pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 2 martie 2015

Imaginea României între conspiraţie şi incompetenţă

Primul episod din documentarul  ”The Romanians are coming!”, realizat şi difuzat de către  Channel 4 din Marea Britanie, a reuşit din nou să tulbure  liniştea identitară a românilor.  Români din diasporă  şi din ţară s-au simţit lezaţi de asocierea imaginii lor cu cea a unor romi  şi au crezut de cuviinţă că glasul lor trebuie să se facă auzit. S-au organizat proteste la Londra, mesajul cheie al acestora fiind centrat pe ideea că “cei din documentar nu sunt reprezentativi pentru România”. Ambasadorul României a trimis o scrisoare de indignare celor de la Channel 4, punctând faptul că documentarul este “xenofob, incorect şi discriminatoriu”.  Premierul României  şi-a declarat  solidaritatea cu  protestele românilor de la Londra, iar unii s-au grăbit să îl condamne pe Klaus Iohannis pentru că nu a luat nici o poziţie pe această temă. Unele site-uri şi televiziuni din România s-au gândit că ar fi bun un contraatac şi i-au ilustrat pe britanici ca fiind “beţivi şi aroganţi”. Probabil că unii experţi de la Guvern sau de la Ministerul de Externe s-au declarat mulţumiţi de reacţia faţă de documentar şi au  bifat situaţia de criză ca fiind rezolvată .
Însă reacţia faţă de acest documentar este una inadecvată din cel puţin două motive.
Deşi acuză xenofobia şi rasismul jurnaliștilor britanici, disocierea faţă de unii cetăţeni români de etnie romă este în sine un act de rasism şi discriminare, ceea ce nu îi face deloc pe protestatari mai buni decât cei care sunt acuzaţi de rasism şi discriminare faţă de români. Şi când în acest joc intră şi autorităţile române, totul devine de-a dreptul condamnabil.
În al doilea rând, să ne aducem aminte că, în urmă cu câteva săptămâni, Europa a spus JE SUIS CHARLIE  pentru a arăta lumii întregi că libertatea de exprimare este o valoare fundamentală a lumii occidentale. Să vii acum şi să pui la colţ exerciţiul libertăţii de exprimare al unor jurnalişti britanici pe motiv că mesajul lor nu e reprezentativ pentru români demonstrează  că nu ai înţeles mai nimic din ceea ce înseamnă libertatea presei. Reprezentativitatea e treaba sociologilor, nu a jurnaliştilor. Un jurnalist nu trebuie să respecte regula reprezentativității. El are libertatea de a diseca realitatea şi de a fi atras de un caz particular dacă acesta suscită interesul jurnalistic.  În plus, tinerii protestatari din Londra şi oficialii români ar fi trebuit să ştie că reacţia lor nu  a făcut decât  să atragă şi mai mult atenţia şi să facă publicitate unui documentar care, probabil, că nu ar fi lăsat prea multe urme şi ar fi trecut mai degrabă neobservat în tumultul producţiilor mediatice ale zilei.
De prea multe ori am asistat în România postdecembristă la reacţii stupide faţă de modul în ne care este prezentată  ţara în mass media occidentală. Unii trăiesc cu impresia că jurnaliştii britanici, francezi sau italieni fac parte dintr-o conspiraţie şi nu vor pur şi simplu să vadă ceea ce este mai frumos la români. Nu vor să vadă şi să scrie despre medicii noştri din Franţa, despre studenţii din Londra, despre constructorii şi infirmierele din Italia, despre munţii şi văile României, despre clădirile frumoase din oraşele  României ş.a.m.d. Nu, ei scriu despre cerşetorii şi hoţii care  bântuie străzile şi parcurile  Occidentului, despre profitorii sistemelor de ajutoare sociale, despre sărăcia şi mizeria din România. Sigur că nu e confortabil să fii asociat cu o astfel de imagine, dar reacţia de condamnare a jurnaliştilor nu rezolvă mai nimic, ba dimpotrivă. Într-o societate democratică nu poţi închide gura jurnaliştilor pentru că nu îţi convine ceea ce spun. Genul acesta de reacţie e mai degrabă o remanenţă de tip totalitar.
Pentru a schimba ceva, poate că ar trebui să înţelegem cum anume funcţionează raportul între percepţie şi realitate, cum anume se formează reprezentările publice despre România în mintea cetăţenilor şi a jurnaliştilor străini. Dacă în spaţiul de  proximitate al francezilor, englezilor, italienilor sau germanilor,  cerşetorii,  hoţii şi profitorii sistemului de ajutoare sociale sunt cei care sunt vizibili şi sunt percepuţi ca o ameninţare la adresa siguranţei cetăţeanului, atunci acest fapt va atrage atenţia jurnaliştilor din ţările respective.  Mesajul mediatizat intră în mentalul colectiv şi se structurează ca atribut central al imaginii despre români. El devine parte a stereotipului şi cum stereotipul funcţionează ca un mecanism de economie a gândirii, românii vor fi judecaţi cel mai adesea în virtutea apartenenţei la categorie şi a atributului central al imaginii asociate acestei categorii. Un studiu guvernamental despre imaginea românilor în Italia sublinia faptul că 80% dintre italienii care interacţionaseră cu românii aveau o percepţie pozitivă, în timp ce italienii care fuseseră expuşi exclusiv mesajului mediatic aveau o percepţie preponderent negativă (peste 75%). În spaţiul interacţiunii directe poţi să îţi dai seama dacă un român e bun sau rău,  funcţionează exigenţa verificabilităţii, pe când în cel distal, al interacţiunii mediate, credibilitatea este cea care contează. 
 E clar! Jurnaliştii străini influenţează modul în care sunt percepuţi românii în străinătate. Dar sunt ei vinovaţi pentru faptul că scriu mai mult despre criminalitatea de vitrină  şi nu despre  ceea ce ne face pe noi mândri că suntem români? Categoric, nu!  Normalitatea nu este de interes jurnalistic. Dacă un român este bine integrat în societatea de adopţie, dacă munceşte, îşi plăteşte taxele şi trăieşte paşnic în relaţia cu vecinii, atunci asta nu e o ştire. Dar dacă unii români ies din tiparele comportamentului dezirabil aşteptat  în societatea respectivă,  atunci, da, ajung  pe prima pagină, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Mailat în Italia şi al altor sute de români acuzaţi de crime, violuri, tâlhării şi alte infracţiuni.
Ce e de făcut? Experţii în comunicare spun că în astfel de situaţii cel  mai bine e să vii cu un mesaj alternativ. Blamarea jurnaliștilor e cea mai proastă dintre soluţii pentru o ţară care se pretinde a fi democratică şi parte a Uniunii Europene. Disocierea identitară, de genul celei de la Londra: ”Românii nu sunt romi. Ei reprezintă o minoritate de 3%. Noi suntem altfel!”  este rasistă, discriminatorie şi nu funcţionează.
Un reputat expert în branding de ţară , Simon Anholt,  susţine că nu poţi învăţa sau educa jurnaliştii şi opinia publică atunci când e vorba de imaginea unei ţări. Soluţia este să îi atragi, să le trezeşti interesul şi să ştii să te vinzi. În fond, există  o competiţie globală între ţări, iar cel care are o reputaţie de ţară pozitivă are  şanse mai mari decât ceilalţi să îşi vândă produsele pe terțe pieţe, să  atragă turişti sau investitori. Nimeni nu are timp să proceseze toate informaţiile, de aceea simplificarea percepţiei este absolut necesară, brandul fiind acel integrator de percepţie care poate subsuma atributele esenţiale care creează credibilitate şi predictibilitate. Brandul este un proiect identitar ce urmează a fi transformat într-un context de percepție, pe când imaginea de ţară este o sumă de percepţii sau percepţia însăşi.
Abordarea publicitară a brandului de ţară funcţionează mai ales în turism. Cele mai multe ţări au preferat să simplifice brandul de ţară  la  promovarea turismului, prin asocierea unui simbol,  a unei imagini sau a unui slogan cu o valoare cheie şi cu o promisiune.  România a cheltuit câteva milioane bune de euro pentru campania “ Exploraţi România, grădina Carpaţilor!” şi tot nu reuşeşte să atragă anual mai mult de 1,5 milioane de turişti străini, în timp ce Bulgaria  atrage de 4 ori mai mult.
Imaginea contează, dar nu se rezumă totul la comunicare. Dacă investeşti sume colosale pentru a atrage turişti, dar calitatea serviciilor, siguranţa turiştilor şi infrastructura lasă de dorit, pe termen lung nu ai decât de pierdut,  pentru că entuziasmul unei experienţe promise se transformă într-un potenţator pentru dezamăgire. Lucrul este valabil şi pentru investiţii, atunci când schimbi politica fiscală după bunul plac şi creezi incertitudine în mediul de afaceri.
De aceea, abordarea imaginii de ţară într-o manieră publicitară, similară cu brandul unui produs, este eronată. Imaginea unei ţări nu poate fi un simplu efort de propagandă, de comunicare, de construcţie a unui ambalaj atrăgător ce ascunde un produs mediocru. Efortul de comunicare trebuie să meargă paralel cu schimbarea realităţii.
De altfel, chiar şi Simon Anholt propune renunţarea la conceptul de brand de ţară, mult prea discreditat de excesul de comunicare, cu cel de identitate competitivă. Este un concept integrator  ce vizează şase dimensiuni cheie ale unei ţări: turismul, exporturile, guvernarea, investiţiile, cultura şi oamenii. Identitatea  competitivă nu este un simplu proiect comunicațional, ci un efort de planificare strategică, de diferenţiere şi de marcare a avantajelor competitive, de definire şi asumare a viziunii şi a obiectivelor strategice de către  leadership-ul unei ţări. Identitatea competitivă nu este un brand de ţară, ci un proiect de ţară, ce trebuie implementat şi comunicat în primul rând cetăţenilor ei. Diferenţa faţă de brandul de ţară este fundamentală. Aici nu e vorba pur şi simplu de comunicarea realităţii, ci de acţiune directă, de schimbare a realităţii, simultan cu comunicarea ei.
O ţară cu o identitate competitivă  consolidată  cunoaşte o serie de beneficii. Un proiect de ţară asumat şi comunicat cetăţenilor ei creează solidaritate şi reîntăreşte stima de sine sau componenta identitară a naţiunii.  Un proiect de identitate competitivă implementat înseamnă că educaţia şi mediul de afaceri pun accent pe inovaţie, ceea ce înseamnă performanţă şi atractivitate pentru bunurile produse în ţara respectivă. Coreea de Sud e un bun exemplu în acest sens.  IT-ul românesc este deja performant la nivel global, dar poate promite mai mult pentru a deveni un soi  de Silicon Valley al Europei. Transparenţa şi buna guvernare,  o altă componentă a identităţii competitive, reprezintă   o garanţie în sine pentru predictibilitatea fiscală şi  funcţionarea neviciată a mediului de afaceri, ceea ce poate deveni un factor de atracţie pentru mai mulţi investitori. De asemenea, un proiect de promovare a turismului pe nişele atractive pentru străini, concomitent cu corectarea deficiențelor legate de calitatea serviciilor sau a infrastructurii, poate fi un stimulent serios pentru dezvoltarea turismului ca industrie semnificativă la nivel naţional. O ţară cu identitate competitivă se bucură de un profil mai vizibil în mass media internaţională şi are o atractivitate mai ridicată pentru evenimente internaţionale, de genul competiţiilor sportive sau concertelor. În fine, o ţară cu  identitate competitivă ridicată înseamnă  o referinţă de ţară pozitivă şi, implicit, o dimensiune culturală mai atractivă, ceea ce înseamnă că  şi “produsele culturale” (filme, cărţi etc.)  reuşesc să penetreze mai uşor  pieţele regionale şi globale.

Secretul identităţii competitive nu stă în comunicare, ci în inovare şi coordonare, în capacitatea de a transforma realitatea unei ţări astfel încât să devină mai atractivă pe pentru proprii ei cetăţeni şi pentru pieţele globale. Un proiect de identitate competitivă pentru România nu poate reuşi decât prin viziune, leadership inspirat şi efort colectiv.  Un proiect de identitate competitivă trebuie să ducă şi la schimbarea noastră, a românilor.  Pentru că azi imaginea României nu este mai bună decât suntem noi. Şi poate că astfel, printr-un efort sistematic de  transformare inovativă şi nu prin comunicare de tip propagandistic,  se va schimba şi imaginea României.  Este însă leadership-ul românesc pregătit pentru un astfel de proiect?  

Publicat în revista SINTEZA, martie 2015

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...