pe cărările patriei

pe cărările patriei

marți, 18 noiembrie 2014

POLITICĂ ȘI FACEBOOK

Nu mă așteptam ca partidul Facebook  și Partidul Diasporă să influențeze definitiv alegerile” – așa a  declarat Sebastian Ghiță, patronul Romania TV și unul dintre cei care au pus la cale strategia de campanie a lui Victor Ponta.  Comentatorii și jurnaliștii Antenei 3 au rămas și ei siderați. Nu puteau să își explice cum a fost posibil ca Iohhanis să  îl învingă atât de categoric pe Victor Ponta, mai ales după prestația mediocră de la dezbaterile televizate. Răzvan Dumitrescu punea la un moment dat totul pe seama unei conspirații, a unor centre de putere ascunse care controlează rețelele de socializare.  Adrian Ursu vorbea chiar de o spălare pe creier a celor care utilizează Internetul, ca și cum dreptul de a spăla pe creier ar aparține exclusiv trustului Intact. Petre Roman - ca reprezentant al PNL - a recunoscut că nu au făcut nimic în mod special pentru victoria lui Iohannis. A fost un bulgăre de zăpadă care s-a rostogolit, s-a tot rostogolit  și a ajuns să spulbere o construcție într-un mod pe care niciun sociolog nu îl putea anticipa.  Dealtfel, senzația mea e că nici Klaus Iohannis nu se aștepta la așa ceva. Limbajul lui nonverbal din Piața Universității trăda mai degrabă o atitudine de spectator la tot ceea ce i se întâmplă.
Adevărul e că am asistat aici la un eveniment de tip Lebădă Neagră, cum ar spune Nicholas Taleb. Cozile imense la porțile ambasadelor și consulatelor,  determinarea românilor de a sta 7-8 ore la coadă pentru un vot au schimbat fundamental percepția privind semnificația acestor alegeri. Dreptul de a-ți exercita un vot constituțional  a devenit rapid o miză esențială,  încărcată de emoție și mai presus de orice piedică legală sau incompetență de organizare.  Lipsa de voință politică a premierului Victor Ponta privind schimbarea cadrului legal (în fond era o situație de criză) sau posibilele calculele meschine privind descurajarea prin aglomerare a celor care votează  în străinătate  au generat o percepție publică negativă. Imaginea lui Ponta a fost rapid asociată cu atitudinea de indiferență sau chiar de dispreț față de românii din diasporă. În plus, mulți dintre români au pe cineva din familie în străinătate, iar disprețul împotriva românilor a fost extins prin asociere și împotriva celor din țară. Nu a fost nevoie decât de un declanșator. Filmulețele distribuite pe Facebook  au creat un efect de multiplicare neașteptat.  Ele au fost preluate insistent de Realitatea TV,  apoi de alte televiziuni și au devenit rapid o temă a turului II. Emoția publică a crescut, dar nimeni nu anticipa că emoția va fi cea care va scoate la vot mai mult de 60% dintre români.  Mai mult,  din solidaritate față de diasporă, tinerii s-au organizat, au ieșit în stradă la Cluj, București, Timișoara și în alte orașe.  Marșurile lor s-au transformat în evenimente preluate de media și multiplicate exponențial pe Facebook. Jurnaliști, bloggeri și lideri de opinie aflați pe primele locuri în mediul online s-au implicat, nu au stat deoparte. Efectul s-a multiplicat prin “ like” și „share”. De la aproape un necunoscut în mediul online, Iohannis a ajuns la peste un milion de simpatizanți, în timp ce Ponta a rămas la 700.000. PSD a pierdut inițiativa comunicațională în mediul virtual, iar Victor Ponta a devenit rapid țapul ispășitor sau vinovatul de serviciu pentru disprețul față de românii din străinătate. S-a tras o limită de demarcație între bine și rău. Temele Monicăi Macovei s-au amplificat, iar Ponta a devenit simbolul corupției, minciunii, al disprețului față de cetățean și față de justiție. Prin contrapunct, simplitatea și sinceritatea lui Iohannis au devenit un soi de garanție pentru un alt fel de președinte, un receptacul al speranței românilor că justiția va rămâne independentă, că românii vor fi respectați și că democrația va fi consolidată, nu amenințată.  Temele electorale ale echipei lui Ponta au intrat în umbră. Unele dintre ele erau oricum nerezonabile, cum ar fi frica că Iohannis  ne fură  Ardealul. Excesul de agresivitate mediatică al Antenei 3 și al celor de la România TV s-a întors împotriva lui Ponta.  În stilul tradițional românesc, ura a devenit un mecanism electoral de ambele părți.
În final, Victor Ponta s-a declarat învinsPoporul are întotdeauna dreptate! .  Unii îi vor capul lui Dragnea, alții înțeleg că PSD a primit o lovitură ce ar trebui să ducă la o reformă serioasă a partidului.  “Oamenii ne-au trimis un semnal. Ar trebui să facem un pas lateral sau chiar în spate.” – a spus Negoiță, primarul Sectorului 3. Ponta e convins deocamdată că cel puțin  o vreme PSD ar trebui să tacă”. Ce va fi după, nu știm!  Alții cred că nu trebuie să se schimbe nimic, că există o majoritate parlamentară și că trebuie guvernat până în 2016. Cei din fosta ACL sau noul PNL sunt și ei șocați. Nu se așteptau la o astfel de victorie!
Mulți politicieni nu înțeleg că lumea se schimbă. Rețelele de socializare nu sunt doar un mijloc de divertisment, ele au devenit  un soi de agora unde oamenii se exprimă, schimbă idei, își definesc sau redefinesc opțiuni și apartenențe identitare.  Identitatea virtuală este parte a identității sociale.  Libertatea de exprimare este vie și nu costă mai nimic,  în comparație cu modelele tradiționale de campanie electorală.  Și ceea ce contează cel mai mult, oamenii au forța de a se organiza, de a crea o masă critică  în societate pentru a susține sau pentru a se opune unei decizii sau indecizii politice, așa cum a fost cazul votului în străinătate. Oamenii au forța de a genera centre alternative de putere. Și la fel ca în cazul Roșia Montană, în 2014 la alegerile prezidențiale miile de tineri mobilizați prin rețelele de socializare au dat o lecție partidelor.
Alexander Bard și Jan Soderqvist avertizau încă din 2001 despre faptul că puterea netocratică  va zdruncina din temelii  tot ceea ce știam până acum despre formele tradiționale de agregare și manifestare a puterii politice.  Netichetele, curatorii rețelelor, cetățeanul virtual, metainformația, atenționalismul sunt câteva din noile concepte care definesc puterea în societatea informațională. Cei care inițiază tema în rețea dețin cu adevărat puterea, nu politicienii.  Cetățeanul netocrat nu este un obiect al politicii, ci un actor civic, un subiect ce intervine, are opinii, oferă feedback și, cel mai important, se mobilizează pentru o idee.  Mișcările sociale și curentele politice se vor naște din mase critice sau spirale ale tăcerii conjunctural create.  Stânga și dreapta vor deveni irelevante. Oamenii politici vor deveni din ce în ce mai slabi, cu un rol ingrat pe scena publică, centrați mai mult pe a face pe plac celor din rețelele de socializare sau moderatorilor din platourile de televiziune. Dramaturgia politică se reinventează și on line, nu doar pe ecranele TV.  Granițele se vor dilua și încet  vom evolua spre satul global imaginat de McLuhan. Culturile naționale vor fi penetrate prin globalizare de valori universale. Tribalismul politic nu mai are nicio șansă. Și chiar dacă democrațiile în sine nu garantează luarea înțeleaptă și corectă a deciziilor, prin consolidarea culturii civice și creșterea maturității democratice a cetățenilor netocrati, deciziile care vor fi luate prin consultare vor oricum mult mai rezonabile și în beneficiul cetățeanului decât cele care se iau tradițional,  pe un colț de birou guvernamental.
Se întâmplă acum, sub ochii noștri! Și cei care nu înțeleg că centrele de putere se schimbă și că rețelele de socializare pot constitui platforma pentru agregarea unor noi forme de putere în societate vor fi perdanți în viitorul apropiat.  Țările baltice au înțeles acest lucru demult. Acolo votul electronic e o realitate, iar procesul de consultare  publică online este parte a actului de guvernare. Românii au probat și în 2014 că pot fi altfel, că pot genera o reacție publică suficient de puternică pentru a cutremura establishment-ul politic. Dar dacă totul se consumă  cu o emoție publică și atât, nu am făcut nimic.
Dintre toți oamenii politici, Iohannis are acum sarcina cea mai ingrată. A fost investit simbolic cu speranța că va face un altfel de politică,  că va fi un alt  tip de președinte, că va crea condiții pentru prosperitate, pentru o Românie a lucrului bine făcut. A fost ales pentru că românii nu mai au încredere în români, în modul în care se face politică pe malurile Dâmboviței.  Românii s-au  agățat cu disperare de originea lui germanică și i-au pus în cârcă toate frustrările și așteptările.  Dacă va dezamăgi, cei care azi îl iubesc atât de mult, mâine vor fi primii care îl vor urî.  Deocamdată are un cec în alb. Și adevărul e că nu are prea multe mijloace pentru a crea prosperitate. Poate fi în schimb un exemplu prin simplitate si sinceritate.  Poate fi un model de a face politică și pentru partide. Poate aduce mai puțină demagogie și mai multe fapte! Mai puțină corupție și mai multă integritate! Mai puțin dispreț și mai multă sensibilitate față de ceea ce vor oamenii!
Poate că ar trebui să pricepem odată pentru totdeauna că președintele României nu e un personaj mesianic, nu poate face minuni, el e un om simplu om ca și noi. Puterea de a schimba România nu stă în mâinile lui, ci în fiecare dintre noi prin ceea ce facem în fiecare zi pentru noi și, implicit, pentru această țară.  Poate că mulți români ar trebui să renunțe la a mai aștepta să primească ceva de la politicieni și să înțeleagă că prosperitatea nu vine fără muncă, iar libertatea nu poate exista fără responsabilitate. În fond, liderii și partidele pe care le avem azi nu pot fi mai buni decât noi, românii. Dacă nu vom lupta să fim mai buni ca indivizi, ca națiune, nu vom putea genera un alt fel de politicieni.  De aceea, revolta față de tot ceea ce este indignabil în politică și în jurul nostru nu trebuie să fie ceva pasager, odată la  patru sau cinci ani, ci în fiecare zi, în viața reală sau în mediul online. Pentru că schimbarea înseamnă în primul rând atitudine, renunțarea la pasivitate și indiferență.

Iar dacă partidele nu înțeleg că e vremea unor reforme esențiale în modul de a face politică, să nu uite că în 2016 o altă generație de tineri își așteaptă dreptul de a vota.  Și aproape toți au un cont de Facebook, chiar și în Teleorman!
Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 18.N0V.2014

vineri, 7 noiembrie 2014

ZIDURILE LUMII NOI

Au trecut 25 de ani de când Zidul Berlinului a căzut.  Când se întâmpla asta eram mult prea tânăr pentru a realiza cu adevărat ce semnifică. Trăiam într-o lume aproape izolată informațional, în care știrile din lumea liberă ajungeau la noi destul de greu.  Mai auzeam sporadic unele comentarii de la Europa Liberă sau Vocea Americii, dar nu era suficient pentru a realiza semnificația istorică a momentului.  Mi s-a părut totuși ciudat ca în acele zile de noiembrie  din ‘89 să văd soldați și milițieni patrulând prin Cluj,  în timp ce la București avea loc al XIV-lea și ultimul congres al PCR. Era un prim semn că  ceva nu era în ordine și că regimului îi era frică.
Apoi a venit decembrie  ’89. M-au trimis în stradă cu ordinul clar de a trage împotriva celor  care  vor să ne fure Ardealul. Noroc că am stat pe străzi suficient de mult  pentru a-mi da seama că totul e o dezinformare ordinară. În fața mea erau unii dintre vecini, prieteni sau cunoscuți! Vorbeau românește și strigau „Jos Ceaușescu!” și Libertate!”.  Din păcate, alți militari au fost mult mai disciplinați și au tras, fără să se întrebe dacă e normal sau nu să îndrepți armele spre cei pe care ar trebui să îi aperi.  Cu Doina Cornea în frunte și cu Tatăl nostru  drept scut, mulțimea  a început  să strige “ Armata e cu noi!”, chiar dacă nu era. Fetele puneau garoafe  în țeava pistoalelor mitralieră, sperând ca gloanțele să nu mai străpungă  suflete nevinovate.  Soldații au fost  primii care au trecut de partea străzii. Câțiva colonei mai zeloși rânjeau  amenințător din spatele zidurilor groase,  sperând ca totul să se  termine cât mai curând: “Flori la mitralieră, da!Las’ că se termină porcăria asta și vă arătăm noi!.  Într-un final, după episodul Milea, armata a trecut de partea poporului și Ceaușescu a căzut.
S-au deschis  zorii libertății!  În câteva zile o lume întreagă s-a năruit și o alta avea să îi locul.  În locul lui Ceaușescu a venit Iliescu, cel care  îl acuza pe Ceaușescu că a “întinat idealurile nobile ale socialismului”.  Noi sensuri aveau  să schimbe limbajul de lemn al ideologilor comuniști. Am trecut de la “poporul unic muncitor, societate socialistă multilateral dezvoltată și epoca de aur” la “ alegeri libere, pluralism, libertate de opinie, libertate de  a alege, libertate de asociere”.  Sau, dacă vreți, LIBERTATE, pur și simplu!  Și pentru că teroriști, despre care nici azi nu știm prea multe, amenințau “noile cuceriri democratice”, mulți români au trecut în lumea eroilor.  Poate se va face lumină și în acest caz!
În acele zile,  în care trăiam frenezia  primelor clipe de  libertate, a venit Silviu Brucan, cel care ne-a trezit din visare  și ne-a spus că “vom avea nevoie de cel puțin 20 de ani pentru a ne deștepta după comunism și pentru a deprinde democrația. Multora li s-a părut atunci o eternitate. Azi, estimarea lui Brucan pare una optimistă.
De fapt, cum stau lucrurile în prezent?
După 25 de ani de la căderea comunismului, România este stat membru NATO și  face parte din Uniunea Europeană.  Putem circula și munci liber în Uniunea Europeană. În baza art.5 din Tratatul Atlanticului de Nord suntem teoretic  protejați în fața oricărei agresiuni externe. Există o economie de piață funcțională și o presă liberă.   Am trecut deja prin  șase  cicluri de alegeri parlamentare și locale.  Am avut parte de viziunea de leadership a trei președinți  și unsprezece premieri. În România poți să critici  în liniște președintele sau guvernul,  fără să îți fie frică că vei fi ridicat de pe stradă.  România este o țară liberă, așa cum cei mai mulți dintre români și-au dorit în zilele lui decembrie 1989.
Și totuși, sondajele IRES ne arată că aproape două treimi din români consideră  în mod constant “că direcția în care merge țara e una greșită”, “că românii nu au încredere în clasa politică și în instituții”,  că cei mai mulți dintre români o duc mai rău în prezent decât în vremea comunismului“,  “că ideologia comunistă  a fost o idee bună, dar prost aplicată” sau că dacă l-ar putea alege,  Ceaușescu ar fi un bun președinte” . De ce există atâta dezamăgire față de prezent și tot atâta nostalgie pentru trecut ? De unde această  diferență majoră între percepție și realitate?
 Zidul Berlinului a căzut, dar comunismul a  rămas în noi. Poate că nimeni nu s-a așteptat ca în lumea nouă, în postcomunism, să experimentăm alte limitări, alte granițe, alte ziduri.  Poate că zidurile lumii noi nu sunt  atât de  palpabile ca și Zidul Berlinului, dar poate  că sunt resimțite mult mai dureros tocmai pentru că nu erau anticipate, pentru  că sunt invizibile.
INECHITATEA. În 1989 nu eram egali, chiar dacă visul conducătorilor comuniști era să șteargă cât mai mult din diferențe sub sintagma „poporului unic muncitor”. Și atunci, ca și acum, unii locuiau în Cartierul Primăverii, iar alții în Ferentari. Dar diferențele s-au accentuat. Mulți dintre români au văzut cum vecinii lor, prietenii sau cunoscuții au început să aibă inițiativă, să facă afaceri, să se descurce și să câștige mai bine. Au văzut cum alții își ridică vile, au mașini scumpe sau își fac vacanțele în străinătate, în timp ce ei stau pe loc. Ori asta le-a adâncit sentimentul de inechitate, de frustrare.  Și pentru că alții sunt de vină pentru propriul lor insucces, pentru că nu își pot accepta propria neputință, cei mai mulți au generalizat și au spus că cei care au reușit nu pot fi altceva decât hoți. Nu se așteptau ca libertatea lumii noi să adâncească inechitatea, să aducă un nou zid între ei și ceilalți.
DEMAGOGIA. Românii au ieșit în stradă pentru că s-au săturat de minciunile propagandei ceaușiste, de cifrele false raportate la realizarea planului cincinal, de realizările unei epoci de aur, în timp ce ei tremurau de frig în apartamente și stăteau la coadă pentru un pui sau  un kilogram de zahăr.  S-au săturat de minciună și au sperat că odată cu libertatea vine și adevărul. Dar cei mai mulți dintre ei au descoperit că politicienii lumii noi sunt chiar mai ipocriți decât ceilalți, pentru că promit ceea ce nu pot face și, în general, nu fac mai nimic. Vorbesc despre locuri de muncă, despre autostrăzi, despre creșteri de salarii și pensii, despre o viață mai bună, dar totul rămâne în stadiul de promisiune.  Vorbe în vânt si cam atât!
INCERTITUDINEA. În 1989 voiam libertate pur și simplu. Nu știam atunci că libertatea înseamnă și responsabilitate. Eram obișnuiți ca statul comunist să ne cultive certitudinea. El avea grijă de noi. Era suficient să termini o facultate sau o școală profesională și primeai un loc de muncă și o casă. Partidul avea grijă. Statul capitalist are acum propriile griji, nu se mai poate ocupa de ceilalți. Azi, românii trebuie să își asume propriul destin, să își caute singuri un acoperiș și un loc de muncă.  Și asta nu e deloc simplu pe o piață în care locurile de muncă au o dinamică proprie generată de cerere și ofertă, imprevizibilă și marcată de incertitudine. Dar mulți dintre români nu știu să gestioneze incertitudinea,  și-au pierdut  abilitatea de a lua decizii pentru propriul destin. De fapt, ei  se așteptau ca libertatea să le aducă mai multă siguranță, nu nesiguranță. Ori lucrurile au stat altfel!
NEÎNCREDEREA. Într-un top mondial al neîncrederii în clasa politică și în instituții, românii se află pe primele locuri.  Românii nu au încredere în politicieni, în partide, în guvern, în parlament, în poliție, în funcționari sau  în stat, pur și simplu. Excepție mai fac armata și biserica. Românul nu mai are încredere pentru că politicienii și statul l-au înșelat de fiecare dată. L-au mințit, l-au amăgit, i-au făcut promisiuni fără acoperire, îi iau taxele și impozitele fără să îi ofere servicii publice de calitate. Românul este sufocat de birocrația și  corupția politicienilor și funcționarilor. El nu se  mai simte reprezentat de politicieni și de partide, pentru că partidele și politicienii nu mai știu ce este interesul general, ci doar interesele proprii, mărunte și egoiste. Și pentru că democrația în stil românesc este prost pusă în scenă, există riscul ca la un sfert de secol după ce românii au murit pentru libertate, încrederea în democrație să se prăbușească.
INDIVIDUALISMUL. Colectivismul promovat de comuniști a fost un insucces pentru că a fost unul impus, el nu s-a dezvoltat natural prin asociere. Trist este că după ’89, românii au căzut în extrema cealaltă. Am ridicat propriile ziduri între noi și ceilalți, ne-am închis fiecare în România lui. Am devenit atât de individualiști, încât trăim marcați de egoism și indiferență, fără să înțelegem că prin solidaritate, asociere și cooperare putem câștiga mult mai mult decât prin simplu efort individual. Mulți dintre țărani își muncesc și acum terenul cu calul sau cu perechea de boi, total neeconomic. Foarte puțini dintre ei acceptă asocierea, o formă de succes probată.  Cei mai mulți văd în asociere o nouă formă de colectivizare. Eronat! Fără reconstrucția încrederii în asociere și, în general, în forța comunității nu putem aspira la performanță sau la proiecte mărețe.
DISOCIEREA. În anii comunismului, patriotismul era cultivat poate excesiv și mult prea mult legat de comunism. Noi românii eram cei mai grozavi, cei mai buni. Azi suntem exact la polul opus.  Nu cred că există națiune care să își exhibe disprețul  față de sine mai multe decât o fac românii. Tot ce e românesc e prost, tot ce e străin e bun. Preferăm să cumpărăm aproape orbește produse din import, fără să înțelegem că economia românească nu are cum să crească dacă nu consumăm și produse românești. Mândria de a fi român mai este declarată încă dezirabil în sondaje și pe stadioanele de fotbal, dar există cotidian zeci de alte motive de disociere: corupția politicienilor și a funcționarilor, ineficiența și incompetența aproape generalizate, veniturile scăzute și sărăcia,  proasta imagine a românilor în străinătate. Și lista are putea continua! În plus, Europa ne tratează mereu  ca pe elevul problemă al clasei. Liderii români sunt chemați în mod curent la ordine, la Bruxelles sau la Washington,  pentru încălcări repetate ale regulilor.  Și cei mai mulți dintre ei se comportă ca niște servitori umili în fața Înaltei Porți. Ce a mai rămas din mândria de a fi român? Și uite așa, mulți dintre români nu se mai identifică cu România, pentru că resimt mai multă rușine decât mândrie. Un nou zid între individ și colectivitate! Un nou zid între români și națiune!  
LIPSA DE SPERANTA. Lipsa de viziune, corupția sau prostia politicienilor au dus la distrugerea aproape totală a întreprinderilor construite în perioada comunistă. Și chiar dacă azi ne lăudăm cu exporturi mai mari decât în 1989, mulți români nu înțeleg cum a fost posibil ca aproape o întreagă economie românească să fie vândută la fier vechi bucată cu bucată, în timp ce în alte țări fost comuniste  guvernele au știut să le păstreze și să le modernizeze. La ei privatizarea a însemnat altceva decât pură lichidare. La noi politicienii se justifică invocând  politicile FMI sau ale UE, dar nu i-a obligat nimeni să accepte transformarea României într-o simplă piață de desfacere. Azi avem un deficit de câteva milioane de locuri de muncă. Cei care și-au pierdut locurile de muncă muncesc în pribegie, prin țările UE. România nu le mai oferă nimic! Tinerii nu își mai văd viitorul aici și mai mult de jumătate dintre ei speră să se împlinească în străinătate. Ceaușescu a fost un criminal și a plătit. Dar nu există o crimă mai mare decât să ucizi speranța  unei națiuni și să cultivi mereu disperarea!
Inechitatea, demagogia, incertitudinea, neîncrederea, individualismul, disocierea și lipsa de speranță – șapte ziduri care s-au ridicat pe nesimțite între noi și ceilalți, sub semnul libertății. Unii dintre noi s-au adaptat și au încercat să depășească aceste obstacole.  Alții au rămas încremeniți în trecut, plângând după o epocă pe care memoria afectivă a curățat-o poate mult mai mult decât merită.

Sunt însă semne care ne arată că dacă nu suntem în stare să reconstruim încrederea în politicieni, în stat și în instituții, dacă nu putem defini propria viziune și propriul proiect de țară, dacă nu vom depăși individualismul și vom nu vom reclădi comunitatea, dacă nu vom depăși discursul ipocrit  și nu vom trece la fapte, dacă nu vom înlătura inechitățile  absurde și nu vom crea condiții pentru prosperitate, atunci dezamăgirea și lipsa de speranță a românilor vor crește. Și să sperăm ca nu va veni o zi în care mulți dintre români vor spune că libertatea e un moft, democrația liberală e prostie și că ar fi mai bine să avem un regim autocrat, așa cum e în Rusia, de pildă.      
Publicat in revista SINTEZA, nov.2014

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...