pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 29 octombrie 2015

Când cuvintele devin arme

Rușii sunt răi, americanii sunt buni! Rușii ne-au adus comunismul şi dictatura. De la americani şi de la europeni am reînvăţat democraţia şi libertatea. Acum circulăm liber în Europa şi, cu ajutorul unui DNA susţinut de americani, avem poate şi mai puţină corupţie. Să nu uităm de scutul antirachetă! Unii zic că acum România e mai sigură în faţa rachetelor iraniene, în timp ce voci de la Moscova ne spun clar că nu a existat niciodată o ameninţare iraniană împotriva României, iar, prin găzduirea unor instalaţii de lansare din componenţa scutului american, ne-am făcut singuri o țintă pentru rachetele nucleare ale Federației Ruse. Dar ce, zic analiştii de pe malul Dâmboviţei, înainte nu eram o țintă? Am devenit o ţintă din momentul în care s-a luat decizia să fim membri ai NATO. Nu e nimic, ne liniştesc pro-occidentalii, ne apără americanii! Pe europeni nu știm sigur dacă ne putem baza. Şi dacă tot am schimbat taberele de atâtea ori de-a lungul istoriei, important e ca măcar acum să fim parteneri de încredere. În fond, NATO înseamnă articolul 5, adică: “toți pentru unul şi unul pentru toți”, nu-i așa? 
Rușii vor război, americanii vor pace! Rușii au destabilizat Ucraina cu omuleții lor verzi și au anexat Crimeea. Iar acum îi sprijină pe rebelii pro-ruși, niște teroriști care vor să rupă din trupul Ucrainei o halcă numai bună pentru pofta de hegemonie țaristă a lui Putin. Dar ce, zic rușii, voi americanii nu ați făcut la fel când ați bombardat Serbia și i-ați transformat pe teroriștii kosovari în luptători pentru libertate? Voi nu ați rupt o bucată din trupul Serbiei prin recunoaşterea independenţei statului Kosovo? Și apoi, mai spun rușii, de ce nu i-ar ajuta cineva pe rebelii din Ucraina, dacă americanii tot îi ajută pe rebelii din Siria să îl răstoarne pe Assad? Da, dar regimul lui Assad este unul criminal, a folosit arme chimice, argumentează americanii! Nu, contrazic ruşii, armele chimice au fost folosite de rebeli şi numai poporul sirian poate decide dacă Assad rămâne sau pleacă.
Da, dar voi, rușii manipulați pentru că nu sunteţi interesaţi de terorism. Aţi intervenit aerian în Siria nu pentru a-i lovi pe cei din Statul Islamic, ci pe rebelii antrenați de CIA. Îl sprijiniți direct pe Assad și pentru că avioanele americane zboară deja în Siria, încetați imediat, spune NATO! Nu, zice Putin, dreptul de a bombarda în Siria nu este unul exclusiv, asta e o poziție neconstructivă, noi lovim numai pozițiile Statului Islamic, cel pe care partenerii noștri occidentali nu prea știu cum sau nu prea vor să îl înfrângă! 
E clar, se concluzionează public la Washington, Rusia destabilizează echilibrul global și aruncă în aer Orientul Mijlociu! Dar ce, spun rușii, voi, americanii nu ați distrus echilibrul global atunci când ați pornit la război în Irak și Afganistan, căutând arme chimice sau teroriști acolo unde nu erau? Da, dar am făcut-o pentru libertate, pentru democraţie, pentru a da jos dictatori sau pentru a lupta împotriva terorismului! Statele Unite sunt cele care amenință ordinea globală pentru că experimentele democrației exportate au eşuat, a spus Putin recent la Soci. Şi jurnaliștii ruși jubilează de când Donald Trump – candidat republican la postul de președinte – a susţinut că dacă America ar fi stat acasă, iar dictatori precum Gaddafi sau Saddam ar fi fost azi la putere, state ca Irak, Libia sau Siria nu ar fi încetat să existe, lăsând loc haosului instaurat de Statul Islamic. Nu noi suntem o ameninţare, mai spune răspicat Putin. Statul Islamic dorește destabilizarea întregii lumi! El este duşmanul. Veniți alături de noi să învingem terorismul, este îndemnul președintelui rus! 
În fiecare zi, rușii anunță succes după succes în bombardarea Statului Islamic în Siria. Se dau publicității imagini video de înaltă rezoluție cu avioane și bombe dirijate prin laser spre presupuse poziții strategice ale teroriștilor. Totul pare să probeze o modernizare surpriză a forţelor militare ruse. Minciuni, spune NATO, Rusia loveşte spitale şi ucide civili! Statul Islamic e încă pe poziții! Dezinformare, spune Putin, ne-ați acuzat înainte să începem bombardamentele! Media rusească susţine poziția oficială, arătând faptul că Rusia are bombe de înaltă precizie și nu loveşte decât ţinte militare. Piloţii americani sunt cei care recent au bombardat un spital în Afganistan, ucigând medici şi civili nevinovaţi, spun în contrapunct jurnaliştii ruşi.
Rusia minte, în Putin nu putem avea încredere, afirmă din nou politicienii americanii. Nu se va opri aici, avertizează alte voci prevăzătoare. Nu, zice Putin apăsat, voi ați mințit atunci când ați decis expansiunea NATO până la granițele Rusiei, deși după căderea Cortinei de Fier nu ne-ați spus că veți face acest lucru. 
Șeful Comisiei Europene se bagă şi el în seamă și dă fiori reci Europei de Est printr-o afirmație cel puțin ciudată: “UE nu ar trebui să mai accepte dictatul SUA în relația cu Rusia. Nu așa ar trebui să ne purtăm cu Rusia. Rusia trebuie tratată decent”. Totul a fost spus cu o nonșalanță de parcă ultimii 50 de ani de istorie a Estului comunist nici n-ar fi existat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în Ucraina, iar Crimeea ar fi fost tot acolo, parte a Ucrainei. Estul este revoltat. Oare decidenții de la Bruxelles chiar l-au crezut pe Putin atunci când afirma că Rusia nu este implicată în Ucraina, iar omuleții verzi erau “nişte cetățeni aflați în concediu", care și-au cumpărat câte un tanc sau un complex de rachete sol-aer cu care să se plimbe apoi liber prin Ucraina? O fi cedat liderii de la Bruxelles presiunii Rusiei ? A reușit Putin să facă o breşă în unitatea europeană şi în relaţia dintre UE şi Statele Unite?
Obama tace. Europa tace și ea. E mult prea ocupată cu divergenţele pe tema redistribuirii refugiaţilor sau cu închiderea graniţelor. Construcţia europeană scârțâie din toate încheieturile. Între Statele Unite şi Germania apare un alt scandal de spionaj. Numai senatorul John McCain cere o reacție imediată și dură a Statelor Unite în fața “dictatorului fără scrupule – Vladimir Putin”. 
***
Am făcut această scurtă prezentare a unui dialog purtat între Occident și Rusia prin agregarea unor teme și contrateme selectate din titlurile apărute pe site-urile de știri ale ultimelor luni. Sunt puse în oglindă percepţii diferite ale aceleiaşi realităţi. Ce este adevăr şi ce este minciună aici? 
Am putea crede că rostul cuvintelor este să cuprindă adevărul. Dar ce este adevărul? Căci corespondența dintre semne si referințele lor din realitate nu înseamnă neapărat un act de confirmare a adevărului, ci mai degrabă a sensului pe care îl asociem cuvintelor. Prin cuvinte se consacră mai degrabă sensuri ale realității, modalități de decodificare a mesajului, nu neapărat adevăruri. Pentru că adevărul presupune verificabilitate, ori, dincolo de orizontul experienţei directe, regula credibilităţii este cea care se impune. De aceea, adevărul sau minciuna nici măcar nu mai contează aici. Ceea ce contează a  este actul de comunicare în sine, finalitatea lui pragmatică. În fond, totul e o bătălie de percepție și atitudine. Suntem în plin război mediatic și singurul lucru care contează este definirea realităţii în funcţie de propriile interese ale actorilor de pe scena internațională. Teorema lui Thomas funcționează și în geopolitică: ”O situație devine reală prin consecințele definirii ei ca fiind reală.” În funcție de forța de comunicare a fiecăruia dintre oponenți, varianta de realitate care reușește să se impună va fi cea percepută drept realitate. Ceilalţi, în virtutea unei conformităţi generate de spirala tăcerii, o vor accepta pur şi simplu. Conformitatea informațională va fi apoi cea care va dicta corectitudinea politică în definirea și interpretarea realității. Altfel spus, cine poate defini realitatea deține cu adevărat puterea. 
Războiul mediatic a devenit o componentă a războaielor moderne. Fără o comunicare adecvată, conflictele moderne ar fi de neconceput. Actorii strategici au nevoie de o percepție pozitivă pentru a avea susținerea populației din țările proprii și în rândul aliaților. Intervențiile militare trebuie justificate cu argumente care să îi prezinte pe cei care le declanșează ca pe niște îngeri ai păcii. Și aici adevărul este o construcție, o versiune a realității. Cele mai utilizate tehnici comunicaționale care au precedat sau însoțit intervențiile militare din ultimul sfert de secol au fost etichetarea, atribuirea unor fapte condamnabile și demonizarea adversarului. Finalitatea nu este adevărul, ci impunerea unei percepții bazate pe delimitarea graniței dintre băieții buni și băieți răi pentru a justifica, eventual, nevoia de a interveni militar. Americanii au făcut-o foarte bine în conflictele după căderea Cortinei de Fier. Au reușit să demonizeze, să invoce vinovății pentru Miloșevici, Saddam sau Bin Laden și au creat solidaritatea internațională necesară pentru a interveni militar în Serbia, Irak sau Afganistan. Atunci când au greșit au minimizat efectele prin utilizarea eufemismelor sau a negării. Sintagme precum “daune colaterale” sau „foc amical” au fost invocate adesea pentru a diminua impactul media generat de erorile militare de bombardare a civililor sau a aliaților. Cu toate că imaginea internațională a Statelor Unite a ieșit destul de șifonată în urma implicării în aceste conflicte (abuzurile de la Guantanamo și Abu Ghraib, bâlbele legate de existența armelor chimice în Irak etc. au contribuit din plin la acest lucru), se poate spune că strategiile de diplomație publică, afaceri publice și chiar de război psihologic par să fi funcționat foarte bine în relațiile internaționale, în teatrele de operații sau în mass media. Pe moment, americanii au reușit să construiască abil percepția necesară creării unui context de solidaritate internă și externă pentru a justifica intervențiile militare. 
Ce s-a întâmplat însă semnificativ la Casa Albă de nu mai vedem decât reacții anemice atunci când e vorba de Rusia lui Putin? Să fie Obama mult prea timid pentru a permite întregului aparat de comunicare al celei mai mari democrații din lume să își facă treaba? Pentru că aparatul de propagandă al lui Putin funcționează la turație maximă. Putin și-a propus ca Rusia să redevină un actor cheie pe scena internațională și e dispus să folosească toate mijloacele necesare pentru a proiecta o astfel de imagine și pentru a șubrezi imaginea de forță a Statelor Unite. 
Cazul Ucrainei pare să fi fost primul semnal clar transmis Washingtonului. Ajunge, ați ajuns prea departe, pare să fi spus Putin! “Omuleții verzi” au apărut de nicăieri și au preluat Crimeea fără să tragă un foc de armă. Nu puteau fi asociați cu Rusia pentru că nu aveau semne de identificare. Diversiunea a funcționat, iar atunci când Rusia a fost acuzată de intervenție militară, Putin a negat, cu toate că ulterior a aprobat și a recunoscut anexarea Crimeii, justificând necesitatea reîntoarcerii la Mama Rusia. Negarea și inversiunea au fost alte tehnici utilizate de ruși și când a fost vorba de acuzațiile privind sprijinul militar acordat rebelilor din estul Ucrainei. Putin a negat acuzația și a arătat cu degetul către Occident pentru un presupus sprijin militar acordat regimului de la Kiev. Doborârea avionului civil deasupra Ucrainei a fost de la bun început atribuit trupelor ucrainene, rușii refuzând orice posibilitate ca el să fi fost făcut de rebelii pro-ruși. Tratatul de dezinformare al lui Volkoff pare să fie lectura de bază la Moscova. Etichetări cu un puternic impact emoțional au fost utilizate și pentru a-i descrie pe susținătorii regimului de la Kiev drept “fasciști și neonaziști”, reactivând în memoria colectivă a rușilor amintirile celui de al II-lea război mondial. Apoi, prin implicarea în medierea acordului de la Minsk, alături de Merkel și Hollande, Putin se recredibilizează și pozează în postura de salvator. Și pentru că tot e vorba de utilizarea atribuirii, haosul din Ucraina a fost plasat constant de către Putin în responsabilitatea Occidentului, invocând utilizarea nedemocratică a străzii pentru a forța plecarea de la putere a lui Victor Ianukovici.
Imaginea de agresor construită de Occident a fost mult îmblânzită prin tehnici clasice de PR, astfel încât liderul Rusiei să pară un om cald, obișnuit, dar puternic. Astfel, Putin joacă hochei, se plimbă cu motocicleta, sărută căței, salvează animale ș.a.m.d. Tot în postura de salvator apare Putin și atunci când intervine în Siria, justificând faptul că Occidentul ezită sau nu poate interveni decisiv împotriva Statului Islamic. Putin rezolvă problemele, pare să fie mesajul transmis.  În contratemă, liderul rus punctează impotenţa americanilor şi folosește din nou atribuirea când asociază dezastrul din țările din Orientul apropiat și în Africa de Nord cu exportul de democrație eșuat practicat de Statelor Unite. 
Și deși este evident că afectează interesele americane și europene în Orientul Mijlociu, Putin nu ezită să îi numească constant pe occidentali drept “parteneri”. În acest fel, potențialul unui conflict militar cu Vestul este mult diminuat, cu toate că avioanele rusești au testat constant vigilența avioanelor NATO în ultimul an. Mai mult, în lipsa unui acord privind zborurile militare în spațiul sirian, riscul unor incidente între forțele militare ruse și cele rusești ar fi fost destul de ridicat. 
Pentru a proba forța Rusiei și pentru a șubrezi imaginea hegemonică a Statelor Unite, Putin nu ezită să utilizeze lovituri aeriene cu bombe de înaltă precizie și rachete cu rază medie de acțiune lansate din Marea Caspică sau din Mareea Mediterană. Recent au efectuat un nou test cu o rachetă balistică intercontinentală, ca răspuns la testele sistemului antirachetă desfăşurate de SUA. Totul este filmat și apoi difuzat pe posturile de televiziune. Mesajul este clar: Și noi putem, nu numai voi! 
Pe scurt, vedem aici un efort de redefinire a imaginii Rusiei dintr-o țară slăbită după căderea comunismului într-o țară puternică, decisă să își impună voința pe scena internațională. Pentru asta sunt puse în practică ca la carte tehnici de PR, propagandă, dezinformare, intoxicare și influențare a opiniei publice la nivel mondial. Mijloacelor tradiționale de comunicare li se adaugă acum și cele on-line. Site-uri specializate apar peste noapte în Occident și devin cutii de rezonanță, susținând pozițiile adoptate de Putin la nivel global și subminând credibilitatea celor care i se opun. Dar cel mai important vector de comunicare la nivel internațional pare să fie postul TV Russia Today. În virtutea dreptului la informare și a pluralismului informațional, cele mai multe posturi de televiziune occidentale preiau și amplifică imaginea de forță a Rusiei difuzate pe canalele rusești. Astfel, dezinformatul poate deveni la rândul lui dezinformator. Nu întâmplător, Washington Post a cerut blocarea difuzării emisiunilor acestei televiziuni considerate drept principalul instrument de propagandă a lui Putin.
Este evident că un astfel de efort de redefinire strategică a identității Rusiei nu este rostul improvizației, ci al unui plan meticulos și bine gândit. În acest război al cuvintelor și al percepțiilor, când liderii europeni sunt suspect de concilianți, iar Statele Unite par să se fi resemnat cu noul rol de putere mondială al Rusiei, mă întreb ce ne rezervă viitorul nouă, românilor? Suntem oare pregătiți pentru a face față unor agresiuni informaționale și militare neconvenționale sau ne vom lăsa purtați de valul istoriei, sperând fie ca “omuleții verzi” să nu apară, fie ca “băieții buni” să ne salveze?

Publicat în revista SINTEZA, noiembrie 2015

miercuri, 1 iulie 2015

I hate fake people!

În urmă cu câteva săptămâni, am avut ocazia să stau de vorbă cu un student implicat într-un proiect de voluntariat la o asociație din capitală. Îmi povestea încântat despre faptul că  în această vară ar urma să plece în Statele Unite prin programul “work and travel”.  Și cum cineva mi-a povestit  mai demult despre cum a cunoscut pe viu capitalismul american prin această oportunitate, m-am gândit să îi împărtășesc câteva gânduri, fără a-i afecta în vreun fel entuziasmul unei experiențe provocatoare  și potențial plină de satisfacții.  Însă, înainte de a începe discuția, am observat un tatuaj pe antebrațul său stâng, cu un mesaj ce nu putea fi ignorat: “ I hate fake people!”.  
„Știi, acolo, în America, vor înțelege toți ce ai scris pe braț. E un mesaj dur !”, i-am spus eu.  „Știu, dar o să mă descurc.”, îmi zise el. “Și mai știu că pe unii îi scoate din sărite. Dar eu m-am săturat de ipocriți, de mincinoși, de oameni falși, de toți  cei  care nu sunt ceea ce par. Am și suferit din cauza lor. Iar celor care nu le convine nu au decât să  plece. În fond, vor rămâne lângă mine doar cei care cred în ceea ce cred și eu.”, a concluzionat el.
M-au impresionat  fermitatea și claritatea cu care acest tânăr din generația Y își formula opțiunile de relaționare socială și își susținea punctul de vedere. Am vorbit apoi cu un domn din generația X despre acest episod și etichetările nu au încetat să curgă: “impertinență juvenilă, teribilism de fațadă etc. ”.  “Nu există <fake people>. Lumea de azi e dinamică și  ne obligă fim contextuali.  Numai așa ne putem proteja interesele.”, spunea el aproape iritat de mesajul tânărului student.  
Sinceritate sau ipocrizie? Oportunitate sau principialitate? Autenticitate sau fals? Iată câteva interogații lansate la adresa unui anumit mod de relaționa și de a acționa, ce ar putea fi catalogat prin extensie drept kitsch social.
Să mergem la sursă. Care este motivația, de ce simt unii dintre noi nevoia de fi altfel, de a depăși limitele autenticului și de a pătrunde pe tărâmul falsului?  Prin paradigma dramaturgiei sociale, Goffman ne explică cum oamenii joacă roluri pentru a impresiona audiența la fel cum o fac actorii pe scenă. Ne prezentăm în fața altora nu așa cum suntem, ci așa cum ar trebui să fim, adică în acord cu modul în care dezirabilul social este definit la un moment dat.  Nu o facem neapărat intenționat, pentru că dezirabilitatea socială ne este cultivată și ea devine aproape normă. De aceea, nevoia de conformitate la acest model dictează un comportament de tip dramaturgic, prin care inducem o falsă prezentare a Eului în relațiile sociale. Beneficiile imediate sunt aprecierea, creșterea reputației sau includerea socială. Îndepărtarea față de acest model dezirabil ar fi slaba reputație și, implicit, excluderea socială. Altfel spus, nevoia de apreciere și frica de excludere ne fac să ne prezentăm în fața altora altfel față de cum suntem.
Suntem însă la fel când e vorba de promovarea falsului în relațiile sociale? Psihologii sociali au identificat două tipuri de personalitate, în funcție de gradul de automonitorizare sau “self-monitoring”. Există persoane care au un indice de automonitorizare ridicat, pentru care  imaginea publică este foarte importantă, iar părerea celorlalți contează.  Ei sunt mai degrabă oportuniști, comportamentul lor fiind unul contextual, în funcție de impresia pe care reușesc să o creeze celorlalți. Pe de altă parte, există persoane cu un indice de automonitorizare scăzut. Pentru ei imaginea publică nu e relevantă, iar părerea celorlalți contează foarte puțin. Pot fi definiți ca principiali, oameni cu valori sau convingeri foarte puternice, capabili să structureze contexte și relații sociale în acord cu propria viziune. Nu au nevoie de jocuri de imagine pentru a ști cine sunt. Din rândul lor, se nasc de regulă liderii veritabili.
Dincolo de această tipologie care ține de subiect în asumarea sau falsificarea Eu-lui în relațiile sociale,  există și o problemă a modului în care este definită dezirabilitatea socială.
Ea ține structural și de tipul de societate în care trăim. De pildă, în postcomunism,  după zeci de ani în care uniformitatea identitară și realizarea prin colectivitate au fost cultivate utopic, nevoia diferenței și a exprimării individualității aproape au explodat sub semnul libertății.  Diferența identitară avea să se realizeze într-un context social definit prin  dezirabilitatea  specifică societății de consum. Mecanismul este simplu: identitatea simbolică se bazează pe consum! Nevoile de consum se creează prin publicitate.  Publicitatea asociază produsele cu imaginile de succes ale unor persoane publice și creează implicit ideea că avem mereu o problemă.  Ni se induce faptul că suntem fie prea grași, fie prea slabi și trebuie să facem ceva pentru a ne apropia de modelul promovat. Ni se propune să mergem la sală, să cumpărăm un aparat de sport sau produse de modelare corporală. Când suntem prea obosiți, ni se recomandă să luăm vitamine.  Dacă fetele au sânii prea mici, soluția e  să își pună silicoane. În mod similar, bărbații care nu au păr își pot pune implant. Dacă vrem să fim  respectați sau să avem succes,  atunci ni se sugerează un anumit brand de îmbrăcăminte sau o anumită mașină.  Și exemplele ar putea continua.  Ideea e că nu suntem ok așa cum suntem. Și atunci trebuie să consumăm mai mult și mai mult,  pentru a ne hrăni stima de sine și pentru a ne putea prezenta în fața altora așa cum ne dictează publicitatea. Și iată cum identitatea simbolică  cultivată este motorul care ține în mișcare  capitalismul. În acest joc al identităților dezirabile social, mulți dintre români au ales să proiecteze o imagine de succes supradimensionată, consumând  bunuri prin împrumuturi excesive, cu mult peste puterea lor financiară reală.  În acest fel, snobismul consumerist  alimentează construcția unei identități false în relațiile sociale.
Mass media este și ea în mare măsură responsabilă pentru promovarea unor pseudo-modele sau  modele facile de succes social. Și deși se spune că media joacă un rol educativ, în capitalism audiența este ceea care contează. Iar de aici până la căderea în derizoriu, prin promovarea unor emisiuni cu “cocalari și pițipoance” nu e decât un pas. Televiziunile românești sunt pline de astfel de emisiuni mediocre. Suficiența succesului social ajunge să fie definită prin “prieteni, dușmani, șmecherie, femei, bani,  silicoane, vile și mașini scumpe”.  Disonanța față de modelul social promovat de școală sau familie este evidentă. „Munca, responsabilitatea socială, efortul sistematic, valorile, principiile”  contează din ce în ce mai puțin în lumea mediatică. Și deși pentru un public restrâns există un efect de saturație și chiar de respingere a producțiilor mediatice  de acest gen, adevărul e că subcultura kitsch-ului ajunge să devină dominantă, din moment ce audiența unor astfel de emisiuni continuă să crească, nu să scadă.  Și să nu uităm că ceea ce privim reprezintă într-o oarecare măsură și ceea ce suntem!
Și politicul are și partea lui de vină în promovarea falsului în societate. Posturile publice și înaltele poziții politice sunt ocupate adesea pe criterii de loialitate de clan, nu de competență. Deciziile majore ajung să fie luate de oportuniști care speculează cu mult tupeu bugetul public pentru propriile buzunare. Ultimele dosare ale DNA ne arată dimensiunea dezastrului din politică.  Sute de milioane de euro au fost sifonate pur și simplu din banul public. Parlamentul a ajuns o pavăză pentru infractori și oameni de paie, în loc să fie un spațiu al dezbaterii și al verticalității.  Interesul public a ajuns o lozincă privatizată, ce nu mai există demult. Fiecare își vede interesul propriu și atât. Rezultatul? Dezindustrializarea României și câteva milioane de români care  își caută rostul prin străinătate pentru că țara nu mai are ce să le ofere.  Politicienii lumii de azi sunt  o adevărată „pătură superpusă”, cum  ar spune Eminescu.  Ipocrizia, demagogia, ineficiența și lipsa de integritate fac din actuala clasă politică o expresie a kitsch-ului legat de putere, un kitsch ce subminează fundamental încrederea românilor în democrație. Dar așa se întâmplă când elitele veritabile preferă să stea deoparte și să nu se implice.
Tinerii experimentează și ei lipsa de autenticitate, oportunismul și ipocrizia mai mult  ca niciodată. Școala îi dezamăgește pentru că le toarnă în cap informații inutile, fără să îi pregătească pentru viața reală. Cei care la un moment dat le-au fost modele se dovedesc a fi prin proba timpului niște simpli impostori. Mass media îi saturează pur și simplu cu mediocritate, subcultură și manipulare grosolană.  Politica se dovedește a fi un fals pentru că ei, tinerii, nu sunt reprezentați, iar cei nou intrați în politică au uitat de problemele unei generații și au preluat cu lăcomie metehnele celor pe care ieri îi criticau. În plus, până și politicienii care mai aveau un dram de verticalitate și se lăudau cu lupta lor anti-corupție și cu independența justiției, au renunțat rapid la acest discurs când procurorii le-au bătut la poartă. 

Și atunci, într-o astfel de lume, putem să îi condamnăm pe cei care ne spun fără nici un semn de îndoială: “I hate fake people!” ?
Articol publicat în revista SINTEZA, iulie 2016.

miercuri, 13 mai 2015

Problema educației și modelul suedez

Nu demult am avut ocazia să cunosc  puțin din ceea ce este  considerat a fi  modelul suedez de educație. Se spune despre educația din țările nordice că este cea mai bună. Acolo, undeva lângă Stockholm, am cunoscut-o pe Raluca, o româncă de 19 ani plecată din Brașov.  Era perfect integrată  în lumea lor, vorbea suedeza, iar profesorii erau foarte mândri de ea. Plecase din România de 6 ani. Eram curios să văd ce anume o fascinează în Suedia. Faptul că te poți dezvolta, că educația ține cont de nevoile tale, că poți fi creativ și independent într-o lume care se bazează totuși pe reguli, că există solidaritate ș.a.m.d.”, spunea ea. Când vine în România totul i se pare ok, dar după câteva zile simte nevoia să se întoarcă în Suedia.  Există ceva ce a schimbat-o și o atrage mereu  spre Stockholm, nu spre București. La anul se va angaja într-o bancă suedeză și va urma în paralel  facultatea de științe economice.  Și, cu siguranță, nu se va mai întoarce în România, asta e clar. Ce trist, mă gândeam eu!
La întoarcerea în țară am nimerit într-o plină petrecere organizată de fiica mea  cu un grup de  prieteni . Eram curios să vă ce cred ei despre educația  din România, ce ar schimba  și ce au de gând să facă în viitor. “ Învățământul nostru este execrabil, nu le pasă de noi, este mult prea încărcat, sunt prea multe reguli,  se schimbă totul prea des, în țara asta nu te poți realiza, vrem să emigrăm!”, spuneau ei. Studiile  IRES confirmă faptul că 50% din tinerii sub 25 de ani vor să emigreze. Oricum, profesorii noștri sunt foarte mândri atunci când elevii excepționali sunt selectați la vreo  universitate de prestigiu din străinătate. Dumnezeule, mă gândeam eu, dacă  toți cei buni emigrează, atunci ce se va alege din țara asta?  Apoi mi-am adus aminte că ambasadorul Franței ne spunea anul trecut  că noi, românii, “sângerăm pur și simplu ca națiune”  prin acest exod  al românilor în străinătate.  Nimic  nu pare să fie mai presus decât omul pentru o țară și, când încurajezi  sau nu poți opri tânăra generație din a face din  emigrație un scop în sine,  acesta este clar falimentul politicii românești, pentru că o națiune fără tineri e o națiune fără viitor. 
În aceste zile se vorbește din nou despre reforma educației și despre o schimbare în  legea învățământului. În ultimii 25 de ani, legea educației din România  s-a schimbat de 64 de ori și lucrurile merg  tot prost.  Elevii sunt nemulțumiți pentru sunt cobaii unui experiment  în educație fără sfârșit, că programa școlară  este mult prea încărcată și centrată pe informație, că profesorii sunt slabi și mulți dintre ei trebuie să apeleze la meditații, că sistemul educațional nu le creează competențe pentru viața reală, că este centrat mult prea mult pe conformism și nu pe creativitate și lista ar putea continua.  Profesorii sunt nemulțumiți pentru că sunt umiliți de guvernanți prin salariile de mizerie, că  sunt nevoiți să apeleze la meditații pentru a supraviețui, că baza materială din școli nu există sau este depășită, că sistemul de promovare este unul clientelar și profund corupt. Directorii de școli  sunt nemulțumiți de birocrația sufocantă impusă de minister, de zecile de comisii și sutele de raportări cronofage,  de subfinanțarea cronică, de deficitul de resurse umane și de presiunile politice. Primarii sunt nemulțumiți pentru că, teoretic, o parte  din sistemul de învățământ  este plasată în responsabilitatea lor, dar nu există și o descentralizare a resurselor alocate pentru educație. În fine, angajatorii sunt nemulțumiți și ei pentru că an de an educația produce absolvenți din ce în ce mai slabi, fără competențe profesionale sau potențial de dezvoltare, dar cu pretenția de a fi bine plătiți.
Ce e de făcut?
În Suedia, învățământul a funcționat după aceeași lege câțiva zeci de ani. În 2011, s-au decis să descentralizeze  masiv  sistemul educațional. Agenția națională pentru educație a rămas cu politicile, curricula și inspecția școlară. În rest, totul a trecut  în coordonarea municipalităților, unde există o comisie pentru educație care gestionează tot ce ține de educație. Nici acolo profesorii nu sunt foarte bine plătiți, dar veniturile sunt decente. Nu există taxe de școlarizare aplicate elevilor si când se spune că învățământul este gratuit, el este gratuit, chiar dacă e vorba și de învățământul privat. Fiecare elev primește un voucher educațional, iar finanțarea urmărește elevul. Dacă pleacă la o altă școală, pleacă și banii. Așa că școlile sunt pe o piață educațională unde trebuie să atragă elevi. Finanțarea pe elev e undeva la 5000 euro/an, dar în cazul grupurilor vulnerabile se poate tripla. La noi,  nu depășește 500 euro/an.
Din taxele colectate la nivel local, peste 25% sunt dedicate finanțării educației. În România,  se tot vorbește de 6% din PIB pentru educație, dar pragul acesta nu a fost niciodată atins.  Autonomia școlilor suedeze  este foarte ridicată. Directorul primește obiectivele educaționale și resursele financiare. În rest, decide  singur  angajarea sau concedierea, mărirea sau scăderea salariilor profesorilor. De fapt, întregul  sistem  educațional suedez se mișcă de la o paradigmă a controlului spre  o paradigmă a încrederii. Nu există sute de reglementări adiționale pe lângă lege, nu există zeci de  comisii și sute de raportări care înghit inutil timpul profesorilor și al directorilor. Se raportează câteva date  cheie într-o singură bază de date și de acolo fiecare dintre agențiile interesate își extrage informațiile necesare. În plus, se vorbește din ce în ce mai mult despre educația personalizată în raport cu nevoile de dezvoltare ale elevului. Dacă vrei să te faci pictor, important e să îți fie stimulat talentul sau creativitatea, ce sens are să asimilezi inutil materii care nu îți vor folosi niciodată?  În Suedia, întâlnirile profesori-părinți sunt moderate de elevi pentru  că în centrul educației stă el, elevul, nu profesorul și nici părinții. Nu există competiție între elevi, pentru că fiecare se află în competiție doar cu sine.
 Poate, după standardele românești, sistemul suedez  este mult prea relaxat, aproape dezordonat. Cum să le acorzi autonomie, cum să ai încredere în oameni, cum să nu controlezi, cum să nu raportezi, cum să nu reglementezi  totul, cum să faci educație  personalizată? – așa ar spune probabil cei mai mulți dintre cei care se ocupă de destinele educației.
Și totuși, sistemul suedez de educație produce absolvenți performanți, creativi și capabili să se  integreze într-o societate care se mândrește cu performanța ei economică și cu politicile inclusive. E un sistem care se adaptează  la noile tehnologii, la o lume în schimbare. E un sistem care pregătește absolvenți pentru societatea suedeză, unde performanța și creativitatea contează, dar ele sunt completate de solidaritate și responsabilitate față de semeni. Sistemul educațional suedez este unul foarte bine adaptat nevoilor societății în care viitorii absolvenți sunt așteptați să își aducă contribuția. Și dacă tot e să vorbim de comparație, după standardele PISA, Suedia se află pe locul 23, în timp ce România se află pe locul 45 din 65 de țări.
La noi, sistemul educațional  este încremenit în timp și este incapabil să se adapteze la schimbare. Reglementăm până la instabilitate și controlăm excesiv respectarea unei birocrații total disfuncționale. Subfinanțăm sistemul, descentralizăm de fațadă, nu avem în încredere în oameni, politizăm aberant și inutil, schimbăm mereu ceva, dar nu modificăm nimic. Și, cel mai rău dintre toate,  ignorăm sau uitam faptul că elevul trebuie să stea în centrul actului educațional. Duplicitatea, ipocrizia sistemului,  Indiferența față de nevoile de dezvoltare ale elevului  și incapacitatea de a produce absolvenților competențe de adaptare la nevoile societății – toate acestea  -  produc disociere identitară și  îi fac pe cei mai mulți dintre elevi să creadă că mirajul împlinirii nu poate avea loc decât în altă parte, nu aici.
 În plus, viziunea despre educație este total eronată. Stimulăm conformismul, individualismul  și competiția între elevi, dar nu suntem capabili să cultivăm creativitatea, cooperarea, solidaritatea și responsabilitatea comunitară. O societate nu este  puternică  numai prin indivizi, ci și prin solidaritățile pe care le creează.  Din păcate, mulți dintre noi înțeleg solidaritatea doar ca pe o formă de a specula pe seama altora, nu ca și un act de responsabilitate socială.  Să nu ne mai mirăm așadar că, într-o lume marcată de individualism, mediocritate  și lipsă de prețuire pentru valori,  cei mai buni dintre absolvenți aleg să emigreze.

Pe scurt, noua reformă a educației, dacă va fi să aibă loc, ar trebui să ia în serios o nouă viziune, o descentralizare reală și o finanțare corespunzătoare a educației,  o simplificare a birocrației educaționale, o consolidarea a autonomiei școlii și o consolidare a încrederii în oamenii din sistem. Dar cel mai mult dintre toate, poate că gestionarii educației ar trebui să asculte mai mult ce vor elevii și studenții și să înțeleagă  care este lumea spre care ne îndreptăm, pentru a ști ce absolvenți să pregătim!  Și poate că vor pricepe și politicienii că dacă nu  prețuim educația  așa cum o merită, atunci țara asta chiar nu are cum să aibă un viitor mai bun. 

Publicat în Transilvania Reporter 

vineri, 8 mai 2015

Cum gestionăm incertitudinea?

Frica de necunoscut
Frica de necunoscut e naturală.  Pentru că necunoscutul creează incertitudine, el poate însemna o oportunitate, dar și o amenințare, un pericol. Reacția de atac sau fugă  în  fața pericolului ține de supraviețuire. Până și animalele dezvoltă comportamente de învățare și uneori chiar de cooperare, prin care să identifice pericolele și să supraviețuiască. De aceea, nevoia de siguranță a oamenilor  vine ca un răspuns aproape firesc la incertitudinea cu care se confruntă aproape zi de zi.  În fond, mediul în care supraviețuim ca indivizi sau comunitate este în mare măsură predictibil, dar complexitatea și dinamica factorilor care îl compun (social, economic, politic, tehnologic, ecologic, militar etc.) fac ca incertitudinea să fie o realitate concretă. Nu putem ști chiar tot despre ceea ce urmează  să ni se întâmple și ceea ce nu știm uneori ne sperie. Studiile derulate  de institutele de sondaje confirmă constant  frica oamenilor  față de boală, de pierderea locurilor de muncă, de creșterea prețurilor, de singurătate, de posibilitatea unui conflict în zonă sau frica față de infractori. Căutăm mereu semne, analizăm și evaluăm predictibilitatea pentru că vrem să evităm incertitudinea tradusă adesea prin amenințări potențiale sau manifeste. De pildă, după evenimentele din Ucraina, nu întâmplător, frica românilor față de un război în zonă (62%) a urcat pe locul 4, după  frica de creștere a prețurilor (78%), de accident (74%)  sau de crimă organizată (71%)[1]. După 1989, în mod constant, în condiții de pace, frica de război se afla pe locul 8-9 în clasamentul amenințărilor.
Reacționăm la fel în fața incertitudinii?
Studiile lui Hofstede[2] scot în evidență  diferențe  majore  privind asumarea sau evitarea incertitudinii între națiuni. Descoperim astfel că, pe o scală de la 0 la 100, românii au un indice de evitare al incertitudinii situat la 90, ceea ce indică o abilitate scăzută a cetățenilor români în gestionarea situaților necunoscute sau a impredictibilului. Prin comparație, indicele de evitarea a incertitudinii atinge în SUA - 46,  în Danemarca – 38, în Suedia – 29, iar în Olanda – 53, ceea ce sugerează existența unor competențe crescute ale indivizilor în confruntarea cu neprevăzutul. În plus,  în țările nordice competența de gestionare a riscurilor pentru cetățenii aflați în situații vulnerabile este construită prin educație și printr-un model social bazat pe solidaritate și responsabilitate.
Oricum, România face parte dintr-o familie mai largă a țărilor europene, unde indicele de evitarea a incertitudinii este destul de ridicat.  Pe de o parte, e vorba de țările Europei de Sud, unde modelul cultural indică clar abilități scăzute de evitare a  incertitudinii: în Spania (86), Italia (75), Grecia (100) și, cu extindere, spre Turcia (85). Pe de altă parte, în țările fostului bloc comunist  există o capacitate redusă  de gestionare a riscurilor confirmată prin valori mari ale indicelui de evitare a incertitudinii: Ungaria (82), Bulgaria (85), Cehia (74) sau Rusia (95).
Incertitudine, totalitarism și democrație
Ce remarcăm aici este că valorile ridicate de evitarea a incertitudinii se asociază în mare măsură cu indici ridicați ai distanței față de putere (75-90), ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva  deficitul democratic și abuzul de putere creează dependență și afectează semnificativ capacitatea cetățenilor de a  fi autonomi și de a face față incertitudinii.
Statele totalitare folosesc frica de incertitudine ca instrument de guvernare. Evreul, imigrantul sau oponenții politici au jucat de-a lungul istoriei și încă joacă rolul țapului ispășitor în societățile totalitare, al dușmanului necesar pentru a crea o amenințare falsă sau mult supradimensionată, amenințare care să justifice ulterior legitimitatea liderilor politici.  Hannah Arendt[3] descrie în detaliu cum amenințarea creează incertitudine, incertitudinea creează frica, iar frica creează nevoia de protecție, fundamentând astfel mitul liderului providențial menit să salveze națiunea și să ofere siguranța mult dorită. Nazismul și stalinismul au profitat din plin de acest mecanism al fricii. Tema inamicului din interior sau a inamicului extern este folosită și azi în societăți autocratice sau chiar în țări democratice pentru a crea solidarități false,  contextuale sau pentru a ascunde problemele grave de pe agenda internă.  Reactivarea de către Putin a tezei fascismului pentru mișcările de la Kiev, invocarea de către liderii americani a pericolului utilizării armelor chimice de către regimul irakian sau stimularea fricii și a nesiguranței față de prezența imigranților români din Italia, Franța sau Marea Britanie pot fi un exemplu în acest sens. Cert e că, prin inventarea sau amplificarea unor pericole reale sau imaginare, climatul politic democratic  se distorsionează major și de aici până la teza dușmanului din interior și reducerea libertăților individuale nu mai e decât un pas.
Dar dependența față de lideri reduce mult autonomia cetățeanului, iar, în timp, abilitatea acestuia de a face față incertitudinii este realmente amputată. Or, o societate este puternică și prin abilitatea cetățenilor ei de a fi inovativi, creativi și autonomi, nu neapărat prin forța liderilor.
În cazul ţărilor post-comuniste, unde există o distanță destulă de mare față de putere combinată cu un indice mare de evitare a incertitudinii, se poate spune că există încă un paternalism reminiscent, caracterizat prin competenţe scăzute ale cetăţenilor în gestionarea schimbării şi aşteptări ridicate din partea indivizilor față de stat în garantarea securităţii, relativ similare cu cele din anii comunismului. Este evident că cetățenii lumii postcomuniste au încă abilități scăzute de gestionare a incertitudinii și că noul stat capitalist  nu le poate oferi o siguranță pe măsura așteptărilor. Însă politicienii noștri promit constant și  demagogic, speculând nevoia de siguranță a românilor.  Mulți dintre români se așteaptă și acum ca statul sau ca politicienii  să le ofere slujbe sigure, salarii mari și locuințe sociale, fără să știe că promisiunile  de acest gen sunt greu realizabile în actualul context.
Educația și cultura riscului
Competența de a face față incertitudinii și de asumare a riscurilor se formează. Un cetățean competent în fața incertitudinii este mai puțin dependent de securitatea promisă de politicieni, fiind capabil să își dezvolte autonom un comportament de gestionare a riscurilor.  De aceea, felul în care ne raportăm la incertitudine depinde în mare măsură și de educația pe care o primim în familie sau la școală.  Studiul meu din volumul “Identitate și societate[4] probează rolul familiei în transmiterea prin imitație a unor valori cheie către copii, inclusiv al celor privind gestionarea incertitudinii. Astfel, copiii proveniți din familii de bugetari preferă mai mult siguranța și se încadrează în tipul identitar dependent, în comparație cu copii din familiile oamenilor de afaceri, care sunt mult mai familiarizați cu situații de risc și se dezvoltă mai degrabă pe modelul tipului identitar autonom.
Pe de altă parte, școala joacă un rol major în formarea unei culturi a riscului, în formarea abilității de a colecta informații și de înțelege mediul, de a identifica amenințările și de a dezvolta planuri individuale sau colective de contingență. Gândirea strategică sau prospectivă se formează în timp, prin jocuri și simulări ale unor situații de risc, prin dezvoltarea creativității individuale și de grup, precum și prin crearea de mecanisme de solidaritate și de responsabilitate socială. Ne mândrim mereu că învățământul nostru creează performanță prin rezultate individuale, dar ne ferim să recunoaștem că el este încă încremenit în trecut, fiind incapabil să dezvolte competențe  de adaptare a absolvenților într-o lume în schimbare, să formeze o gândire strategică consistentă sau să stimuleze cooperarea ca formă de expresie a solidarității pe diverse paliere ale societății. Exacerbarea conformismului în școli stimulează mai degrabă tipul identitar dependent, în timp ce descurajarea creativității, inițiativei și a expresivității individuale și de grup duce în mod clar la subminarea construcției de competențe sociale a elevilor prin prisma unui model identitar autonom.
Să nu ne mai mirăm așadar că nu există în România o cultură a riscului și a planificării strategice! Dacă școala nu încurajează și nu formează competențele de gestionare a incertitudinii, nu ne putem aștepta ca, ulterior, cetățenii români care ajung să conducă companii sau chiar să devină lideri politici să fie capabili să identifice amenințări, să analizeze mediul, să definească scenarii posibile de evoluție și să  formuleze opțiuni strategice. Sunt abilități elementare care fac posibilă o abordare preventivă și eficace  în situații de criză, nu una reactivă și cel mai adesea fără rezultate așteptate.
Securitatea individuală, societală și globală
Experții în studii de securitate vorbesc din ce în ce mai des despre nevoia de securitate la nivel  individual, comunitar, societal sau global, ca un răspuns la incertitudine. Normalitatea socială presupune securitate în fața amenințărilor. George Maior[5] vorbește despre incertitudinea lumii moderne prind diversificarea și asimetria amenințărilor. Amenințările de tip militar nu sunt singurele. Au apărut noi amenințări de tip economic, cibernetic, cultural, axiologic, identitar, ecologic, politic ș.a.m.d. Pentru toate aceste tipuri de amenințări, individul, comunitatea și statul trebuie să aibă capabilitatea de a da un răspuns mai degrabă proactiv sau preventiv, nu unul reactiv.
Securitatea ca răspuns în fața incertitudinii se realizează prin reducerea vulnerabilităților și diminuarea amenințărilor. Dar pentru asta, e nevoie de o cultură de securitate întemeiată pe educație și pe responsabilități asumate. Geopolitica statelor aflate la periferie ne obligă  să dăm un răspuns asumat în fața amenințărilor regionale, atât la nivel politic, cât și la nivel individual. De pildă,  în Polonia, zeci de mii de oameni s-au înscris în trupele de voluntari pentru a da un semnal  în fața amenințărilor Rusiei. În țările baltice, la fel. La noi, deși 54% dintre români cred că Rusia este principalul nostru dușman, 64% dintre cetățeni nu au încredere în Guvernul României când este vorba de gestionarea unor probleme de siguranță națională. E simplu să blamăm politicienii! Dar cât de pregătiți suntem noi, românii, la nivel individual și comunitar, pentru a ne asuma responsabilități în fața amenințărilor actuale și viitoare ale istoriei?

Publicat în revista SINTEZA, mai 2015. 




[1] http://www.ires.com.ro/articol/298/romania-infrico-ata
[2] http://geert-hofstede.com/countries.html
[3] Originile totalitarismului - Hannah Arendt, Ed. Humanitas, București 1994.
[4] Identitate și societate -  Dan Jurcan, Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2005,
[5] Incertitudine – George Cristian Maior, Ed. RAO, 2009. 

joi, 2 aprilie 2015

Sfârșitul unei generații

„Noi in anul 2000
Când nu vom mai fi copii
Vom face ce-am văzut cândva
Toate visele îndrăzneţe
In fapte le vom preschimba.


Definirea generaţiilor nu ţine în mod necesar de demografie, ci de un anumit pattern cultural identificabil prin trăsături distincte şi asociat cu un moment semnificativ în istorie. Obsesia sociologilor (şi nu numai a lor)  este de a crea categorii,  de a simplifica percepţia  unei generaţii prin reducerea la câteva atribute semnificative. Însă simplificarea,  reducţionismul perceptiv duc la pierderea nuanțelor şi astfel e posibil ca mulţi dintre exponenţii unei generaţii să nu se recunoască în modelul propus.
De pildă, aşa aflăm că generaţia celor care s-au născut după al doilea război mondial până în 1965 este generaţia “boomers”. Ei sunt cei care au urmat generaţiei “vinovaţilor” -  a celor  care au experimentat războiul, au purtat responsabilitatea lui şi a căror sarcină principală a fost  de reașezare şi reconstrucţie a lumii postbelice. În plin război rece, copiii “boomers”  au fost supuşi intens ideologizării şi amenințării unui conflict nuclear. Din acest motiv, ei au căutat mereu siguranţa.  Familia  a fost şi este  pentru “boomers” o valoare  cheie. Au crescut odată cu utilizarea aproape globală a  radioului, cu apariţia televiziunii şi cu începuturile  publicităţii la scară globală. S-au detaşat de vinovăţiile părinților şi au redescoperit libertatea prin hippie şi rock and roll. Ei sunt  cei care au venit cu un puternic mesaj de libertate civică prin mişcările sociale ale anului 1968.
Într-o altă încercare de încadrare stereotipară, se consideră că urmaşii generaţiei “boomers “  fac parte din generaţia  X sau generaţia celor născuţi după 1965 până în 1978. Fiind şi primii consumatori de media pe scară largă, în special ai televiziunii, ei au fost expuşi intens publicităţii şi sunt consideraţi şi prima generaţie a consumului. Şi pentru că se revoltă faţă de modelul de putere piramidală construit de generaţia “boomers”, ei refuză autoritatea, indiferent dacă e politică sau corporatistă. Cei din generaţia X  vor afirmare profesională  şi personală. Apare familia cu dublă carieră, ceea ce atrage o scădere masivă a natalităţii. Femeile ajung să devină independente financiar, ceea ce duce la o creştere masivă a ratei divorţurilor. Familia devine mai puţin importantă pentru generaţia X, în comparaţie cu cea a părinţilor, dar oricum mai importantă decât pentru generaţiile care îi urmează.  Cei care fac parte din generaţia X muncesc mai puţin decât “boomers” , dar sunt mult mai inovativi. Sunt mai puţin tehnici faţă de generaţiile Y şi Z, dar au capacitatea de adaptare şi de învăţare a utilizării noilor tehnologii. Ei  fac parte dintre primii utilizatori pe scală largă a calculatoarelor şi, ulterior, a Internetului  şi telefoniei mobile. În plan politic, cei din generaţia X au refuzat  stabilitatea bipolară a lumii, jumătăţile de măsură în exercitarea libertăţii  şi au provocat schimbările semnificative din 1989, prin căderea  Zidului Berlinului  şi, implicit,  a Cortinei de Fier.  Ieşirea din spaţiul perimetral şi nevoia de explorare a lumii este o caracteristică specifică generaţiei X.
Generaţia Y  se referă la cei  născuţi după 1978 până în 2000. Ei reprezintă generaţia MTV, prima generaţie pentru care globalizarea  identitară este o realitate.  Individualismul este mult mai pregnant, colectivismul scade în intensitate. Apare  un soi de narcisism generaţional, prietenii fiind mult mai importanţi decât familia. Şcoala tradiţională este considerată inadecvată pentru a răspunde nevoilor generaţiei Y. Apare o dezideologizare totală, ceea ce face ca identităţile naţionale să fie din ce în ce mai puţin relevante. Se dezvoltă însă ideologii ale stilului de viaţă. Internetul devine principala sursă de informare şi formare, iar  expunerea vieţii personale şi  interacţiunea şi prin reţele  de socializare le sunt destul de familiare.
Cei născuţi după 2000 sunt numiţi generaţia  Z sau “milenialii”. Ei au crescut odată cu noile tehnologii comunicaţionale. Se mai numeşte şi generaţia Facebook pentru  că utilizarea smartphone-urilor, a tabletelor  şi comunicarea pe Facebook ajung aproape să substituie comunicare face-to-face.  Ei sunt conectaţi permanent, comunicarea şi publicitatea on-line fiind prevalente celei televizate. Pentru ei realitatea se mută on-line. Din acest motiv, părinţii lor din generaţiile  X  şi Y sunt foarte îngrijoraţi şi aproape disperaţi atunci când copiii Z stau toată ziua pe tabletă sau smartphone, fără să înţeleagă că tehnologia face parte din mediul de dezvoltare al copiilor Z.  Este considerată o generaţie superficială, adaptabilă şi  centrată pe nevoia de gratificare imediată.  Cei din generaţia Z  trăiesc  într-o lume fără graniţe şi sunt incapabili să înţeleagă rostul şcolii tradiţionale rămasă încă în tiparele generaţiei “boomers” , adică a bunicilor lor.  Pentru ei şcoala e pe Net, pentru că de acolo îşi pot lua informaţiile necesare acoperirii propriilor nevoi de informare şi dezvoltare.  Ei reprezintă şi prima generaţie care își educă  tehnologic părinţii şi bunicii, fiind  mult mai abili în utilizarea noilor tehnologii. Scopul lor nu este de a munci, ci de a experimenta cât mai mult pentru dezvoltarea personală.
Pe scurt, cam acestea ar fi tiparele majore  prin care diverşi autori au încercat definească  o generaţie sau alta. E drept că mult dintre aceste definiţii au fost date în  Occident şi fac în mare măsură referire la cei care au experimentat libertatea şi înainte de 1989. Cât de valide sunt însă aceste simplificări categoriale ale generaţiilor pentru spaţiul Europei de Est şi, în special, pentru România? Şi cât de mult diferă sau se asemănă definirile stereotipare ale generaţiilor  pentru perioada comunistă şi pentru postcomunism? Ce aşteptări mai putem avea în România de la generaţia X şi la câtă speranţă mai pot visa cei din generaţiile care vin?
Cred că pentru generaţia X din România multe din atributele globale sunt valide, dar există şi multe caracteristici sau diferenţe specifice. Neluarea lor în considerare ar duce tocmai la generalizări  în care poate cei mai mulţi dintre cei născuţi după 1965 nu s-ar recunoaşte.
Generaţia X este în mare măsură cunoscută la noi ca fiind mai degrabă generaţia “decreţeilor”, a celor care s-au născut după 1965 pentru că mai-marii zilei au decis că rolul femeii este să dea ţării cât mai mulţi copii.  Aşa se face că generaţia X este asociată cu o creştere a natalităţii, nu cu o scădere a ei.
Pentru românii generaţiei X  liderii comunişti au pregătit viitorul de aur, un proiect ideologic  în care poporul unic muncitor ar fi trebuit să înlocuiască diferenţele de clasă şi în care viziunea despre omul nou ar fi trebuit să fie sieşi suficientă. Dar cei din generaţia X au vrut mai mult, au vrut să nu decidă alţii pentru ei şi au ales libertatea. În acest fel, visele îndrăznețe şi faptele măreţe mult aşteptate în viitorul anului 2000 s-au spulberat într-o zi de decembrie în 1989. Cei din generaţia X s-au săturat ca falsele ideologii să le mai hrănească speranţa şi au crezut că revolta poate fi alternativa, iar libertatea  poate fi răspunsul la limitele şi frustrările unui spaţiu totalitar. Nu ştiau însă că libertatea avea să însemne şi multă responsabilitate.
Generaţia X din România  este generaţia celor între două lumi. Ei  au fost educaţi în comunism, dar s-au trezit că trebuie să supravieţuiască în plin capitalism. Este generaţia celor care au fost învăţaţi să îşi gestioneze destinul în deplină siguranţă, nu în incertitudine. Ei au văzut cum  părinţilor lor statul comunist le-a oferit o casă şi un loc de muncă, dar au descoperit că statul capitalist nu le oferă mai nimic.
Generaţia X a fost proiectată în România pentru a muncii într-o economie bazată pe o industrie comunistă construită de generaţia părinților, dar  au experimentat o economie în plină tranziţie spre capitalism, unde adesea privatizarea a fost echivalentă cu lichidarea.  Şi pentru că nu au găsit locuri de muncă în ţară, mulţi dintre românii generaţiei X au fost nevoiţi să aleagă calea pribegiei pentru a supravieţui. Experienţa multiculturală i-a schimbat pe mulţi din generaţia X.
Cei din generaţia  X au văzut ce înseamnă colectivismul forţat, ipocrizia discursului, dar şi solidarităţile oneste ale părinților lor.  Au ajuns adulţi şi  azi descoperă cum colaborarea între adulţii generaţiei X este extrem de dificilă, pentru că individualismul şi răceala relaţiilor dintre români au devenit definitorii.
Copiii generaţiei X au crescut odată cu cenzura şi definirea ideologică a realităţii, iar azi experimentează libertatea de expresie în toate formele ei posibile. Ei au crescut cu Mihaela şi ciocănitoarea Woody, în cele două ore de program TV permise de regimul ceaușist.  Copiii generaţiei X din România şi-au văzut proprii părinţi cum ascultau cu frică Europa Liberă şi Vocea Americii. Imaginea lor despre libertate era dată în mare măsură de vocile Lumii Libere.  Azi au descoperit că acele  voci nu erau decât nişte soldaţi ai cuvintelor în vâltoarea Războiului Rece.   Ca adulţi, cei din generaţia X  experimentează acum globalizarea, suprainformarea, dezinformarea  şi expunerea la mediocritate mediatică. Provocarea cheie a celor din generaţia X este să desluşească adevărul şi să selecteze din multitudinea producţiilor mediatice ceea ce corespunde valorilor şi gusturilor proprii.
Tehnologic vorbind, generaţia X a crescut în cultura cărţii tipărite. Cartea a fost şi un bun refugiu în faţa cenzurii şi a lipsei surselor alternative de informare. Azi, adulţii generaţiei X se adaptează pentru informare prin noile tehnologii IT, iar unii dintre ei  au devenit chiar exponenţi ai acestei noi industrii. 
Generaţia X nu a cunoscut  forţa comunicaţională a publicităţii decât în postcomunism. Brandurile cheie ale generaţiei X sunt DACIA, EUGENIA, pantofii de CLUJANA, ciocolata cu ROM şi tenişii de DRĂGĂŞANI. Adulţii generaţiei  X au trecut de la abstinenţa consumeristă  la supraconsum, o formă aproape de compensare simbolică identitară a insuficienței de bunuri experimentate în  anii comunismului.
A FI  nu se reduce la A  AVEA. De aceea ne întrebăm: sunt membrii generaţiei  X mai fericiţi acum decât în comunism?
Generaţia “boomers” sau  cea a părinţilor  generaţiei X este definită preponderent de dezamăgire în post comunism. Ei au văzut cum o întreagă industrie, construită cu sudoarea şi sacrificiile unei generaţii, a fost  devalizată sau vândută la fier vechi. Şi chiar dacă unii dintre ei trăiesc mai bine decât înainte 1989, se declară nostalgici şi visează la vremurile de odinioară. Ei par să fi uitat prea repede suferinţa generată de raţionalizarea energiei şi a alimentelor de dragul plăţii datoriilor externe. Şi pentru că nu se pot adapta, orice schimbare este percepută ca o ameninţare. Şi totuşi, destinele României postcomuniste au fost conduse aproape două decenii de către generaţia “boomers”, nu de către generaţia X.
Pentru cei  din generaţia X schimbarea  în postcomunism a adus provocarea adaptării la incertitudine şi individualism. Postcomunismul a zdruncinat din temelii toată educaţia primită ca şoim al patriei, pionier sau utecist. Cei din generaţia X nu se aflau în funcţii de conducere în ’89 şi timp de două decenii ei au văzut cum comunismul încă mai trăieşte în noi, cum orice reformă pare să fie o “schimbare, dar să nu se modifice mai nimic”.   Cei din generaţia X au fost martorii şi beneficiarii integrării europene şi euroatlantice.  Azi, cei mai mulţi dintre ei pot profita de libera circulaţie şi pot călători sau munci în străinătate. De aceea, se declară fericiţi într-o măsură mai mare decât părinţii lor.
Dar cei din generaţia X au fost şi martorii unei dezamăgiri profunde faţă de schimbările postcomuniste din România. Ei au văzut cum este pusă în scenă o dezindustrializare sistematică şi dispariţia capitalului românesc.  Când erau copii, cei din generaţia X erau educaţi să fie mândri de ceea ce au făcut părinţii lor.  Au mai văzut cum miturile fondatoare ale naţiunii nu mai sunt predate în şcoli, cum patriotismul a ajuns să fie ceva ruşinos şi cum banul a ajuns să fie singura ideologie.
Generaţia X a asistat adesea neputincioasă cum liderii din generaţia părinţilor lor, cel mai adesea nomenclaturişti de rangul doi, au ajuns să sufoce cetăţeanul de rând prin birocraţie şi corupţie.  Au văzut cum slugărnicia istorică a românilor rămâne şi cum unii politicieni nu au făcut altceva decât să schimbe Înalta Poartă de la  Istanbul sau  Moscova cu Bruxelles şi Washington.   Dar  cea mai gravă crimă a liderilor generaţiei „boomers”  a fost faptul că au ucis orice urmă de speranţă a noilor generaţii. Tinerii de azi îşi văd în proporţie de peste 50% destinul realizat în străinătate, nu în România.
În fine, ultimii şapte ani au însemnat pentru România  o predare de ştafetă. Lideri politici din generaţia X au ajuns în funcţii de miniştrii şi chiar premieri. Pentru mulţi din generaţia X, schimbarea mult aşteptată părea să hrănească speranţa şi să vindece dezamăgirea. Dar “lupii tineri” s-au dovedit a fi  mult prea flămânzi, iar nume precum Elena Udrea, Sorin Apostu, Dan Şova sau Darius Vâlcov au compromis definitiv încrederea că cei din generaţia X ar mai putea face vreo schimbare benefică pentru România.
Ultimul secol ne arată că există o anumită ciclicitate şi,  odată la 25-30 de ani, au avut loc schimbări istorice majore, cel mai adesea create de generaţiile  care  nu mai suportă răspunsul pe care prezentul  îl dă frustrărilor şi nevoilor lor.  Aşa au apărut primele două războaie mondiale, aşa au apărut schimbările din ’68 sau cele din ’89.  Estul post comunist a fost defazat cultural cu aproape o generaţie faţă de Occident, dar recuperează masiv prin comunicarea digitală şi prin globalizare. 

Au trecut 25 de ani şi liderii generaţiei X din România par să fi irosit şansa istorică de a schimba destinele unei naţiuni, fiind mânaţi de interese mărunte, corupţie şi  individualism feroce. Generaţia X este generaţia leadershipul-ui ratat. În timpul acesta, pentru că un nou ciclu de schimbare se conturează şi pentru că democraţia europeană nu îşi poate depăşi  propriile handicapuri, istoria creează răspunsuri de genul Putin, Erdogan sau Orban. E timpul ca alţii mult mai tineri să aibă dreptul la şansa unui leadership inspirat pentru România! Altminteri, vom experimenta din nou negura istoriei.
Articol publicat în revista SINTEZA, aprilie 2015

luni, 2 martie 2015

Imaginea României între conspiraţie şi incompetenţă

Primul episod din documentarul  ”The Romanians are coming!”, realizat şi difuzat de către  Channel 4 din Marea Britanie, a reuşit din nou să tulbure  liniştea identitară a românilor.  Români din diasporă  şi din ţară s-au simţit lezaţi de asocierea imaginii lor cu cea a unor romi  şi au crezut de cuviinţă că glasul lor trebuie să se facă auzit. S-au organizat proteste la Londra, mesajul cheie al acestora fiind centrat pe ideea că “cei din documentar nu sunt reprezentativi pentru România”. Ambasadorul României a trimis o scrisoare de indignare celor de la Channel 4, punctând faptul că documentarul este “xenofob, incorect şi discriminatoriu”.  Premierul României  şi-a declarat  solidaritatea cu  protestele românilor de la Londra, iar unii s-au grăbit să îl condamne pe Klaus Iohannis pentru că nu a luat nici o poziţie pe această temă. Unele site-uri şi televiziuni din România s-au gândit că ar fi bun un contraatac şi i-au ilustrat pe britanici ca fiind “beţivi şi aroganţi”. Probabil că unii experţi de la Guvern sau de la Ministerul de Externe s-au declarat mulţumiţi de reacţia faţă de documentar şi au  bifat situaţia de criză ca fiind rezolvată .
Însă reacţia faţă de acest documentar este una inadecvată din cel puţin două motive.
Deşi acuză xenofobia şi rasismul jurnaliștilor britanici, disocierea faţă de unii cetăţeni români de etnie romă este în sine un act de rasism şi discriminare, ceea ce nu îi face deloc pe protestatari mai buni decât cei care sunt acuzaţi de rasism şi discriminare faţă de români. Şi când în acest joc intră şi autorităţile române, totul devine de-a dreptul condamnabil.
În al doilea rând, să ne aducem aminte că, în urmă cu câteva săptămâni, Europa a spus JE SUIS CHARLIE  pentru a arăta lumii întregi că libertatea de exprimare este o valoare fundamentală a lumii occidentale. Să vii acum şi să pui la colţ exerciţiul libertăţii de exprimare al unor jurnalişti britanici pe motiv că mesajul lor nu e reprezentativ pentru români demonstrează  că nu ai înţeles mai nimic din ceea ce înseamnă libertatea presei. Reprezentativitatea e treaba sociologilor, nu a jurnaliştilor. Un jurnalist nu trebuie să respecte regula reprezentativității. El are libertatea de a diseca realitatea şi de a fi atras de un caz particular dacă acesta suscită interesul jurnalistic.  În plus, tinerii protestatari din Londra şi oficialii români ar fi trebuit să ştie că reacţia lor nu  a făcut decât  să atragă şi mai mult atenţia şi să facă publicitate unui documentar care, probabil, că nu ar fi lăsat prea multe urme şi ar fi trecut mai degrabă neobservat în tumultul producţiilor mediatice ale zilei.
De prea multe ori am asistat în România postdecembristă la reacţii stupide faţă de modul în ne care este prezentată  ţara în mass media occidentală. Unii trăiesc cu impresia că jurnaliştii britanici, francezi sau italieni fac parte dintr-o conspiraţie şi nu vor pur şi simplu să vadă ceea ce este mai frumos la români. Nu vor să vadă şi să scrie despre medicii noştri din Franţa, despre studenţii din Londra, despre constructorii şi infirmierele din Italia, despre munţii şi văile României, despre clădirile frumoase din oraşele  României ş.a.m.d. Nu, ei scriu despre cerşetorii şi hoţii care  bântuie străzile şi parcurile  Occidentului, despre profitorii sistemelor de ajutoare sociale, despre sărăcia şi mizeria din România. Sigur că nu e confortabil să fii asociat cu o astfel de imagine, dar reacţia de condamnare a jurnaliştilor nu rezolvă mai nimic, ba dimpotrivă. Într-o societate democratică nu poţi închide gura jurnaliştilor pentru că nu îţi convine ceea ce spun. Genul acesta de reacţie e mai degrabă o remanenţă de tip totalitar.
Pentru a schimba ceva, poate că ar trebui să înţelegem cum anume funcţionează raportul între percepţie şi realitate, cum anume se formează reprezentările publice despre România în mintea cetăţenilor şi a jurnaliştilor străini. Dacă în spaţiul de  proximitate al francezilor, englezilor, italienilor sau germanilor,  cerşetorii,  hoţii şi profitorii sistemului de ajutoare sociale sunt cei care sunt vizibili şi sunt percepuţi ca o ameninţare la adresa siguranţei cetăţeanului, atunci acest fapt va atrage atenţia jurnaliştilor din ţările respective.  Mesajul mediatizat intră în mentalul colectiv şi se structurează ca atribut central al imaginii despre români. El devine parte a stereotipului şi cum stereotipul funcţionează ca un mecanism de economie a gândirii, românii vor fi judecaţi cel mai adesea în virtutea apartenenţei la categorie şi a atributului central al imaginii asociate acestei categorii. Un studiu guvernamental despre imaginea românilor în Italia sublinia faptul că 80% dintre italienii care interacţionaseră cu românii aveau o percepţie pozitivă, în timp ce italienii care fuseseră expuşi exclusiv mesajului mediatic aveau o percepţie preponderent negativă (peste 75%). În spaţiul interacţiunii directe poţi să îţi dai seama dacă un român e bun sau rău,  funcţionează exigenţa verificabilităţii, pe când în cel distal, al interacţiunii mediate, credibilitatea este cea care contează. 
 E clar! Jurnaliştii străini influenţează modul în care sunt percepuţi românii în străinătate. Dar sunt ei vinovaţi pentru faptul că scriu mai mult despre criminalitatea de vitrină  şi nu despre  ceea ce ne face pe noi mândri că suntem români? Categoric, nu!  Normalitatea nu este de interes jurnalistic. Dacă un român este bine integrat în societatea de adopţie, dacă munceşte, îşi plăteşte taxele şi trăieşte paşnic în relaţia cu vecinii, atunci asta nu e o ştire. Dar dacă unii români ies din tiparele comportamentului dezirabil aşteptat  în societatea respectivă,  atunci, da, ajung  pe prima pagină, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Mailat în Italia şi al altor sute de români acuzaţi de crime, violuri, tâlhării şi alte infracţiuni.
Ce e de făcut? Experţii în comunicare spun că în astfel de situaţii cel  mai bine e să vii cu un mesaj alternativ. Blamarea jurnaliștilor e cea mai proastă dintre soluţii pentru o ţară care se pretinde a fi democratică şi parte a Uniunii Europene. Disocierea identitară, de genul celei de la Londra: ”Românii nu sunt romi. Ei reprezintă o minoritate de 3%. Noi suntem altfel!”  este rasistă, discriminatorie şi nu funcţionează.
Un reputat expert în branding de ţară , Simon Anholt,  susţine că nu poţi învăţa sau educa jurnaliştii şi opinia publică atunci când e vorba de imaginea unei ţări. Soluţia este să îi atragi, să le trezeşti interesul şi să ştii să te vinzi. În fond, există  o competiţie globală între ţări, iar cel care are o reputaţie de ţară pozitivă are  şanse mai mari decât ceilalţi să îşi vândă produsele pe terțe pieţe, să  atragă turişti sau investitori. Nimeni nu are timp să proceseze toate informaţiile, de aceea simplificarea percepţiei este absolut necesară, brandul fiind acel integrator de percepţie care poate subsuma atributele esenţiale care creează credibilitate şi predictibilitate. Brandul este un proiect identitar ce urmează a fi transformat într-un context de percepție, pe când imaginea de ţară este o sumă de percepţii sau percepţia însăşi.
Abordarea publicitară a brandului de ţară funcţionează mai ales în turism. Cele mai multe ţări au preferat să simplifice brandul de ţară  la  promovarea turismului, prin asocierea unui simbol,  a unei imagini sau a unui slogan cu o valoare cheie şi cu o promisiune.  România a cheltuit câteva milioane bune de euro pentru campania “ Exploraţi România, grădina Carpaţilor!” şi tot nu reuşeşte să atragă anual mai mult de 1,5 milioane de turişti străini, în timp ce Bulgaria  atrage de 4 ori mai mult.
Imaginea contează, dar nu se rezumă totul la comunicare. Dacă investeşti sume colosale pentru a atrage turişti, dar calitatea serviciilor, siguranţa turiştilor şi infrastructura lasă de dorit, pe termen lung nu ai decât de pierdut,  pentru că entuziasmul unei experienţe promise se transformă într-un potenţator pentru dezamăgire. Lucrul este valabil şi pentru investiţii, atunci când schimbi politica fiscală după bunul plac şi creezi incertitudine în mediul de afaceri.
De aceea, abordarea imaginii de ţară într-o manieră publicitară, similară cu brandul unui produs, este eronată. Imaginea unei ţări nu poate fi un simplu efort de propagandă, de comunicare, de construcţie a unui ambalaj atrăgător ce ascunde un produs mediocru. Efortul de comunicare trebuie să meargă paralel cu schimbarea realităţii.
De altfel, chiar şi Simon Anholt propune renunţarea la conceptul de brand de ţară, mult prea discreditat de excesul de comunicare, cu cel de identitate competitivă. Este un concept integrator  ce vizează şase dimensiuni cheie ale unei ţări: turismul, exporturile, guvernarea, investiţiile, cultura şi oamenii. Identitatea  competitivă nu este un simplu proiect comunicațional, ci un efort de planificare strategică, de diferenţiere şi de marcare a avantajelor competitive, de definire şi asumare a viziunii şi a obiectivelor strategice de către  leadership-ul unei ţări. Identitatea competitivă nu este un brand de ţară, ci un proiect de ţară, ce trebuie implementat şi comunicat în primul rând cetăţenilor ei. Diferenţa faţă de brandul de ţară este fundamentală. Aici nu e vorba pur şi simplu de comunicarea realităţii, ci de acţiune directă, de schimbare a realităţii, simultan cu comunicarea ei.
O ţară cu o identitate competitivă  consolidată  cunoaşte o serie de beneficii. Un proiect de ţară asumat şi comunicat cetăţenilor ei creează solidaritate şi reîntăreşte stima de sine sau componenta identitară a naţiunii.  Un proiect de identitate competitivă implementat înseamnă că educaţia şi mediul de afaceri pun accent pe inovaţie, ceea ce înseamnă performanţă şi atractivitate pentru bunurile produse în ţara respectivă. Coreea de Sud e un bun exemplu în acest sens.  IT-ul românesc este deja performant la nivel global, dar poate promite mai mult pentru a deveni un soi  de Silicon Valley al Europei. Transparenţa şi buna guvernare,  o altă componentă a identităţii competitive, reprezintă   o garanţie în sine pentru predictibilitatea fiscală şi  funcţionarea neviciată a mediului de afaceri, ceea ce poate deveni un factor de atracţie pentru mai mulţi investitori. De asemenea, un proiect de promovare a turismului pe nişele atractive pentru străini, concomitent cu corectarea deficiențelor legate de calitatea serviciilor sau a infrastructurii, poate fi un stimulent serios pentru dezvoltarea turismului ca industrie semnificativă la nivel naţional. O ţară cu identitate competitivă se bucură de un profil mai vizibil în mass media internaţională şi are o atractivitate mai ridicată pentru evenimente internaţionale, de genul competiţiilor sportive sau concertelor. În fine, o ţară cu  identitate competitivă ridicată înseamnă  o referinţă de ţară pozitivă şi, implicit, o dimensiune culturală mai atractivă, ceea ce înseamnă că  şi “produsele culturale” (filme, cărţi etc.)  reuşesc să penetreze mai uşor  pieţele regionale şi globale.

Secretul identităţii competitive nu stă în comunicare, ci în inovare şi coordonare, în capacitatea de a transforma realitatea unei ţări astfel încât să devină mai atractivă pe pentru proprii ei cetăţeni şi pentru pieţele globale. Un proiect de identitate competitivă pentru România nu poate reuşi decât prin viziune, leadership inspirat şi efort colectiv.  Un proiect de identitate competitivă trebuie să ducă şi la schimbarea noastră, a românilor.  Pentru că azi imaginea României nu este mai bună decât suntem noi. Şi poate că astfel, printr-un efort sistematic de  transformare inovativă şi nu prin comunicare de tip propagandistic,  se va schimba şi imaginea României.  Este însă leadership-ul românesc pregătit pentru un astfel de proiect?  

Publicat în revista SINTEZA, martie 2015

duminică, 1 februarie 2015

Terorismul ca spectacol

Mă întreb uneori cum a fost posibil ca oameni născuți la Londra sau la Paris, crescuți și educați în Europa sau în Statele Unite, mulți dintre ei cu studii superioare, cu un loc de muncă, căsătoriți și cu copii, să fie în stare ca, după numai câteva săptămâni petrecute în Afganistan sau Siria, să renunțe  la tot și să o ia pe calea Jihadului, a războiului sfânt împotriva infidelilor. Ce îi mână pe ei în luptă, ce îi motivează atât de mult încât să renunțe la tot de dragul unei promisiuni paradisiace? Oare chiar așa de firav să fie modul occidental de viață încât să pălească în fața unei expuneri a învățăturilor islamice interpretată discutabil?  Unii sociologi au căutat explicația în cauze care țin de sărăcie, de marginalizarea musulmanilor în țările europene și în țările lor de origine. Dar sărăcia ca factor cheie nu stă întotdeauna  în picioare. Mulți dintre cei care au planificat și derulat acțiunile teroriste de la New York, Londra sau Madrid erau bine educați și  nu erau deloc săraci.  Cazul celor trei tineri din suburbiile Parisului este mai degrabă o excepție. Psihologii au căutat explicația motivației adeziunii la grupările teroriste prin agresivitatea, frustrările individuale sau nevoia de recunoaștere în comunitate. Alteori răzbunarea față de pierderea unui membru al familiei este considerată factorul cheie pentru adoptarea unui comportament de tip terorist, așa cum s-a întâmplat adesea în Cecenia sau în Orientul Mijlociu.    Cert e că fundamentalismul islamic atrage  și le oferă un sens celor care se consideră soldați ai Islamului.  Și cum în Europa trăiesc milioane de musulmani, unii analiști consideră că terorismul fundamentaliștilor musulmani va deveni principala amenințare la adresa lumii  occidentale în anii care vin. Dar în Europa trăiesc musulmani care sunt perfect integrați în societățile de adopție. De aceea, păcatul generalizării și includerii tuturor  musulmanilor în categoria potențialilor teroriști este impardonabil.
Și totuși, terorismul a devenit o parte din realitatea zilelor noastre. În metrou, pe stradă, în autobuz, la hotel sau la restaurant  riscul unui atac terorist există. Nu s-a întâmplat încă în România, dar s-a întâmplat în Europa, în Statele Unite, în Rusia și în alte țări. De fapt, acesta este și mesajul liderilor Al Qaida sau ai Statului Islamic: “Occidentali, nicăieri nu sunteți în siguranță!”. Prin urmare, amenințarea există și, din păcate, periodic viețile civililor sunt sacrificate. Ceea ce diferențiază terorismul de alte acțiuni de violență, cum ar fi cele ale luptătorilor pentru libertate sau ale revoluționarilor, este considerarea civililor drept țintă. Dacă în celelalte cazuri, violența este îndreptată împotriva forțelor de ordine, în terorism victimele sunt, de regulă, civili nevinovați, oameni care nu au nicio legătură directă cu cauza ce motivează actul terorist. Din acest motiv, fără nicio urmă de îndoială, terorismul este condamnabil.
S-a spus de multe ori că terorismul este recunoscut ca armă a celor săraci, a celor care nu dispun de mijloace sofisticate de exercitare a violenței, așa cum o fac statele sau alianțele politico-militare. Teroriștii au cel mult o armă sau improvizează  mijloace explozive, nu dispun de drone, arme ghidate prin satelit ș.a.m.d. De aceea, aparent am fi tentați să considerăm terorismul  ca o formă asimetrică de luptă. Paradoxal însă, terorismul devine simetric prin efectele sale mediatice. Teroriștii vor înainte de toate să se facă auziți, să li se cunoască cauza, să fie recunoscuți și legitimați în fața liderilor lumii și poate chiar în fața propriilor oameni. Altfel spus, înainte de toate, terorismul este o bătălie propagandistică pentru că, în absența efectului mediatic, impactul lui ar fi aproape insignifiant.
Poate ar trebui să privim terorismul mai mult din perspectivă dramaturgică. Poate că miza teroriștilor nu este atât violența în sine, ci reacția publică în fața actului de violență.  O reacție inadecvată a liderilor politici și a mass mediei pare mai mult să ajute terorismul, în loc să îl descurajeze.
De pildă, să luăm reacția leadership-ului politic. După 2001, în Statele Unite, prin Patriotic Act, au fost luate temporar unele măsuri de limitare a unor drepturi constituționale. Multe dintre organizațiile care apără libertățile civile acuză guvernul american de abuzuri și nerespectări ale drepturilor omului.  Exemplul american pare să fi fost luat în discuție și de multe state europene, inclusiv  România. La noi, legile Big Brother au generat o reacție destul de dură din parte Curții Constituționale și, cel puțin temporar,  nu mai intră în discuție. Șeful SRI pare să își fi dat demisia tocmai din acest motiv.  Cert e că sub pretextul prevenirii și combaterii actelor teroriste, prin reacția liderilor politici și a serviciilor secrete, țările lumii libere riscă să se transforme și să devină mai puțin libere tocmai prin sacrificarea sau suspendarea unor libertăți civile câștigate cu greu de-a lungul timpului.   
Dar reacția publică cu cel mai mare impact în fața terorismului o are mass media. Ea preia actul de violență și, prin repetiție și interpretare, de cele  mai multe ori amplifică exponențial frica și starea de nesiguranță. În fața televizorului, consumatorul de media devine cetățeanul intimidat, cel care se identifică cu o potențială victimă a terorismului. Dacă s-a întâmplat acolo, atunci se poate întâmpla și aici. Dacă li s-a întâmplat lor, atunci mi se poate  întâmpla și mie. Astfel, teroarea devine o realitate nu atât prin faptele de violență propriu-zisă, cât prin mediatizarea acestor fapte.  De aceea, propaganda poate fi considerată ca parte intrinsecă a actului terorist. Forța cuvântului sau a imaginii e uneori mai puternică decât a glonțului. Să luăm, de exemplu, atentatul din Franța. Uciderea celor 12 persoane din redacția Charlie Hebdo a fost un eveniment extrem de mediatizat, mai ales că era vorba de uciderea unor jurnaliști pentru exercitarea libertății de expresie. Sute de televiziuni din Franța și din întreaga lume au transmis imaginile de la fața locului. Teroarea a depășit granițele Parisului și a pătruns în casele tuturor, inclusiv ale românilor. Mulți jurnaliști români obsedați de audiență lansau deja în public ipoteza unor atacuri posibile ale Al Qaida sau ale Statului Islamic în România. La 3 zile după atacul de la Paris, 1 milion de oameni au ieșit în stradă pentru a-și exprima solidaritatea în fața pericolului terorist, un alt eveniment mediatizat pe măsură. Unii analiști spun că probarea solidarității europene în fața terorismului era absolut necesară.  Dar alte voci consideră că  prin mediatizare teroriștii și-au atins obiectivele, din moment ce au reușit să răspândească frica și să întoarcă pe dos o întreagă Europă.
Asistăm la un soi de relație de complementaritate între teroriști și jurnaliști. Teroriștii au nevoie de publicitate pentru a câștiga vizibilitate și legitimitate, pentru a spori impactul acțiunilor lor. Jurnaliștii au nevoie de audiență, pentru că audiența înseamnă profit în logica de piață. Un act terorist este  un eveniment ce nu poate fi ignorat. Specularea senzaționalului, exagerarea emoției publice și prezentarea unor imagini șocante pot atrage audiențe uriașe. Dar exagerarea emoției înseamnă să sporești aproape inconștient teroarea și să servești obiectivelor teroriștilor. Fără să fie pe deplin conștienți, mulți jurnaliști devin complici ai actului terorist, jucând rolul de cutie de rezonanță, de amplificator al emoției și de multiplicator de mesaj.
Mai mult, teroriștii știu perfect că jurnaliștii caută senzaționalul și par să dețină competențe media semnificative. Ei știu să pună în scenă evenimentele și, de cele mai multe ori, imaginile transmise mediei sunt șocante și se mulează perfect pe așteptările jurnaliștilor. Decapitările operate de adepții Statului Islamic sunt un bun exemplu în acest sens. În plus,  Internetul a sporit considerabil accesul teroriștilor la spațiul public. Un smartphone e suficient pentru a posta un film pe youtube sau pe rețelele de socializare. Și odată ce el a fost difuzat de o televiziune, celelalte televiziuni intră, de regulă, în logica concurenței și renunța la deontologie de dragul audienței. În acest fel, accesul teroriștilor la spațiul public și traumatizarea consumatorului de media sunt aproape garantate.
Care e soluția? Să limitezi libertatea de exprimare și să nu  mai informezi populația despre acțiunile teroriste sau să informezi în continuare și să răspândești teroarea, servind indirect scopurilor teroriștilor?
Fără mediatizare, terorismul nu ar mai avea în mod cert același impact. Dar absența mediatizării actelor teroriste ar însemna o încălcare flagrantă a dreptului la informare și a dreptului la liberă exprimare. Altfel spus, o cenzură informațională motivată de lupta antiteroristă ar servi mai degrabă teroriștilor prin modificarea stilului de viață și a încrederii în valorile democrației de tip liberal. Cenzura impusă de stat ar putea însemna începutul sfârșitului libertății exprimare. Azi nu ai voie să vorbești despre actele teroriste, iar mâine o critică a guvernării ar putea fi interpretată drept o subminare a luptei antiteroriste.  Unde este limita libertătii de exprimare și cine ar putea stabili limitele cenzurii într-un stat democratic?  
Opiniile celor mai mulți specialiști în drept sunt centrate pe ideea că lupta antiteroristă nu trebuie să afecteze importanța libertății de exprimare și a libertății de informare  prin mass media.  Libertatea de a fi informat include dreptul de a fi informat chiar și despre acțiunile teroriste.
 Exercitarea libertății de exprimare trebuie să fie completată de responsabilitate. Mediatizarea responsabilă a actelor teroriste înseamnă în primul rând limitarea la relatarea faptelor, fără exagerări și amplificări ale emoției publice de dragul audienței. De altfel, Raportul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu nr. 10557 din 20 mai 2005  recomandă un set de măsuri privind abordarea terorismului în mass media:
o   Dezvoltarea unui cod de conduită de către jurnaliști în tratarea actelor teroriste și a amenințărilor astfel încât opinia publică să fie informată fără a contribui la sporirea impactului terorismului
o   Organizarea de cursuri de training pentru profesioniștii media privind conștientizarea naturii sensibile a  mediatizării terorismului
o   Cooperarea între organizațiile media astfel încât să se evite cursa pentru senzațional
o   Evitarea atingerii obiectivelor teroriștilor prin sporirea fricii pe care actele teroriste o creează și prin oferirea unei platforme de propagandă pentru teroriști
o   Reținerea de la a difuza imagini șocante  ale actelor teroriste prin încălcarea demnității persoanelor sau care ar spori efectul de teroare
o   Evitarea agravării prin știri și comentarii a tensiunilor sociale ale terorismului , în special prin evitarea discursului urii.

Altfel spus, libertatea de exprimare exercitată responsabil ar putea fi exact contrapunctul necesar pentru a diminua impactul propagandistic al terorismului. Este însă autoreglementarea în presă suficientă pentru a acționa responsabil și uneori chiar neprofitabil, prin renunțarea la senzațional?

Publicat in revista SINTEZA, februarie 2015

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...