pe cărările patriei

pe cărările patriei

marți, 11 martie 2014

Toleranța ca paradigmă etnică

În 2013 am avut șansa de a fi spectator la meciul Romania-Ungaria. Un final fericit pentru noi: 3-0. La ce rezultate au avut tricolorii noștri cu celelalte echipe din grupă, înclin să cred că ungurii au fost mai degrabă învinși de către publicul din tribune. Ostilitatea  românilor la București a venit ca un răspuns la ostilitatea maghiarilor în meciul de la Budapesta. Așa se întâmplă când e vorba de România-Ungaria, nu e doar un simplu meci de fotbal, e și foarte multă emoție încărcată de istorie. Nu pot să uit cum 50.000 de români strigau din toată ființa lor: “Afară, afară, cu ungurii din țară!”.  Era atâta forță în această reacție a mulțimii, încât echipa Ungariei era practic paralizată pe teren.  În atmosfera incendiară, la intervenția dură a jandarmilor în peluza maghiară, copilul meu m-a întrebat speriat: “De ce le fac asta?” Un tânăr de lângă mine a auzit întrebarea și, cu ochii ieșiți din orbite, a răspuns aproape urlând: “De aia, pentru că-s unguri!”  Știu că fotbalul aprinde  și consumă  emoții, dar parcă era mult prea multă ură în fața mea. Unii ar spune că genul ăsta de reacție  e pur patriotism, că e un resort necesar pentru a le demonstra ungurilor că noi, românii, așa dezbinați cum suntem, știm să ne solidarizăm în momentele cheie ale istoriei. M-am simțit oarecum jenat de tot acest spectacol în care ura era exhibată public și m-am gândit să îi vorbesc copilului meu despre puterea de a accepta diferența.
În fiecare an, pe 15 martie, ungurii de pretutindeni își marchează solidaritatea și apartenența la națiunea maghiară. Ne arată simbolic diferența, le fel cum și noi știm să le-o arătăm pe 1 decembrie. Își pun în piept tricolorul roșu, alb, verde, mai fac un marș și mai țin un discurs. Și în fiecare an spiritele  se aprind de ambele părți. Mai apare un Tokes care spune că minoritatea maghiară e oprimată și cere autonomia Tinutului Secuiesc . Din partea românilor, un Funar sau un Vadim va susține mereu că  ungurii au prea multe drepturi și că vor să ne fure Ardealul. Slavă Domnului că emoțiile de primăvară trec și apoi și românii și ungurii se întorc la ale lor.
Și oricât de mult ar dori unii ca România să fie numai a românilor, nu putem ignora realitatea. În fond, România e țara tuturor celor care s-au născut, trăiesc și muncesc aici, inclusiv a maghiarilor. Ei reprezintă  6,5% din populația României și 18,9% din populația Transilvaniei.  Au o pondere semnificativă în Sălaj (23%), Bihor (25%), Mureș (38%) și Satu Mare (34%) și sunt majoritari în Harghita (85%) și Covasna (70%). Este mai mult decât evident că deși sunt cetățeni ai României,  ei se simt maghiari, nu români. Patria lor de suflet nu are capitala la București. Sigur că e dureros pentru noi ca români să știm acest lucru, dar felul în care te identifici cu un grup etnic sau cu altul, ceea ce simți că ești nu poate fi decretat. Aici nu suntem nici în Statele Unite și nici în Franța, unde oricine are cetățenie e asimilat ca american sau francez, indiferent de limbă sau etnie. În partea asta a Europei e o altă istorie, o altă realitate și, la fel cum românilor din Valea Timocului, din Cernăuți sau de peste Prut nu li se poate fura dreptul de a se simți români, nu cred că România le-ar putea lua în vreun fel maghiarilor dreptul de a se identifica așa cum vor. În fond, nici ei nu ne-au putut lua acest drept înainte de 1918, oricât de intens ar fi fost procesul de maghiarizare.
Poate că ar trebui să învățăm că istoria ne poate schimba granițele, dar patria din suflet nu ne-o poate lua nimeni niciodată. Și asta nu ar trebui să fie un temei pentru excludere și conflict, ci unul pentru acceptare și conviețuire. Cred cu tărie că patriotismul nu presupune în mod necesar să îl urăști pe celălalt, ci să înveți să îl accepți și să îl respecți. Ura este o emoție extremă, ea  ne afectează luciditatea percepției și interpretarea realității. Ea e o paradigmă a conflictului, nu a conviețuirii. Naționalismul,  la fel ca extremismele de orice fel, de stânga sau de dreapta, se bazează pe ideologia  dușmanului comun, pe frica față de străin și pe țapul ispășitor responsabil pentru toate neîmplinirile noastre. Excluderea și intoleranța  degenerează apoi în superioritatea unui grup etnic în fața altuia. Aberații de acest gen  nu au făcut altceva decât să sfârșească tragic în istorie. S-a întâmplat în Europa și în lume de nenumărate ori.
Cea mai frecventă eroare în evaluarea relațiilor interetnice este generalizarea. De exemplu, dacă ne luăm după atmosfera de pe stadionul național la meciul România-Ungaria, am fi tentați să spunem că românii sunt intoleranți. În realitate, există mult mai multă toleranță, decât intoleranță  în relația dintre românii și maghiarii din România. Barometrul interetnic efectuat de IRES în 2013 ne arată că, pe scala distanței sociale,  românii au față de maghiari o acceptabilitate de 85% ca și colegi de muncă, 78% ca vecini, 80% ca prieteni și 71% ca  membri ai familiei. Toleranța românilor  față de maghiari e semnificativ  mai mare față de cea față de romi și e mai pronunțată  în Transilvania decât în restul țării (70% din românii din Ardeal au o părere foarte bună și bună despre maghiari, față de numai 60% în Muntenia și în Moldova).  Altfel spus, există diferențe de percepție, există poate chiar  tensiuni, dar există și suficientă deschidere și toleranță între români și maghiari, ceea ce ne face să credem că nu există în acest moment un potențial exploziv  motivat interetnic. În plus, provocările  extremiste au dovedit că nu servesc nimănui. Un sondaj IRES din 2011 scoate în evidență faptul că gestul lui Csibi Barna de a-l spânzura  simbolic pe Avram Iancu  a fost condamnat deopotrivă de români (70%) și de maghiari (58%).
Politicienii care mizează pe naționalism știu că aceasta e calea cea mai facilă de a ajunge la inimile și mințile alegătorilor. Naționalismul e o coardă sensibilă și de fiecare dată când e atinsă vibrează suficient de mult pentru a-i face oameni să nu mai vadă incompetența și corupția celor de la guvernare. Frica solidarizează și de aici până la manipulare nu mai e decât un pas.  Mecanismul a fost probat foarte bine în primii ani ai României post comuniste.  Din fericire, atât românii, cât și maghiarii au găsit suficientă înțelepciune  pentru a  evita un scenariu de tip iugoslav  pentru România. Calea moderată a învins în fața extremismului și, cel puțin deocamdată, se invalidează scenariul lui Huntington privind “ciocnirea civilizațiilor”  exact pe falia carpatică.
Modelul românesc al relațiilor interetnice nu este perfect, dar este perfectibil. El poate  fi considerat un succes pentru că ajustarea interetnică, construirea pas cu pas a conviețuirii s-au regăsit într-un mecanism politic și instituțional de reglare, nu în manifestații și lupte de stradă.  Avem 17 minorități care sunt reprezentate în Parlament, minoritățile au dreptul de a utiliza limba maternă în învățământ și în administrație (acolo unde sunt peste 20%), există un Consiliu al Minorităților Naționale, un Departament pentru relații interetnice  și  un Institut pentru studierea problemelor minorităților naționale. Se alocă sume importante de la buget pentru organizațiile reprezentative ale minorităților naționale. A fost adoptată o legislație antidisciminare și a fost înființat un Consiliu special pentru combaterea și prevenirea discriminării, inclusiv a celei pe criteriul etnic.
Însă cel mai important factor de stabilitate etnică a fost prezența prin vot a maghiarilor în Parlament și la guvernare. Votul etnic constant al minorității maghiare a făcut din UDMR o forță politică aproape necesară pentru construirea unei majorități în Parlament. UDMR a devenit  masa politică critică ce a înclinat mereu balanța. Această poziție i-a permis să  negocieze și să fie destul de mult timp la guvernare pentru a câștiga pas cu pas drepturi pentru minoritatea maghiară.   39% dintre români consideră că rolul UDMR e unul pozitiv în democrația românească, în timp ce 50%  apreciază că e unul negativ,  tocmai pentru că UDMR a fost capabilă să obțină  avantaje majore în relația cu politicienii români. Așadar, părerile sunt împărțite, ceea ce e normal într-o democrație. Important e că nu drepturile etnice au prevalat democrației, ci  democrația a reprezentat chiar cadrul prin care toleranța și buna conviețuire au fost instituționalizate  la masa dialogului și a negocierii. Pentru că e clar ca atunci când dialogul dispare, lucrurile nu se mai pot rezolva decât în stradă.
Unii cred că românii au cedat prea multe drepturi maghiarilor în democrație și că era mai bine în comunism, când  problema etnică era rezolvată prin forța dictaturii. În realitate, problema etnică era doar adormită, minoritățile fiind reduse la tăcere. Drept dovadă că, după căderea comunismului, după dispariția puterii absolute ca factor de intimidare, problem etnică s-a reactivat în lume, iar acolo unde actorii cheie nu au fost în stare să găsească suficientă disponibilitate pentru dialog și acceptare, s-a ajuns la tensiuni, conflicte și chiar secesiune. Ceea ce se întâmplă în aceste zile în relațiile dintre Ucraina și Rusia privind  peninsula Crimeea are și un resort etnic. Și una dintre erorile fundamentale pe care le-au făcut  cei care au preluat puterea la Kiev a fost să cedeze nucleului naționalist și să anuleze dreptul minorităților de a-și folosi limba maternă. Un casus belli suficient  pentru ca Putin să sară în apărarea minorității ruse din Crimeea.  Din păcate, anularea acestei reglementări afectează major și drepturile românilor din Ucraina.
Prin contrapunct cu situația din Ucraina, se poate spune că modelul românesc  al relațiilor interetnice este unul funcțional. Mai sunt probleme legate de descentralizare și autonomie, de simbolistica arborării drapelului Ținutului Secuiesc, de respectarea drepturilor românilor din Harghita și Covasna, dar important e că toate aceste probleme pot fi rezolvate  într-un cadru pașnic, prin ascultarea și înțelegerea celuilalt, prin dialog  și negociere, nu prin ură, zăngănit de  arme  și miros de praf de pușcă.

Poate că șansa istorică a României este de a face parte  din  Uniunea Europene și NATO, de a face parte dintr-o lume mai sigură, dintr-o lume  în care, deși granițele există, ele devin din ce în ce mai puțin relevante prin dreptul de circula și de a munci liber. Cu toate că  trăim într-o lume globalizată, în care identitățile par să se dilueze prin accentuarea similarităților și reducerea diferențelor, în realitate resortul etnic rămâne suficient de puternic pentru a mai fi izvor de tensiuni și conflicte. Pentru că granițele mentale nu pot fi doborâte printr-o directivă europeană sau printr-o lege. Toleranța și deschiderea spre diversitate se construiesc pas cu pas, dar fără prosperitate și reducere a inechităților de dezvoltare, e posibil ca granițele mentale ale etnicului să fie  din nou reactivate  în Europa. Vocea Rusiei ne-a anunțat deja că a venit  timpul pentru o “primăvară europeană”.    
Articol publicat in Revista SINTEZA, martie 2014

miercuri, 5 martie 2014

Suflete amputate

Când aveam 7-8 ani, Florin era unul dintre vecinii și prietenii mei de joacă. Avea un handicap din naștere, își coordona destul de greu mișcările și era bâlbâit. Era prietenul nostru și îl apăram de fiecare dată când cineva încerca să își bată joc de el, dar noi, cei din gașcă, nu mai conteneam să îi spunem “Tremurici” sau “Handicapatule”. Într-un efort ce părea supraomenesc, el ținea ritmul cu noi, voia cu tot dinadinsul ca cercul să îl includă și, când nu mai suporta etichetările, îl auzeam rostind: “Ccc…c..cap pp..p..pătrat!” Atunci ne prăpădeam de râs și mai tare și îi spuneam “ Bâl..bâl..bâitule, nu te supăra, hai că ești prietenul nostru!”. Anii au trecut și azi îmi dau seama că am greșit, în loc să îl ajutăm, răsuceam și mai rău cuțitul în rană în fiecare zi. Iar dacă acum se întâmplă cumva ca el să citească aceste rânduri, îi prezint scuzele mele. Eram copii!
Ne arogăm uneori dreptul de a crede că cei care sunt altfel sunt inferiori. Greșit! Nu avem nici un drept să facem ierarhii. E adevărat că în natură cel mai slab devină victimă, e vânat și apoi ucis. Dar noi suntem oameni, nu se rezumă totul la supraviețuire. A existat o vreme în istorie când mila, compasiunea, solidaritatea au fost înlocuite cu voința de putere și superioritatea rasei. Rezultatul a fost un război marcat de holocaust, genocid și moartea a peste 50 de milioane de oameni. Europa postbelică a încercat să își răscumpere greșeala și a adoptat un model al incluziunii sociale pentru cei care sunt diferiți. Handicapul nu a mai fost asociat cu infirmitatea sau deficiența, ci cu incapacitatea de adaptare a societății la nevoile persoanelor cu dizabilități. Accentul s-a mutat de pe dizabilitatea persoanei pe abilitatea ei de a  face ceva, pentru că oamenii pot fi valorizați prin ceea ce fac, nu prin ceea ce nu fac. Puțini știu că politicieni, artiști, pictori, sculptori, muzicieni sau actori celebri au fost marcați de o dizabilitate, dar au încercat mereu să marcheze diferența și să probeze excelența în domeniul lor. Leondardo da Vinci, Michelangelo, Isaac Newton, A. Einstein, George Washington, Abraham Lincon, F.D. Roosvelt, C. Darwin, Vincent van Gogh sau Claude Monet sunt câteva din numele celebre care au suferit de dislexie, sindrom Asperger, epilepsie sau deficiențe de vedere.
M-am mai întâlnit apoi cu dizabilitatea în adolescență. Eram cu un grup de tineri la o discotecă la Casa Tineretului în Cluj. La un moment dat, pe ring a apărut un grup, în care era o adolescentă de o frumusețe aparte. Ochii ei erau ca un izvor de energie și mă atrăgeau ca un magnet. Faptul că  îi lipsea un braț nu îi fura deloc din strălucire. Stăteam vrăjit pe margine și o admiram. A venit apoi un blues și am vrut să o invit la dans. Nu am făcut-o, am ezitat. Și azi, de fiecare când  ascult “I just call to say I love you”, regretul unui gest neîmplinit mă copleșește și mă întreb oare ce ar fi fost dacă...
Din păcate, cultura noastră tradițională, sistemul comunist și școala nu au încurajat niciodată includerea celor diferiți, nu au tolerat niciodată diversitatea. Lipsa de toleranță vine din necunoaștere și frică.  Cei cu deficiențe erau de regulă internați în școli și instituții speciale, nu erau deloc integrați în comunitate. Internarea sub pretextul unui tratament special trăda modul în care sistemul aborda dizabilitatea. Persoana cu dizabilități era bolnavă și inutilă, aproape exclusiv responsabilă pentru propria situație. Scoaterea din comunități și internarea însemna practic, prin marginalizare, etichetare și excludere,  anularea dreptului la o viață decentă.
După ’89, realitatea a explodat pur și simplu. S-a dovedit că țara era plină de instituții în care copii sau adulți erau de-a dreptul abuzați prin izolare sau contenționare. Așa se manifesta grija statului față de persoanele aflate în suferință. Această pată pe imaginea României a persistat multă vreme până când lucrurile au început să se schimbe sub presiunea integrării europene. Au trecut ani și multe s-au schimbat, dar și mai multe au rămas la fel. S-au construit rampe de acces în unele instituții, dar multe dintre ele nu sunt practicabile. Persoanele cu handicap grav sunt chemate la comisii pentru că statul nu este în stare să angajeze suficient personal pentru a face vizite la domiciliu. Personalul care lucrează cu persoanele cu dizabilități este de multe ori blazat, indiferent, motivând proasta salarizare și legislația mult prea birocratică.
Cineva mi-a atras atenția că problema nu este doar a statului, ci și a persoanelor cu dizabilități. Există mult prea multă suficiență, mult prea multă complacere în starea de dependență. Observația a fost făcută chiar de o persoană cu dizabilități care s-a luptat împreună cu familia pentru a fi acceptată în sistemul educațional normal, nu în cel special. După ce ani și ani de zile a fost numită “monstrul școlii”, a terminat cu brio facultatea de psihologie și azi lucrează într-o instituție publică. Nu se consideră specială, diferită și nu vrea niciun favor. Vrea să fie tratată ca o persoană obișnuită și atât.  Ea e un caz fericit.
În realitate, peste 50% dintre angajatori întrerup orice legătură cu candidatul în momentul în care observă dizabilitatea. În Suedia, Finlanda sau Elveția rata de angajare a persoanelor cu dizabilități depășește 50%. În România, a ajuns la 17,6%. E puțin dacă ne comparăm cu țările nordice, dar e de 3 ori mai  mult față de ce se întâmpla acum zece ani.  Cei mai mulți dintre angajatori sunt puternic marcați de prejudecăți și asociază dizabilitatea cu incapacitatea profesională. Pierd din vedere faptul că, de pildă, o persoană imobilizată în căruciorul cu rotile poate fi un excelent IT-ist.  Unii angajatori cred că ajustarea rezonabilă sau modificarea locului de muncă în acord cu nevoile persoanei cu dizabilități e prea costisitoare. Alții sunt deschiși și toleranți, dar invocă birocrația și avantajele mult prea reduse oferite de stat prin angajarea persoanelor cu dizabilități.
Un studiu IRES arată că intoleranța românilor față de persoanele cu dizabilități este similară cu cea față de romi sau persoanele infectate cu HIV/SIDA. 75% dintre români nu ar accepta să fie conduși de o persoană cu dizabilități. De aceea, oricât de bune ar fi strategiile guvernamentale sau oricât de mult s-ar schimba legile, schimbarea față de problema persoanelor cu dizabilități ține în primul rând de atitudine, ea trebuie să vină din noi. Asociem adesea handicapul cu o infirmitate sau cu o incapacitate înnăscută. Dar multe forme de handicap sunt dobândite pe parcursul vieții, prin accident sau boală. Altfel spus, noi, „cei fără handicap”,  uităm foarte ușor că suntem oricând expuși riscului de a trece în tabăra cealaltă.

De fapt, adevărații handicapați nu sunt cei care au o deficiență din naștere sau dobândită, ci noi, cei care nu îi putem înțelege sau nu îi putem accepta. Cel mai rău nu e să nu ai un braț sau un picior, ci să ai sufletul amputat de ură, indiferență și intoleranță. Dacă fiecare dintre noi ar putea să fie, pentru o clipă, o aripă pentru cei care stau să cadă pentru că sunt altfel, poate că lumea noastră ar fi mult mai înaltă, mult mai completă.    

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...