pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 5 martie 2014

Suflete amputate

Când aveam 7-8 ani, Florin era unul dintre vecinii și prietenii mei de joacă. Avea un handicap din naștere, își coordona destul de greu mișcările și era bâlbâit. Era prietenul nostru și îl apăram de fiecare dată când cineva încerca să își bată joc de el, dar noi, cei din gașcă, nu mai conteneam să îi spunem “Tremurici” sau “Handicapatule”. Într-un efort ce părea supraomenesc, el ținea ritmul cu noi, voia cu tot dinadinsul ca cercul să îl includă și, când nu mai suporta etichetările, îl auzeam rostind: “Ccc…c..cap pp..p..pătrat!” Atunci ne prăpădeam de râs și mai tare și îi spuneam “ Bâl..bâl..bâitule, nu te supăra, hai că ești prietenul nostru!”. Anii au trecut și azi îmi dau seama că am greșit, în loc să îl ajutăm, răsuceam și mai rău cuțitul în rană în fiecare zi. Iar dacă acum se întâmplă cumva ca el să citească aceste rânduri, îi prezint scuzele mele. Eram copii!
Ne arogăm uneori dreptul de a crede că cei care sunt altfel sunt inferiori. Greșit! Nu avem nici un drept să facem ierarhii. E adevărat că în natură cel mai slab devină victimă, e vânat și apoi ucis. Dar noi suntem oameni, nu se rezumă totul la supraviețuire. A existat o vreme în istorie când mila, compasiunea, solidaritatea au fost înlocuite cu voința de putere și superioritatea rasei. Rezultatul a fost un război marcat de holocaust, genocid și moartea a peste 50 de milioane de oameni. Europa postbelică a încercat să își răscumpere greșeala și a adoptat un model al incluziunii sociale pentru cei care sunt diferiți. Handicapul nu a mai fost asociat cu infirmitatea sau deficiența, ci cu incapacitatea de adaptare a societății la nevoile persoanelor cu dizabilități. Accentul s-a mutat de pe dizabilitatea persoanei pe abilitatea ei de a  face ceva, pentru că oamenii pot fi valorizați prin ceea ce fac, nu prin ceea ce nu fac. Puțini știu că politicieni, artiști, pictori, sculptori, muzicieni sau actori celebri au fost marcați de o dizabilitate, dar au încercat mereu să marcheze diferența și să probeze excelența în domeniul lor. Leondardo da Vinci, Michelangelo, Isaac Newton, A. Einstein, George Washington, Abraham Lincon, F.D. Roosvelt, C. Darwin, Vincent van Gogh sau Claude Monet sunt câteva din numele celebre care au suferit de dislexie, sindrom Asperger, epilepsie sau deficiențe de vedere.
M-am mai întâlnit apoi cu dizabilitatea în adolescență. Eram cu un grup de tineri la o discotecă la Casa Tineretului în Cluj. La un moment dat, pe ring a apărut un grup, în care era o adolescentă de o frumusețe aparte. Ochii ei erau ca un izvor de energie și mă atrăgeau ca un magnet. Faptul că  îi lipsea un braț nu îi fura deloc din strălucire. Stăteam vrăjit pe margine și o admiram. A venit apoi un blues și am vrut să o invit la dans. Nu am făcut-o, am ezitat. Și azi, de fiecare când  ascult “I just call to say I love you”, regretul unui gest neîmplinit mă copleșește și mă întreb oare ce ar fi fost dacă...
Din păcate, cultura noastră tradițională, sistemul comunist și școala nu au încurajat niciodată includerea celor diferiți, nu au tolerat niciodată diversitatea. Lipsa de toleranță vine din necunoaștere și frică.  Cei cu deficiențe erau de regulă internați în școli și instituții speciale, nu erau deloc integrați în comunitate. Internarea sub pretextul unui tratament special trăda modul în care sistemul aborda dizabilitatea. Persoana cu dizabilități era bolnavă și inutilă, aproape exclusiv responsabilă pentru propria situație. Scoaterea din comunități și internarea însemna practic, prin marginalizare, etichetare și excludere,  anularea dreptului la o viață decentă.
După ’89, realitatea a explodat pur și simplu. S-a dovedit că țara era plină de instituții în care copii sau adulți erau de-a dreptul abuzați prin izolare sau contenționare. Așa se manifesta grija statului față de persoanele aflate în suferință. Această pată pe imaginea României a persistat multă vreme până când lucrurile au început să se schimbe sub presiunea integrării europene. Au trecut ani și multe s-au schimbat, dar și mai multe au rămas la fel. S-au construit rampe de acces în unele instituții, dar multe dintre ele nu sunt practicabile. Persoanele cu handicap grav sunt chemate la comisii pentru că statul nu este în stare să angajeze suficient personal pentru a face vizite la domiciliu. Personalul care lucrează cu persoanele cu dizabilități este de multe ori blazat, indiferent, motivând proasta salarizare și legislația mult prea birocratică.
Cineva mi-a atras atenția că problema nu este doar a statului, ci și a persoanelor cu dizabilități. Există mult prea multă suficiență, mult prea multă complacere în starea de dependență. Observația a fost făcută chiar de o persoană cu dizabilități care s-a luptat împreună cu familia pentru a fi acceptată în sistemul educațional normal, nu în cel special. După ce ani și ani de zile a fost numită “monstrul școlii”, a terminat cu brio facultatea de psihologie și azi lucrează într-o instituție publică. Nu se consideră specială, diferită și nu vrea niciun favor. Vrea să fie tratată ca o persoană obișnuită și atât.  Ea e un caz fericit.
În realitate, peste 50% dintre angajatori întrerup orice legătură cu candidatul în momentul în care observă dizabilitatea. În Suedia, Finlanda sau Elveția rata de angajare a persoanelor cu dizabilități depășește 50%. În România, a ajuns la 17,6%. E puțin dacă ne comparăm cu țările nordice, dar e de 3 ori mai  mult față de ce se întâmpla acum zece ani.  Cei mai mulți dintre angajatori sunt puternic marcați de prejudecăți și asociază dizabilitatea cu incapacitatea profesională. Pierd din vedere faptul că, de pildă, o persoană imobilizată în căruciorul cu rotile poate fi un excelent IT-ist.  Unii angajatori cred că ajustarea rezonabilă sau modificarea locului de muncă în acord cu nevoile persoanei cu dizabilități e prea costisitoare. Alții sunt deschiși și toleranți, dar invocă birocrația și avantajele mult prea reduse oferite de stat prin angajarea persoanelor cu dizabilități.
Un studiu IRES arată că intoleranța românilor față de persoanele cu dizabilități este similară cu cea față de romi sau persoanele infectate cu HIV/SIDA. 75% dintre români nu ar accepta să fie conduși de o persoană cu dizabilități. De aceea, oricât de bune ar fi strategiile guvernamentale sau oricât de mult s-ar schimba legile, schimbarea față de problema persoanelor cu dizabilități ține în primul rând de atitudine, ea trebuie să vină din noi. Asociem adesea handicapul cu o infirmitate sau cu o incapacitate înnăscută. Dar multe forme de handicap sunt dobândite pe parcursul vieții, prin accident sau boală. Altfel spus, noi, „cei fără handicap”,  uităm foarte ușor că suntem oricând expuși riscului de a trece în tabăra cealaltă.

De fapt, adevărații handicapați nu sunt cei care au o deficiență din naștere sau dobândită, ci noi, cei care nu îi putem înțelege sau nu îi putem accepta. Cel mai rău nu e să nu ai un braț sau un picior, ci să ai sufletul amputat de ură, indiferență și intoleranță. Dacă fiecare dintre noi ar putea să fie, pentru o clipă, o aripă pentru cei care stau să cadă pentru că sunt altfel, poate că lumea noastră ar fi mult mai înaltă, mult mai completă.    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...