterior, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda se alăturau acestui proiect. Astfel, în 1951 a apărut Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. În 1958 s-a format Comunitatea Economică Europeană. Au aderat apoi la această uniune şi alte state din vechea Europă. Prin tratatele de la Maastricht si Lisabona, Uniunea Europeană a devenit şi o construcţie politică prin care statele cedează o parte din suveranitatea lor către instituţii supranaţionale (Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul UE, Parlamentul European), beneficiind în schimb de libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului, de moneda unică sau finanţarea proiectelor naţionale prin fondurile europene. Proiectul economic al Uniunii Europene a devenit unul politic, extrem de ambiţios şi atractiv, din moment ce azi numără 28 de state membre.
Şi totuşi, dincolo de succesele evidente, Uniunea Europeană trădează  multe slăbiciuni. În plan politic, criza refugiaţilor ne arată cât de tensionat şi greoi este procesul de luare a deciziilor. Mai mult, în situaţii de criză, cum a fost cazul Ucrainei şi gestionarea relaţiilor cu Rusia, s-a dovedit că deciziile au fost luate preponderent de Franţa şi Germania, fără a  consulta celelalte state  membre. În acest context, instituţiile europene au fost  aproape irelevante, devenind un soi de instrumente care au consfințit polul de putere franco-german.
Politicile de dezvoltare regională şi de reechilibrare nu au reuşit să înlăture decalajul economic între Nordul şi Sudul Europei, pe de o parte, şi între Vest şi Est, pe de altă parte. Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda  au devenit poli de atracţie economică, generând o migraţie masivă a forţei de muncă calificate de la periferie spre centru. Astfel, migraţia spre zonele dezvoltate ale Uniunii este încurajată, iar inechităţile dintre state se adâncesc. Frica faţă de imigranții din Est care nu muncesc şi se abonează la beneficiile sociale ale statelor dezvoltate a devenit un motiv de ruptură între vechile şi noile state membre.    
Disfuncţionalităţile s-ar putea rezolva probabil prin mai multă integrare. Opozanţii unei astfel de construcţii se văd însă peste tot. Marine le Pen în Franţa, Norbert Hofer în Austria sau Nigel Farage în Marea Britanie sunt doar câţiva dintre cei care văd în Uniunea Europeană mai degrabă o piedică în dezvoltarea propriilor ţări, nu o oportunitate. 
Nici ţările din Est nu sunt foarte entuziaste când este vorba de mai multă integrare. Ungaria şi Polonia au devenit copii neascultători ai Europei si contestă modelul liberal de democraţie promovat de Bruxelles. În plus, Viktor Orban a probat simpatii clare spre modelul naţionalist autocrat al lui Putin şi a luat măsuri de disociere evidentă faţă de deciziile europene atunci când era vorba de interesele naţionale ale Ungariei. Criza refugiaţilor din Orientul Mijlociu a scos la iveală şi alte frici ale Estului. Uniunea Europeană, acest spaţiu al toleranţei şi diversităţii multiculturale, este o lume mult prea diversă pentru a fi tolerată de către unii politicieni din Est.  Dacă în Marea Britanie, Sadiq Khan, fiul unui şofer pakistanez,  a devenit primarul Londrei,  în Europa de Est frica faţă de invazia imigranţilor arabi este mult amplificată de politicieni, în condiţiile în care ţările din de Est nu sunt o ţintă pentru refugiaţi, ci cel mult o zonă de tranzit. Poate că vechea Europă a învăţat multiculturalismul din experiența post-colonială şi nu a avut nicio problemă să gestioneze integrarea imigranților de-a lungul deceniilor. Însă recentele atentate de la Paris şi Bruxelles ridică serioase semne de întrebare despre  marginalizarea şi excluderea socială a imigranţilor, ceea ce a făcut posibil ca Statul islamic să îşi recruteze militanţi chiar din rândul cetăţenilor europeni. Europa de Est nu vrea sau nu ştie cum să gestioneze un astfel de risc. Poate şi din acest motiv, ţări precum Polonia, Cehia, Ungaria sau România s-au opus cotelor de refugiaţi stabilite de Comisia Europeană. Europa de Est este diferită şi parcă preferă să rămână aşa, creştină şi, în general, heterosexuală. Cicatricile  ultimului secol de istorie sunt încă adânci şi orice diversitate impusă este percepută ca o ameninţare atât timp cât nu se integrează organic în matricea culturală naţională. Internaţionalismul este greu de digerat, mai ales când este obligatoriu. În fond, nimeni dintre cei care au trăit experienţa comunistă nu doreşte ca Bruxelles să devină o nouă Moscovă.
Uniunea Europeană este o construcţie vie, nu este perfectă, dar este perfectibilă. Ea are încă multe probleme în a-şi defini o identitate proprie,  valori şi norme comune care să fie consonante cu valorile şi tradiţiile naţionale. Fondatorii ei probabil că nu şi-au imaginat că peste ani va ajunge ceea ce este acum.  Însă acum, Uniunea Europeană se află la o răscruce.  Mai multă integrare semnifică o identitate europeană mai puternică şi mai multe politici comune, poate chiar o federaţie. Altfel spus, chiar dacă ideologii bruxellezi încearcă să ne convingă că Uniunea Europeană este o construcţie multipolară, viitorul stă într-o consolidare a centrului.  Dar o astfel de opţiune, cu un Bruxelles mai puternic,  ar putea fi percepută şi ca o ameninţare la adresa identităţii naţionale. În luna iunie 2016, Marea Britanie va decide dacă brexitul va deveni o realitate sau nu.  Vom vedea ce va urma.
Cert e că sub presiunea întăririi construcţiei europene, stafia naţionalismului bântuie din nou pe bătrânul continent. În ultimele două secole,  naţionalismul a fost  motorul care a dus la modificarea graniţelor şi la formarea statelor naţionale odată cu slăbirea centrului vechilor imperii. Naţionalismul expansiv a dus la moartea a zeci de milioane de europeni, pornind de la teorii care sugerau superioritatea unor rase şi naţiuni în faţa altora sau nevoia de spaţiu vital. Într-o logică a confruntării între Est şi Vest, războiul  rece a îngheţat oarecum ambiţiile naţionale , dar ele nu au murit niciodată. Odată cu căderea Cortinei de Fier, naţionalismul a avut câmp liber de manifestare. Istoria fostei Iugoslavii stă mărturie. Revizionismul a fost şi el descătuşat.  Idealul integrării europene  l-a mai domolit, integrarea fiind văzută mai degrabă ca o soluţie la rezolvarea  unor aspiraţii naţionale într-o lume prosperă, fără graniţe şi fără conflicte.
Dar libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, serviciilor şi a capitalurilor a generat şi efecte secundare, neanticipate de către candidaţii la intrarea în UE.  Produsele naţionale nu au reuşit de la început să pătrundă pe o piaţă competitivă europeană şi multe dintre industriile naţionale au falimentat, ţările din est devenind o piaţă de desfacere pentru produsele din Vest. După 10-15 ani de integrare europeană s-a dovedit că decalajele economice faţă de ţările din vechea Europă rămân la fel de mari. Salariile în Est sunt şi acum de câteva ori mai mici decât cele din Vest, ceea ce face ca forţa de muncă să migreze masiv spre Occident. Spaţiul Schengen este şi acum inaccesibil României şi Bulgariei, cu toate că respectă toate condiţionalităţile tehnice. Şi atunci, suntem egali sau Estul  are un statut periferic  în construcţia europeană? Spaţiul Schengen, acest punct forte al libertăţii de circulaţie a persoanelor în Uniune, a ajuns să fie un punct slab din moment ce sute de mii de migranţi au ajuns fără nici o problemă din Lesbos la Frankfurt. În lipsa unei decizii agreate la Bruxelles pentru a opri invazia imigranților, Ungaria a preferat să ridice garduri de sârmă ghimpată, fiind urmată şi de alte state europene.
Politicienii care conduc destinele naţionale par să fie mai degrabă instrumente ale birocraţilor Comisiei Europene, ceea ce creează percepţia unui deficit democratic major. Gesturile de nesupunere ale periferiei sunt de aşteptat în astfel de condiţii. Slăbiciunile acestei construcţii, oarecum eclectice în drumul ei spre o integrare organică,  a făcut posibilă îndoiala în viitorul ei. Sondajele efectuate în ţările din vechea Europă ne indică o doză de euroscepticism situată undeva la 40%, în timp ce în Europa Centrală şi de Est este situat undeva la 25% -30%. 
Se poate spune că neonaţionalismul european este o reacţie de apărare în faţa globalizării,  internaţionalizării şi deteritorializării care fac din multiculturalism o realitate. Frica de a fi asimilat, de a-ţi fi schimbate identitatea naţională, valorile tradiţiile, credinţele, stilul de viaţă este una reală. Soluţia nu este să interzici astfel de manifestări, ci să le cunoşti, să le analizezi şi să le înţelegi, pentru a putea merge mai departe. Altminteri, Uniunea Europeană,  această construcţie în care generaţii întregi au investit încredere şi resurse, se poate spulbera ca un castel de cărţi la o adiere ce vine din istoria destul de însângerată a bătrânului continent.
Unde ne poziționăm noi în acest context?
Ultimul sondaj IRES ne arată că 70% dintre români cred că e un lucru bun să facem parte din Uniunea Europeană şi numai 15% cred că e un lucru rău. Cu un euroscepticism de 15%, avem probabil doza cea mai ridicată de susţinere pentru proiectul european. Şi totuşi, 54% dintre români cred că România are mai multe obligaţii faţă de UE şi numai 25% cred că avem parte de avantaje din integrarea europeană. E drept că românii nu prea au un plan B  la opţiunea integrării europene şi pentru că politicienii de pe malurile Dâmboviţei îi dezamăgesc în proporţie de peste 90%. 
Deocamdată, chiar şi cu un statut periferic, apartenenţa României la Uniunea Europeană este singura ei şansă de modernizare şi dezvoltare. În fond, sincronicitatea europeană a fost paradigma în care am ars etapele în decalajul nostru istoric faţă de Europa în secolul XIX. Şi chiar dacă modernizarea prin paradigma formelor fără fond este uneori disfuncţională prin imitaţie şi inadaptare, ea a garantat anumite rezultate de-a lungul vremii, chiar dacă s-au obţinut sub semnul superficialităţii şi imposturii generate de neasimilarea şi internalizarea  formei. Dar odată cu trecerea timpului poate că apare şi fondul. Poate că pătura superpusă a politicii româneşti va învăţa odată să facă politică în stil european, cu responsabilitate şi integritate, aşa cum o cer tinerii din stradă, pentru care standardele nu mai au graniţă. Poate că politicienii români vor înţelege că într-o lume globalizată nu prea mai poţi să faci ce vrei tu. 
Cert e că atât timp cât apartenenţa la Uniunea Europeană va fi percepută ca un beneficiu, susţinerea pentru proiectul construcţiei europene va exista.  Iar dacă erodarea percepţiei unei vieţi mai bune prin apartenența la Europa se va fi împlinit, politicienii români vor începe din nou să vorbească de redobândirea controlului naţional asupra resurselor, de lupta împotriva corporaţiilor străine, de dezvoltarea capitalului românesc, desființarea instituţiilor care luptă împotriva corupţiei şi a lipsei de transparenţă sub pretextul evadării de sub jugul de la Bruxelles. Atunci va fi clar că zorii neonaţionalismului românesc au reapărut, poate şi ca urmare a unei sincronicităţi la nivel european.   Pentru moment, naţionalismul în România este latent, în aşteptarea unui lider care să îi potenţeze mesajul. Noroc că în actualul context istoric, orice îndepărtare de Europa şi America este percepută ca o apropiere de Rusia, ceea ce pe plaiurile mioritice nu e  încă deloc dezirabil. Nu ştim însă ce va fi când Europa îşi va schimba direcţia.

De aceea, întrebarea rămâne: Europa, încotro?

Publicat in revista SINTEZA, mai 2016

luni, 7 martie 2016

Idei în schimbare

Cineva m-a întrebat odată dacă nu cumva, în trecut, românii nu trăiau ceva mai profund și mai sensibil în comparație cu superficialitatea și pragmatismul lumii de azi. Nu știu dacă lumea de azi este mai superficială decât cea de ieri, dar este cert că trăim într-un soi de consumerism ce încurajează confortul, nu efortul. E mult mai facil să deschizi televizorul și să urmărești un film sau să mergi la mall după un produs ce îți promite  fericirea în baza unei nevoi alimentate de publicitate.  Ori a citi o carte presupune un oarecare efort. Nu vreau să spun că azi nu se mai citesc cărți, dar impresia multora e că în comunism se citea ceva mai mult. Poate că lectura era o formă de consum preferată pentru că nu prea existau opțiunile de azi. În fond, ce puteai privi la TVR  în cele 2 ore de emisie de propagandă comunistă? În plus, lectura era și o formă de rezistență interioară, de supraviețuire identitară într-un univers concentraționar. De pildă, îmi amintesc că “Cel mai iubit dintre pământenise citea pe nerăsuflate și se împrumuta de la un prieten la altul tocmai pentru că întreaga acțiune a romanului părea să aibă loc pe un tărâm interzis. Lumea văzută prin ochii lui Victor Petrini era oarecum în contradicție cu ideologia oficială. Mai mult, ideea de contestare sau de dizidență în fața regimului era prezentată ca fiind una posibilă. Poate și din această cauză se zvonise  că romanul lui Marin Preda dăduse destul de multă bătaie de cap cenzurii, ceea ce nu putea fi decât un motiv în plus de lectură în acele vremuri.  Și exemplele ar putea continua.
Cert e că, în ciuda obsesiei regimului de păstra totul în parametrii ideologiei partidului comunist, ideile nu puteau fi oprite. În ultimii ani ai regimului, propaganda era atât de evidentă, încât nimeni nu mai credea o iotă din spusele regimului şi căuta o sursă alternativă de informare. Cu toată frica față de regim, oamenii ascultau Europa Liberă, mergeau la piese de teatru cu un mesaj ușor subversiv sau discutau în cerc restrâns despre ce se întâmplă în țară și în lume. Astfel s-a creat orizontul de așteptare care a făcut posibilă căderea lui Ceaușescu. 
În 1989 o întreagă lume a ideilor s-a prăbușit pentru ca o alta să îi ia locul. Utopia poporului unic muncitor într-o societate socialistă multilateral dezvoltată s-a spulberat în amurgul epocii de aur.  În zilele ce au urmat schimbării regimului comunist, am asistat la reînvățarea democrației prin fenomenul dezbaterilor de stradă. În grupuri mai mari sau mai mici, agora s-a reinventat. Pluripartitism, alegeri libere, majoritate versus minoritate, libertatea presei, economie de piață, lustraţie, anticomunism, separarea puterilor în stat sau independența justiției au fost câteva dintre ideile pilon intens dezbătute ale unei lumi pe cale să se nască. Și cum ruptura de trecut nu părea să aibă loc mult prea curând, contestarea și dezbaterile despre comunism s-au mutat în Piața Universității. În numele eliberării de comunism, România postdecembristă s-a împărțit în „golani” și în „oameni de bine”.  Şi pentru că toleranța și acceptarea diferenței se învățau destul de greu, odată trasată linia etichetărilor de context, dezbaterea de idei a murit. “Noi muncim, nu gândim!” strigau atunci cei care, probabil obosiți de prea multe idei și sătui de dezordinea generată în numele libertății, au venit să facă ordine în Piaţa Universităţii.
Lumea s-a definit atunci în ai noștri și ai lor și acest tip de fractură continuă și acum.  Între cei de dreapta și cei de stânga nu a existat un dialog, ci un lanț nesfârșit de acuzații fondate pe apartenența declarată sau presupusă la un grup sau altul. De exemplu, e suficient să citim în presa vremii cum a decurs dialogul” între Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu cu grupul Liiceanu, Pleșu, Patapievici. Ori, în absența dialogului autentic, ideile mor, rămân doar invectivele.
Au trecut din 89 aproape mai mult de șapte rânduri de alegeri. Rareori s-au dezbătut programe sau ideologii. Carisma candidaţilor pare să fi contat mult mai mult. Ideile, ca mod de interpretare și de acțiune politică, nu prea au ajuns în dezbaterile electorale decât în măsura în care au fost un vector pentru amplificarea fricii sau pentru decredibilizarea adversarului.  Venirea moșierilor,  securismul, pierderea locurilor de muncă, atacurile de tip legionar, tăierea pensiilor sau a salariilor, pierderea Ardealului sunt câteva din temele folosite propagandistic, fără ca ele să fi intrat în spațiul dezbaterii publice.  Frica a fost calea cea mai facilă pentru politicieni pentru  a manipula voturile unui public neinformat, emoțional și cu un deficit major de cultură civică și politică. Să dezbați idei în campanii electorale sau în plină guvernare presupune să ai un public rațional și bine informat. E un risc pe care puțini politicieni și-l asumă într-o lume în care marketingul politic a luat locul dezbaterilor autentice despre actul guvernării. Din păcate, acest cerc vicios al suficienței civice a alimentat demagogia și populismul, afectând serios fundamentul unei democrații sănătoase.
Dacă înainte de 89 cenzura își punea amprenta pe o presă total controlată, democrația ne-a adus pluralismul mediatic. Libertatea de exprimare a venit la pachet cu  finanțarea presei în raport de piața de publicitate. Dependența de audiență a dus însă  la o scădere atât de serioasă a calității producțiilor media, încât te întrebi dacă nu cumva asistăm la un program de imbecilizare sistematică. Despre ce funcţii de informare şi educare a publicului să vorbim atunci?
În planul mesajului politic, teoretic, ar trebui să discutăm despre un pluralism mediatic suficient pentru premisele unei dezbateri publice de idei. Practic, cu foarte puține excepții, cele mai multe dintre trusturile de presă au fost cel puțin atașate politic, dacă nu chiar controlate.  Dezbaterea de idei în spațiul mediatic a fost aproape inexistentă, media fiind folosită cel mai adesea ca platformă  de propagandă politică pentru un partid sau altul. De exemplu, în ultimii ani, televiziunile sau împărțit în băsiste și antibăsiste, în funcție de poziționarea față de fostul președinte al României. Informarea  a fost și este încă frecvent substituită de dezinformare, intoxicare și manipulare. Păpușarii din spatele televiziunilor știu că cine controlează percepția controlează și realitatea. Prejudecățile fabricate şi promovate pe post de judecăți de valoare au substituit informarea autentică și dreptul la propria opinie. Apartenența sau asocierea cu un grup politic, un partid sau cu o persoană au ajuns să devină arme şi să fie mult mai importante decât ideile exprimate de un actor sau altul. Susținută și de exemple concrete, clasa politică a fost și este asociată cu hoția și corupția. Iar discursul despre politică a coborât atât de mult,  încât partidele s-au apropiat de pragul discreditării totale în percepția publică. Poate și din acest motiv, intelectualii autentici nu vor să se implice în viața politică și să își asume un rol semnificativ  în cetate.
Am folosit de câteva ori termenul “autentic” pentru că există foarte multă impostură în spațiul public românesc. Și impostura este principalul inamic al ideilor.
Există propagandiști pe post de jurnaliști care abdică de la cele mai elementare norme de profesionalism, cum ar fi, de pildă, verificarea din mai multe surse sau dreptul la replică. Ei nu informează, ci manipulează. Sunt slujbașii unor interese ascunse, nu ale unui interes public definit prin etica jurnalistică. Dezbaterea de idei le repugnă, pentru că  ideile nu contează decât în măsura în care devin mesaje ce servesc unui scop nu întotdeauna declarat. Nu există o altă instanță care să îi repudieze, decât un public ce adesea nu e în stare să facă diferența sau preferă să se complacă în confortul propriilor frici și prejudecăți, în locul  unei atitudini rațional-critice.
Și școala ar trebui să fie un spațiu al ideilor și al dezbaterilor autentice, dar nu este așa.  Ne lăudăm cu o mână de olimpici la nivel internațional, dar uităm că învățământul nostru e centrat aproape exclusiv pe memorarea informației, nu pe stimularea creativității și formarea de competențe pentru viață. Creativitatea este ucisă în primii ani de școală prin obligarea elevului de a intra în tiparele unei conformități rămase încă în anii comunismului.  Şi atunci, cum să facem din şcoală o pepinieră de idei pentru viitorul naţiunii?
Unii dintre dascăli, mai ales în mediul universitar, au dobândit acest statut pentru că au avut meritul de a fi fost susținuți politic sau să fi fost nepotul, fiul sau finul unui decident al zilei. Multe lucrări universitare sunt simple traduceri sau prelucrări ale unor autori străini. De fapt, universitățile au devenit fabrici de diplome mânate mai degrabă de o logică a profitului, nu a calității. Nici titlul de profesor universitar nu mai înseamnă mare lucru din moment ce a fost parazitat de politic. Oameni care nu aveau nimic de-a face cu  școala, odată ajunși miniștri, prefecți  sau parlamentari, au ars etape și, în câțiva ani,  au ocupat locul celor care trudesc de-o viață pe băncile universităților. Până și armata și serviciile secrete s-au umplut de academii cu generali doctori profesori universitari, ca și cum titlurile academice le-ar fi utile în vreun fel pe câmpul de luptă sau în războiul nevăzut. Ne mândrim cu multiplele universități sau academii stipendiate din banul public, dar, cu puține excepții, nu există nimic notabil în ceea ce lasă în urma lor. Și Umberto Eco a fost profesor universitar, dar a rămas în istorie. Oare câți profesori, cercetători sau academicieni din ţară sunt traduși în străinătate sau câți dintre ei au realizat o invenție, au fost nominalizați sau au câștigat un premiu care să conteze?
Un alt ucigaș al ideilor este plagiatul. El se leagă de impostura din universități și de ușurința cu care sunt acordate titlurile de doctor. Și deși doctoratul ar trebui să fie o formă prin care să îți poți prezenta propriile idei, propria contribuție de excepție într-un domeniu, ultimele scandaluri de plagiat legate de Ponta, Oprea și alți oameni politici au făcut din doctorat ceva demonetizat, similar cu impostura. Să spui azi că ai un titlu de doctor nu mai e deloc în percepția publică o garanție a expertizei.
Se spune ca dacă îți întemeiezi o familie, îți faci o casă, sădești un pom și scrii o carte ești un om împlinit. Dar șansa la deplina împlinire este ratată de când a scrie o carte a devenit un act ridiculizat de reducerea pedepselor pentru condamnați în schimbul unor creații cu caracter științific. Mulți deținuți s-au dovedit  extrem de creativi și cu o capacitate de a umple paginile albe ce depășește de cel puțin câteva ori străduința unuia aflat în libertate.  În aceste condiții, a scrie o carte în libertate nu mai e mare lucru în România, din moment ce orice pușcăriaș o poate face mult mai bine și mult mai repede”.
Mai e ceva ce ucide intenția oricărui creator de idei de pe plaiurile mioritice: xenocentrismul.  Avem tendința de a consuma irațional aproape tot ce e străin și de a disprețui aproape tot ce e românesc.  Efectul pervers este că nu știm sau nu vrem să ne prețuim valorile decât după ce au fost validate de o instanță externă. Oare ce ar fi fost Cioran, Ionesco, Brâncuși sau Henri Coandă dacă nu ar fi emigrat? Cum ar fi rezistat ei acestei axiofobii  a românului, ce face ca aproape tot ce e autentic să piară în fașă, în detrimentul oportunismului?
Ideile pot fi motorul progresului unei națiuni numai în măsura în care există un context al stimulării și aprecierii lor. Altfel spus, o piaţă funcţională a ideilor! Dar dacă ideile se sufocă în negura orgoliilor mărunte și a imposturii, atunci destinul acelei națiuni nu poate fi unul măreț, ci unul marcat de mediocritate şi sărăcie.

Şi totuşi, există speranţă. Vorba lui McLuhan, “mediul este mesaj”. Generaţia Facebook nu pare să mai tolereze minciuna, mediocritatea, impostura şi manipularea. Prin reţelele de socializare, o minoritate activă, poate mult mai interesată şi mai informată decât restul cetăţenilor, a fost capabilă în ultimii ani să stărnească emoţie publică, să se mobilizeze şi să genereze  mişcări de stradă, cu un impact major asupra politicului, cel puţin pe termen scurt. Deocamdată, “netocraţia” ne dă semne că există, dar ea poate fi masa critică necesară pentru schimbare.  Pentru că la fel ca în anii comunismului,  ideile nu pot fi oprite să circule şi să se conecteze dialectic între ele în arhitectura cunoaşterii şi a puterii. 
Publicat in revista SINTEZA, martie 2016

luni, 22 februarie 2016

Delegitimarea politicului

După 25 de ani de libertate experimentată și încercări de reclădire a democrației, românii par să își fi pierdut încrederea mai mult ca niciodată. Democrația pare un proiect complet eșuat, unde partidele și politicienii au viciat cam tot ceea ce părea a clădi, prin speranță, temelia unei lumi noi în zilele lui decembrie ’89.
Ultimul studiu al IRES privind partidele politice este aproape deprimant. Politicienii noștri au ucis speranța și credința în democrație. 73% dintre români au o părere foarte proastă despre partide, iar 92% nu mai au încredere în ele. Reprezentarea publică despre partide este asociată cu două atribute cheie: hoția și corupția. Partidele  au distrus până și ideea de asociere și reprezentare a intereselor, 47% dintre români fiind convinși că partidele reprezintă mai degrabă interesele liderilor lor și mai puțin ale membrilor lor (39%). Aceste cifre indică un clivaj aproape iremediabil între politică și cetățeni, puterea nefiind decât un mijloc de acces la banul public și de satisfacere a interesului propriu prin mecanismele corupției. În condițiile în care așteptările românilor față de partide  sunt, ca odată ce au preluat puterea, ele să reprezinte interesele tuturor cetățenilor (94%), comportamentul de facto al politicienilor pare să nu aibă deloc de-a face cu interesul public.  Deși românii se așteaptă ca guvernanții să rezolve problema locurilor de muncă sau a infrastructurii, nimic nu pare să se întâmple benefic când e vorba de realizarea promisiunilor. A fi politician este echivalent cu a fi hoț sau corupt, ceea ce explică de altfel nivelul cel mai scăzut al încrederii românilor în politicieni, fie ei parlamentari (4%) sau miniștri (10%), comparativ cu încrederea în alte categorii socioprofesionale, cum ar fi în cazul  pompierilor (90%), muncitorilor (76%) sau medicilor (70%). Contractul social este rupt.
Ceea ce este însă de-a dreptul șocant este faptul că dezamăgirea unei democrații ce a fost prost pusă în scenă alimentează și mai mult  nostalgia românilor după trecutul comunist. Studiul IRES ne arată că 52% dintre români cred că PCR a fost un partid mai bun decât partidele actuale, proporția fiind mai ridicată în rândul celor vârstnici, cu studii elementare sau din mediul rural. Un studiu din 2015 al IRES sublinia faptul că mai mult de jumătate dintre români credeau că Ceaușescu a fost un lider bun.  Și mai rău este faptul că până și ideea de pluripartitism ajunge să fie pusă sub semnul întrebării, 1 din 3 români susținând acum că ar fi mai bine să avem un singur partid.  Asistăm așadar la o delegitimare serioasă a partidelor și a leadership-ului politic prin istoria ultimilor 25 de ani.
Ideologiile și programele partidelor contează din ce în ce mai puțin. Programele partidelor sunt relevante în prea puțină măsură, numai 32% fiind de acord că alegerea lor se fundamentează pe programul politic, în timp ce 51% susțin că sunt mult mai importante calitățile persoanei. Persoana ajunge să conteze mai mult pentru că politicul se dramatizează, devine un produs de marketing. Astfel, ideologiile și diferențele programatice devin irelevante.
Studiul IRES ne mai arată că disocierea stânga-dreapta este marcată de confuzii majore în percepția publică. De fapt, românii nu prea știu ce înseamnă stânga-dreapta, dar se identifică cu una dintre axe. Venitul este cel care induce o diferențiere, în sensul că cei care câștigă peste 4000 lei se declară în proporție de 51% de dreapta,   17% de centru și numai 14% de stânga, iar 17% nu răspund. La cei cu venituri sub 1000 lei, numai 28% se declară de dreapta, 21% de centru si 15% de stânga, iar 35% nu răspund.  Așa cum se vede, nu prea e la modă să spui că ești de stânga, mai ales dacă ai studii superioare, venituri ridicate, ești din mediul urban și locuiești în Ardeal.
Dar haideți să vedem cât de dreapta sunt cei care se declară de dreapta. Dacă peste 90% din cei de stânga sunt de acord că statul ar trebui asigure locuri de muncă, locuințe,  82% din cei care se declară de dreapta susțin același lucru.  Când este vorba  de încurajarea protecției sociale a persoanelor aflate în nevoie, e normal ca cei de stânga să susțină o astfel de opțiune (97%), dar vedem că și cei de dreapta susțin același lucru în proporție de 93,7%. De asemenea, tema impozitării celor bogați pentru a-i ajuta pe cei săraci  este o temă clar de stânga și este normal să fie susținută în proporție de 82%, dar și 72,4% din cei de dreapta susțin același lucru, numai 25,5% fiind în dezacord. Paradoxal, când e vorba de încurajarea economiei prin taxe mai mici și cei de stânga și cei de dreapta susțin același lucru în proporție de peste 93%.
Dacă este ceva foarte clar e identificarea și plasarea partidelor pe axa stânga-dreapta. Pe intenția de vot, 80% din cei de stânga ar vota cu PSD și numai 11% cu PNL, în timp ce cei de dreapta ar vota cu PNL în proporție de 52,5% și numai 30,6% cu PSD.
Confuzia ideologică în special pe zona de dreapta vine din abandonarea principiilor ideologice tradiționale ale dreptei și alunecarea comunicării politice spre stânga sau uneori chiar spre populism. La fel de adevărat e că putem vorbi și de un deficit major de educație civică și politică a cetățeanului, cu percepții eronate despre ideologii, partide și despre pilonii unei democrații funcționale.
O altă axă de separare identitară este orientarea spre Occident sau spre Est. PNL este perceput ca fiind un partid mai orientat spre Occident (31%) decât PSD (18%).  Asociat cu stânga, PSD este perceput ca fiind mai orientat către Moscova (32%), în comparație cu PNL (5%).
De asemenea, experiența ultimilor ani în Uniunea Europeană (marcată mai ales de criza imigranților) pare să fi diminuat semnificativ și entuziasmul proeuropean necondiționat. Naționalismul pare să reînvie, din moment ce  60% dintre români cred că partidele trebuie să ducă o politică națională și numai 31%, pro-occidentală.

În aceste condiții, oare subestimase Silviu Brucan termenul de maturizare democratică a poporului român atunci când vorbea un orizont de timp de 20 de ani? Pentru că e cert că după 25 de ani de democrație originală în stil românesc, în care voturile s-au vândut și s-au cumpărat într-un soi de prostituție politică, avem exact ceea ce merităm: impostură în loc de leadership real, mediocritate în loc de competitivitate, demagogie frumos desenată în loc de infrastructură,  corupție în loc de integritate, pasivitate în loc de implicare și disperare în loc de speranță.  Într-un ultim gest de salvare a României de la intrarea pe o orbită haotică, cei de la Bruxelles și Washington par să fi preluat frâiele și ne supervizează în permanență, pentru că știu că în absența acestui control, lucrurile pe malurile Dâmboviței o iau și mai mult razna. 

Publicat în revista SINTEZA, februarie 2016.

duminică, 10 ianuarie 2016

Ce facem cu încrederea publică?

Pe la începutul anilor ’90, când afacerile private şi democraţia reprezentau pentru români ceva cu totul nou, un tânăr om de afaceri îmi explica că succesul în afaceri se bazează aproape exclusiv pe încredere. Era o vreme a începuturilor experimentate, unde succesul de business era asociat cel mai adesea cu specula sau hoţia. Oamenii de afaceri nu aveau o imagine prea bună, iar îmbogățirea era pusă mai tot timpul pe seama furtului. Şi totuşi, spunea amicul meu, afacerile de succes se bazează pe încredere. ”Nu poţi să  fii “ţepar” tot timpul. La un moment dat, ţi se înfundă. Pe termen lung,  câştigă cel care se bucură de încrederea celorlalţi.  Dacă am încredere în tine, ne mai întâlnim şi facem afaceri şi data viitoare. Dacă nu, atunci ne oprim aici. Încrederea e cel mai valoros capital! ”. Şi timpul i-a dat dreptate!  
De fapt, de ce avem nevoie de încredere?
Pentru că ea este temeiul  relaţiilor sociale.  În absenţa ei, orice relaţie e sortită eşecului de la bun început. Încrederea reprezintă garanţia că  totul se va derula în condiţii de predictibilitate. Dacă am încredere în tine, atunci incertitudinea  nu îmi poate juca feste, pentru că ştiu că relaţia noastră se va derula în parametrii unui orizont de aşteptare clar definit.  Pe vremuri, oamenii obişnuiau să bată palma sau să își dea cuvântul pentru orice tranzacţie. Era  ritualul simbolic al unei încrederi manifestate faţă de celalalt, al unei relaţii în care fiecare  actor câştigă.
Există cel puţin două moduri de abordare a încrederii. Putem fi neîncrezători şi să îi privim pe ceilalţi cu suspiciune. În acest caz, paradigma de lucru e că încrederea se câştigă, ea nu există pur şi simplu. Încrederea se certifică  ex-post, prin confirmarea repetată în relaţiile dintre actorii sociali.  O altă abordare este cea în care premisa relaţională  se bazează pe o încredere ex-ante. Am încredere  în celălalt până la proba contrarie. Încrederea poate fi confirmată sau infirmată. Confirmarea încrederii sporeşte creditul social al individului în relaţia cu ceilalţi.  Infirmarea încrederii are loc când comportamentul celuilalt iese din parametrii aşteptaţi. Duplicitatea, trădarea, minciuna sau lipsa de integritate sunt  doar câţiva dintre declanșatorii care fac ca investiţia de credit să fie văzută ca  una perdantă.
Cum stăm cu încrederea  în România?
Încrederea între oameni nu este omogenă la nivel global. Studiile[i]  privind încrederea socială ne arată că ţările cu indicele de încredere socială cel mai ridicat sunt Norvegia, Suedia, Danemarca, China si Finlanda (cu un indice peste 100 de puncte pe o scală de la 0 la 150), iar ţările cu indicele de încredere socială cel mai scăzut sunt Turcia, Rwanda si Botswana (cu un indice situat sub 15 puncte). La o primă privire, am fi tentaţi să spunem că în ţările protestante încrederea socială este mult mai ridicată decât în restul, ceea ce e adevărat, dar la fel de adevărat este că încrederea socială este ridicată şi în ţări musulmane (Arabia Saudită) sau budiste (China), ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva modelul social dominant este cel care generează  încrederea socială.   
România are un indice de încredere socială de 44 puncte, ceea ce o situează în aceeaşi clasă cu fostele ţări comuniste (Ungaria, Polonia, Croaţia, Slovenia, Serbia)  sau cu ţările din flancul sudic al Europei (Spania, Franţa, Malta).  Este evident că încrederea socială  este rezultatul unei multitudini de factori, în care cultura naţională, religia, istoria recentă, gradul de dezvoltare al societăţii au un rol semnificativ .
Care este raportul dintre încredere şi politică?
Dintre toate formele de încredere publică, încrederea în politică  are ceva specific. Ea este oarecum asimetrică  şi se bazează pe delegarea de putere  dinspre cetăţeni către politicieni. Votul în sine este un act de investiţie cu încredere, un soi de garanţie ex-ante  că promisiunile vor fi onorate, iar contractul social va fi  respectat. Acesta este şi motivul pentru care politicienii beneficiază de o perioadă de graţie imediat după alegeri, perioadă în care nivelul de încredere este foarte ridicat.  Dinamica încrederii în politică ţine de performanţa, predictibilitatea, echitatea  şi integritatea politicienilor.
De pildă, atunci când politicienii promit autostrăzi, oamenii  se aşteaptă ca  acest lucru să se şi întâmple. Dar dacă văd numai hărţi frumos desenate şi studii de fezabilitate reluate periodic, încrederea dispare. Investiţia  simbolică de încredere realizată prin vot este subminată  cel mai adesea fie de demagogie, prin exagerarea promisiunilor, fie  pur şi simplu de incompetenţă. 
Nu poate exista încredere în politicieni în afara predictibilităţii. Oamenii de afaceri, partenerii internaţionali şi cetăţenii preferă o lume  definită  de o incertitudine cât mai redusă, o societate predictibilă. Iar atunci când politicienii schimbă regulile în timpul jocului, ei generează incertitudine. Schimbările legislative frecvente ale codului fiscal, practica ordonanţelor de urgenţă, criza demiterii preşedintelui în 2012,  schimbarea sau numirea pe criterii politice în funcţiile publice  sunt câteva exemple de incertitudine creată de politicieni în România ultimilor ani. 
Echitatea reprezintă garanţia că investiţia de încredere se va realiza în mod just pentru toţi cetăţenii prin actul guvernării. Oamenii se aşteaptă ca puterea din mâinile politicienilor să consolideze tratamentul egal în faţa legii, nu să creeze privilegii. De exemplu, este foarte greu să le ceri românilor să mai aibă încredere în politicieni, când  tot acest spectacol al pensiilor speciale pentru parlamentari şi aleşi locali  numai exemplu de echitate nu este.
Integritatea este esenţială pentru  păstrarea capitalului de încredere  al politicului în faţa cetăţenilor. Ea este garanţia că taxele  şi impozitele sunt folosite în interes public, nu în cel privat, că deciziile se iau deschis şi transparent, nu discreţionar.
Pe scurt, demagogia, incompetenţa, corupţia şi indiferenţa faţă de interesul public  sunt cei mai mari duşmani ai încrederii în clasa politică din România. Din păcate, sondajele de opinie din ultimii ani ne indică o încredere extrem de scăzută în politicieni şi în instituțiile pe care le reprezintă.   Parlamentul are cea mai scăzută  cotă de încredere, fiind situată constant între 8%-15%,  faţă de Biserică (între 50% -80%) şi Armată (peste 75%). Este aberant ca românii să preţuiască cel mai  mult instituţiile  totale  şi cel mai puţin exact instituţia  ce face diferenţa dintre democraţie şi dictatură, ceea ce spune mult despre nostalgii totalitare şi despre gradul de cultură civică şi politică  după 50 de ani de comunism. Dar dincolo de acest aspect şi de campaniile de discreditare duse chiar de unii politicieni şi de presă  împotriva Parlamentului, comportamentul parlamentarilor ghidat de interesul mărunt (vezi pensiile speciale, de exemplu)  şi complicitatea la corupţie  prin imunitatea în faţa justiţiei explică  în mare măsură dispreţul publicului.  Nici  Guvernul României nu se bucură de o cotă de încredere ridicată, ea fiind situată undeva la 20%, cu variaţii conjuncturale.  Poziţia codaşă a României în Uniunea Europeană în ceea priveşte nivelul de trai, salariul minim, absorbţia fondurilor structurale, construcţia de autostrăzi, crearea de locuri de muncă ş.a.m.d. ar putea explica  în bună măsură dezamăgirea românilor faţă de performanța  actului de guvernare de pe malurile Dâmboviței. La asta s-ar adăuga în mod clar şi lipsa de integritate ce face ca guvernarea în sine să fie asociată cu corupţia endemică (95% dintre români cred că corupţia este foarte răspândită în România).
Încrederea în primar este mult mai ridicată decât în guvern, fiind situată constant la o cotă de 40%-50%, ceea ce probează încrederea mai ridicată în guvernarea locală decât în ceea centrală.  De altfel, într-un studiu recent al IRES,  91% dintre respondenţi  susţin inclusiv descentralizarea financiară, fiind de  acord cu afirmația „Din taxele colectate ar trebui să rămână mai mult la bugetul local și mai puțin la guvern”.  În acelaşi timp este adevărat că partidele politice s-au decredibilizat serios, acelaşi studiu  indicând  şi o preferinţă ridicată(62%) mai degrabă pentru un primar independent decât pentru unul susţinut de partid”.
Un caz special este cel al președintelui României, poziţia politică care s-a  bucurat constant de ceea mai  ridicată încredere (peste 50%). Este adevărat că ea cunoaște dinamica cea mai mare, scăzând de la 40% la 19% după măsurile anticriză anunţate de Traian Băsescu în 2010 sau urcând la aproape 70% după alegerea lui Klaus Johannis, pentru ca la nici un an să scadă cu aproape 30%. Şi aici, minarea încrederii în președinte a fost  generată fie de lipsa de predictibilitate, fie de demagogie în raport cu aşteptările generate de promisiunile electorale.  Jocul de imagine facil sau marketingul politic  este eficient pe termen scurt, dar decontul lipsei de realism politic nu întârzie niciodată să apară.
Ce putem face pentru a reclădi încrederea în politică?
Mai multă integritate! Politica are de-a face cu interesul public, nu cu cel privat. Prea multă vreme, spaţiul public a fost ocupat de oportunişti care au văzut în politică ocazia de a se cocoţa pe grămada de bani publici şi de a-i folosi pentru interesul propriu sau de partid.  Continuarea acţiunii DNA de curăţare a clasei politice  de corupţie şi stabilirea unor criterii clare de integritate pentru candidaţii la funcţiile publice sunt absolut necesare!
Mai multă transparenţă! Deciziile luate pentru interese nelegitime şi în detrimentul interesului public  fac ca utilizarea banului public să fie serios viciată.  O guvernare deschisă dezbaterii publice cu factorii interesaţi poate marca diferenţa între opacitate şi transparenţă.
Mai puţină demagogie! Oamenii vor proiecte concrete, realizabile şi implementate, nu simple vorbe rostite de candidaţi la sfatul unor consultanţi politici. E timpul ca realismul politic sa îşi spună cuvântul în faţa vânzătorilor de false speranţe.
Mai multă echitate! Politica nu înseamnă privilegii şi discriminare. Politica înseamnă includere şi echitate. Legile nu pot fi date pentru a crea avantaje unor grupuri(aşa cum a fost cazul pensiilor speciale), în detrimentul altor cetăţeni.
Mai multă participare! Omul politic este un model. Şi dacă “pătura superpusă” reprezentată de  impostori, mediocrii şi oportunişti ajunge  să  conducă destinele celorlalţi, atunci încrederea în politică nu poate fi restaurată  pentru că modelele negative vor fi predominante în spaţiul public. Soluţia este implicarea în politică şi asumarea responsabilităţii de către cei care mai cred că politica se poate face  inteligent, deschis şi onest pentru interesul general, nu pentru buzunarul propriu.

Publicat în revista SINTEZA, ianuarie 2016

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...