pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 13 mai 2015

Problema educației și modelul suedez

Nu demult am avut ocazia să cunosc  puțin din ceea ce este  considerat a fi  modelul suedez de educație. Se spune despre educația din țările nordice că este cea mai bună. Acolo, undeva lângă Stockholm, am cunoscut-o pe Raluca, o româncă de 19 ani plecată din Brașov.  Era perfect integrată  în lumea lor, vorbea suedeza, iar profesorii erau foarte mândri de ea. Plecase din România de 6 ani. Eram curios să văd ce anume o fascinează în Suedia. Faptul că te poți dezvolta, că educația ține cont de nevoile tale, că poți fi creativ și independent într-o lume care se bazează totuși pe reguli, că există solidaritate ș.a.m.d.”, spunea ea. Când vine în România totul i se pare ok, dar după câteva zile simte nevoia să se întoarcă în Suedia.  Există ceva ce a schimbat-o și o atrage mereu  spre Stockholm, nu spre București. La anul se va angaja într-o bancă suedeză și va urma în paralel  facultatea de științe economice.  Și, cu siguranță, nu se va mai întoarce în România, asta e clar. Ce trist, mă gândeam eu!
La întoarcerea în țară am nimerit într-o plină petrecere organizată de fiica mea  cu un grup de  prieteni . Eram curios să vă ce cred ei despre educația  din România, ce ar schimba  și ce au de gând să facă în viitor. “ Învățământul nostru este execrabil, nu le pasă de noi, este mult prea încărcat, sunt prea multe reguli,  se schimbă totul prea des, în țara asta nu te poți realiza, vrem să emigrăm!”, spuneau ei. Studiile  IRES confirmă faptul că 50% din tinerii sub 25 de ani vor să emigreze. Oricum, profesorii noștri sunt foarte mândri atunci când elevii excepționali sunt selectați la vreo  universitate de prestigiu din străinătate. Dumnezeule, mă gândeam eu, dacă  toți cei buni emigrează, atunci ce se va alege din țara asta?  Apoi mi-am adus aminte că ambasadorul Franței ne spunea anul trecut  că noi, românii, “sângerăm pur și simplu ca națiune”  prin acest exod  al românilor în străinătate.  Nimic  nu pare să fie mai presus decât omul pentru o țară și, când încurajezi  sau nu poți opri tânăra generație din a face din  emigrație un scop în sine,  acesta este clar falimentul politicii românești, pentru că o națiune fără tineri e o națiune fără viitor. 
În aceste zile se vorbește din nou despre reforma educației și despre o schimbare în  legea învățământului. În ultimii 25 de ani, legea educației din România  s-a schimbat de 64 de ori și lucrurile merg  tot prost.  Elevii sunt nemulțumiți pentru sunt cobaii unui experiment  în educație fără sfârșit, că programa școlară  este mult prea încărcată și centrată pe informație, că profesorii sunt slabi și mulți dintre ei trebuie să apeleze la meditații, că sistemul educațional nu le creează competențe pentru viața reală, că este centrat mult prea mult pe conformism și nu pe creativitate și lista ar putea continua.  Profesorii sunt nemulțumiți pentru că sunt umiliți de guvernanți prin salariile de mizerie, că  sunt nevoiți să apeleze la meditații pentru a supraviețui, că baza materială din școli nu există sau este depășită, că sistemul de promovare este unul clientelar și profund corupt. Directorii de școli  sunt nemulțumiți de birocrația sufocantă impusă de minister, de zecile de comisii și sutele de raportări cronofage,  de subfinanțarea cronică, de deficitul de resurse umane și de presiunile politice. Primarii sunt nemulțumiți pentru că, teoretic, o parte  din sistemul de învățământ  este plasată în responsabilitatea lor, dar nu există și o descentralizare a resurselor alocate pentru educație. În fine, angajatorii sunt nemulțumiți și ei pentru că an de an educația produce absolvenți din ce în ce mai slabi, fără competențe profesionale sau potențial de dezvoltare, dar cu pretenția de a fi bine plătiți.
Ce e de făcut?
În Suedia, învățământul a funcționat după aceeași lege câțiva zeci de ani. În 2011, s-au decis să descentralizeze  masiv  sistemul educațional. Agenția națională pentru educație a rămas cu politicile, curricula și inspecția școlară. În rest, totul a trecut  în coordonarea municipalităților, unde există o comisie pentru educație care gestionează tot ce ține de educație. Nici acolo profesorii nu sunt foarte bine plătiți, dar veniturile sunt decente. Nu există taxe de școlarizare aplicate elevilor si când se spune că învățământul este gratuit, el este gratuit, chiar dacă e vorba și de învățământul privat. Fiecare elev primește un voucher educațional, iar finanțarea urmărește elevul. Dacă pleacă la o altă școală, pleacă și banii. Așa că școlile sunt pe o piață educațională unde trebuie să atragă elevi. Finanțarea pe elev e undeva la 5000 euro/an, dar în cazul grupurilor vulnerabile se poate tripla. La noi,  nu depășește 500 euro/an.
Din taxele colectate la nivel local, peste 25% sunt dedicate finanțării educației. În România,  se tot vorbește de 6% din PIB pentru educație, dar pragul acesta nu a fost niciodată atins.  Autonomia școlilor suedeze  este foarte ridicată. Directorul primește obiectivele educaționale și resursele financiare. În rest, decide  singur  angajarea sau concedierea, mărirea sau scăderea salariilor profesorilor. De fapt, întregul  sistem  educațional suedez se mișcă de la o paradigmă a controlului spre  o paradigmă a încrederii. Nu există sute de reglementări adiționale pe lângă lege, nu există zeci de  comisii și sute de raportări care înghit inutil timpul profesorilor și al directorilor. Se raportează câteva date  cheie într-o singură bază de date și de acolo fiecare dintre agențiile interesate își extrage informațiile necesare. În plus, se vorbește din ce în ce mai mult despre educația personalizată în raport cu nevoile de dezvoltare ale elevului. Dacă vrei să te faci pictor, important e să îți fie stimulat talentul sau creativitatea, ce sens are să asimilezi inutil materii care nu îți vor folosi niciodată?  În Suedia, întâlnirile profesori-părinți sunt moderate de elevi pentru  că în centrul educației stă el, elevul, nu profesorul și nici părinții. Nu există competiție între elevi, pentru că fiecare se află în competiție doar cu sine.
 Poate, după standardele românești, sistemul suedez  este mult prea relaxat, aproape dezordonat. Cum să le acorzi autonomie, cum să ai încredere în oameni, cum să nu controlezi, cum să nu raportezi, cum să nu reglementezi  totul, cum să faci educație  personalizată? – așa ar spune probabil cei mai mulți dintre cei care se ocupă de destinele educației.
Și totuși, sistemul suedez de educație produce absolvenți performanți, creativi și capabili să se  integreze într-o societate care se mândrește cu performanța ei economică și cu politicile inclusive. E un sistem care se adaptează  la noile tehnologii, la o lume în schimbare. E un sistem care pregătește absolvenți pentru societatea suedeză, unde performanța și creativitatea contează, dar ele sunt completate de solidaritate și responsabilitate față de semeni. Sistemul educațional suedez este unul foarte bine adaptat nevoilor societății în care viitorii absolvenți sunt așteptați să își aducă contribuția. Și dacă tot e să vorbim de comparație, după standardele PISA, Suedia se află pe locul 23, în timp ce România se află pe locul 45 din 65 de țări.
La noi, sistemul educațional  este încremenit în timp și este incapabil să se adapteze la schimbare. Reglementăm până la instabilitate și controlăm excesiv respectarea unei birocrații total disfuncționale. Subfinanțăm sistemul, descentralizăm de fațadă, nu avem în încredere în oameni, politizăm aberant și inutil, schimbăm mereu ceva, dar nu modificăm nimic. Și, cel mai rău dintre toate,  ignorăm sau uitam faptul că elevul trebuie să stea în centrul actului educațional. Duplicitatea, ipocrizia sistemului,  Indiferența față de nevoile de dezvoltare ale elevului  și incapacitatea de a produce absolvenților competențe de adaptare la nevoile societății – toate acestea  -  produc disociere identitară și  îi fac pe cei mai mulți dintre elevi să creadă că mirajul împlinirii nu poate avea loc decât în altă parte, nu aici.
 În plus, viziunea despre educație este total eronată. Stimulăm conformismul, individualismul  și competiția între elevi, dar nu suntem capabili să cultivăm creativitatea, cooperarea, solidaritatea și responsabilitatea comunitară. O societate nu este  puternică  numai prin indivizi, ci și prin solidaritățile pe care le creează.  Din păcate, mulți dintre noi înțeleg solidaritatea doar ca pe o formă de a specula pe seama altora, nu ca și un act de responsabilitate socială.  Să nu ne mai mirăm așadar că, într-o lume marcată de individualism, mediocritate  și lipsă de prețuire pentru valori,  cei mai buni dintre absolvenți aleg să emigreze.

Pe scurt, noua reformă a educației, dacă va fi să aibă loc, ar trebui să ia în serios o nouă viziune, o descentralizare reală și o finanțare corespunzătoare a educației,  o simplificare a birocrației educaționale, o consolidarea a autonomiei școlii și o consolidare a încrederii în oamenii din sistem. Dar cel mai mult dintre toate, poate că gestionarii educației ar trebui să asculte mai mult ce vor elevii și studenții și să înțeleagă  care este lumea spre care ne îndreptăm, pentru a ști ce absolvenți să pregătim!  Și poate că vor pricepe și politicienii că dacă nu  prețuim educația  așa cum o merită, atunci țara asta chiar nu are cum să aibă un viitor mai bun. 

Publicat în Transilvania Reporter 

vineri, 8 mai 2015

Cum gestionăm incertitudinea?

Frica de necunoscut
Frica de necunoscut e naturală.  Pentru că necunoscutul creează incertitudine, el poate însemna o oportunitate, dar și o amenințare, un pericol. Reacția de atac sau fugă  în  fața pericolului ține de supraviețuire. Până și animalele dezvoltă comportamente de învățare și uneori chiar de cooperare, prin care să identifice pericolele și să supraviețuiască. De aceea, nevoia de siguranță a oamenilor  vine ca un răspuns aproape firesc la incertitudinea cu care se confruntă aproape zi de zi.  În fond, mediul în care supraviețuim ca indivizi sau comunitate este în mare măsură predictibil, dar complexitatea și dinamica factorilor care îl compun (social, economic, politic, tehnologic, ecologic, militar etc.) fac ca incertitudinea să fie o realitate concretă. Nu putem ști chiar tot despre ceea ce urmează  să ni se întâmple și ceea ce nu știm uneori ne sperie. Studiile derulate  de institutele de sondaje confirmă constant  frica oamenilor  față de boală, de pierderea locurilor de muncă, de creșterea prețurilor, de singurătate, de posibilitatea unui conflict în zonă sau frica față de infractori. Căutăm mereu semne, analizăm și evaluăm predictibilitatea pentru că vrem să evităm incertitudinea tradusă adesea prin amenințări potențiale sau manifeste. De pildă, după evenimentele din Ucraina, nu întâmplător, frica românilor față de un război în zonă (62%) a urcat pe locul 4, după  frica de creștere a prețurilor (78%), de accident (74%)  sau de crimă organizată (71%)[1]. După 1989, în mod constant, în condiții de pace, frica de război se afla pe locul 8-9 în clasamentul amenințărilor.
Reacționăm la fel în fața incertitudinii?
Studiile lui Hofstede[2] scot în evidență  diferențe  majore  privind asumarea sau evitarea incertitudinii între națiuni. Descoperim astfel că, pe o scală de la 0 la 100, românii au un indice de evitare al incertitudinii situat la 90, ceea ce indică o abilitate scăzută a cetățenilor români în gestionarea situaților necunoscute sau a impredictibilului. Prin comparație, indicele de evitarea a incertitudinii atinge în SUA - 46,  în Danemarca – 38, în Suedia – 29, iar în Olanda – 53, ceea ce sugerează existența unor competențe crescute ale indivizilor în confruntarea cu neprevăzutul. În plus,  în țările nordice competența de gestionare a riscurilor pentru cetățenii aflați în situații vulnerabile este construită prin educație și printr-un model social bazat pe solidaritate și responsabilitate.
Oricum, România face parte dintr-o familie mai largă a țărilor europene, unde indicele de evitarea a incertitudinii este destul de ridicat.  Pe de o parte, e vorba de țările Europei de Sud, unde modelul cultural indică clar abilități scăzute de evitare a  incertitudinii: în Spania (86), Italia (75), Grecia (100) și, cu extindere, spre Turcia (85). Pe de altă parte, în țările fostului bloc comunist  există o capacitate redusă  de gestionare a riscurilor confirmată prin valori mari ale indicelui de evitare a incertitudinii: Ungaria (82), Bulgaria (85), Cehia (74) sau Rusia (95).
Incertitudine, totalitarism și democrație
Ce remarcăm aici este că valorile ridicate de evitarea a incertitudinii se asociază în mare măsură cu indici ridicați ai distanței față de putere (75-90), ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva  deficitul democratic și abuzul de putere creează dependență și afectează semnificativ capacitatea cetățenilor de a  fi autonomi și de a face față incertitudinii.
Statele totalitare folosesc frica de incertitudine ca instrument de guvernare. Evreul, imigrantul sau oponenții politici au jucat de-a lungul istoriei și încă joacă rolul țapului ispășitor în societățile totalitare, al dușmanului necesar pentru a crea o amenințare falsă sau mult supradimensionată, amenințare care să justifice ulterior legitimitatea liderilor politici.  Hannah Arendt[3] descrie în detaliu cum amenințarea creează incertitudine, incertitudinea creează frica, iar frica creează nevoia de protecție, fundamentând astfel mitul liderului providențial menit să salveze națiunea și să ofere siguranța mult dorită. Nazismul și stalinismul au profitat din plin de acest mecanism al fricii. Tema inamicului din interior sau a inamicului extern este folosită și azi în societăți autocratice sau chiar în țări democratice pentru a crea solidarități false,  contextuale sau pentru a ascunde problemele grave de pe agenda internă.  Reactivarea de către Putin a tezei fascismului pentru mișcările de la Kiev, invocarea de către liderii americani a pericolului utilizării armelor chimice de către regimul irakian sau stimularea fricii și a nesiguranței față de prezența imigranților români din Italia, Franța sau Marea Britanie pot fi un exemplu în acest sens. Cert e că, prin inventarea sau amplificarea unor pericole reale sau imaginare, climatul politic democratic  se distorsionează major și de aici până la teza dușmanului din interior și reducerea libertăților individuale nu mai e decât un pas.
Dar dependența față de lideri reduce mult autonomia cetățeanului, iar, în timp, abilitatea acestuia de a face față incertitudinii este realmente amputată. Or, o societate este puternică și prin abilitatea cetățenilor ei de a fi inovativi, creativi și autonomi, nu neapărat prin forța liderilor.
În cazul ţărilor post-comuniste, unde există o distanță destulă de mare față de putere combinată cu un indice mare de evitare a incertitudinii, se poate spune că există încă un paternalism reminiscent, caracterizat prin competenţe scăzute ale cetăţenilor în gestionarea schimbării şi aşteptări ridicate din partea indivizilor față de stat în garantarea securităţii, relativ similare cu cele din anii comunismului. Este evident că cetățenii lumii postcomuniste au încă abilități scăzute de gestionare a incertitudinii și că noul stat capitalist  nu le poate oferi o siguranță pe măsura așteptărilor. Însă politicienii noștri promit constant și  demagogic, speculând nevoia de siguranță a românilor.  Mulți dintre români se așteaptă și acum ca statul sau ca politicienii  să le ofere slujbe sigure, salarii mari și locuințe sociale, fără să știe că promisiunile  de acest gen sunt greu realizabile în actualul context.
Educația și cultura riscului
Competența de a face față incertitudinii și de asumare a riscurilor se formează. Un cetățean competent în fața incertitudinii este mai puțin dependent de securitatea promisă de politicieni, fiind capabil să își dezvolte autonom un comportament de gestionare a riscurilor.  De aceea, felul în care ne raportăm la incertitudine depinde în mare măsură și de educația pe care o primim în familie sau la școală.  Studiul meu din volumul “Identitate și societate[4] probează rolul familiei în transmiterea prin imitație a unor valori cheie către copii, inclusiv al celor privind gestionarea incertitudinii. Astfel, copiii proveniți din familii de bugetari preferă mai mult siguranța și se încadrează în tipul identitar dependent, în comparație cu copii din familiile oamenilor de afaceri, care sunt mult mai familiarizați cu situații de risc și se dezvoltă mai degrabă pe modelul tipului identitar autonom.
Pe de altă parte, școala joacă un rol major în formarea unei culturi a riscului, în formarea abilității de a colecta informații și de înțelege mediul, de a identifica amenințările și de a dezvolta planuri individuale sau colective de contingență. Gândirea strategică sau prospectivă se formează în timp, prin jocuri și simulări ale unor situații de risc, prin dezvoltarea creativității individuale și de grup, precum și prin crearea de mecanisme de solidaritate și de responsabilitate socială. Ne mândrim mereu că învățământul nostru creează performanță prin rezultate individuale, dar ne ferim să recunoaștem că el este încă încremenit în trecut, fiind incapabil să dezvolte competențe  de adaptare a absolvenților într-o lume în schimbare, să formeze o gândire strategică consistentă sau să stimuleze cooperarea ca formă de expresie a solidarității pe diverse paliere ale societății. Exacerbarea conformismului în școli stimulează mai degrabă tipul identitar dependent, în timp ce descurajarea creativității, inițiativei și a expresivității individuale și de grup duce în mod clar la subminarea construcției de competențe sociale a elevilor prin prisma unui model identitar autonom.
Să nu ne mai mirăm așadar că nu există în România o cultură a riscului și a planificării strategice! Dacă școala nu încurajează și nu formează competențele de gestionare a incertitudinii, nu ne putem aștepta ca, ulterior, cetățenii români care ajung să conducă companii sau chiar să devină lideri politici să fie capabili să identifice amenințări, să analizeze mediul, să definească scenarii posibile de evoluție și să  formuleze opțiuni strategice. Sunt abilități elementare care fac posibilă o abordare preventivă și eficace  în situații de criză, nu una reactivă și cel mai adesea fără rezultate așteptate.
Securitatea individuală, societală și globală
Experții în studii de securitate vorbesc din ce în ce mai des despre nevoia de securitate la nivel  individual, comunitar, societal sau global, ca un răspuns la incertitudine. Normalitatea socială presupune securitate în fața amenințărilor. George Maior[5] vorbește despre incertitudinea lumii moderne prind diversificarea și asimetria amenințărilor. Amenințările de tip militar nu sunt singurele. Au apărut noi amenințări de tip economic, cibernetic, cultural, axiologic, identitar, ecologic, politic ș.a.m.d. Pentru toate aceste tipuri de amenințări, individul, comunitatea și statul trebuie să aibă capabilitatea de a da un răspuns mai degrabă proactiv sau preventiv, nu unul reactiv.
Securitatea ca răspuns în fața incertitudinii se realizează prin reducerea vulnerabilităților și diminuarea amenințărilor. Dar pentru asta, e nevoie de o cultură de securitate întemeiată pe educație și pe responsabilități asumate. Geopolitica statelor aflate la periferie ne obligă  să dăm un răspuns asumat în fața amenințărilor regionale, atât la nivel politic, cât și la nivel individual. De pildă,  în Polonia, zeci de mii de oameni s-au înscris în trupele de voluntari pentru a da un semnal  în fața amenințărilor Rusiei. În țările baltice, la fel. La noi, deși 54% dintre români cred că Rusia este principalul nostru dușman, 64% dintre cetățeni nu au încredere în Guvernul României când este vorba de gestionarea unor probleme de siguranță națională. E simplu să blamăm politicienii! Dar cât de pregătiți suntem noi, românii, la nivel individual și comunitar, pentru a ne asuma responsabilități în fața amenințărilor actuale și viitoare ale istoriei?

Publicat în revista SINTEZA, mai 2015. 




[1] http://www.ires.com.ro/articol/298/romania-infrico-ata
[2] http://geert-hofstede.com/countries.html
[3] Originile totalitarismului - Hannah Arendt, Ed. Humanitas, București 1994.
[4] Identitate și societate -  Dan Jurcan, Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2005,
[5] Incertitudine – George Cristian Maior, Ed. RAO, 2009. 

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...