pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 26 februarie 2014

Aceeași mizerie?

De aproape o lună, fără voia noastră, am asistat la un circ politic jenant, din care nu prea păreau să înțeleagă mai nimic nici protagoniștii. Crin Antonescu și Victor Ponta, liderii defunctei USL, au intrat într-un soi de dialog al surzilor, pasând responsabilitatea ruperii alianței de la unul la altul. Vorba lui Andrei Plesu, în timp ce în Ucraina au murit oameni pentru  a  schimba guvernanții, la noi se schimbă singuri și,  fără să le-o ceară nimeni, își aplică auto-lovitura de stat”.
Uniunea Social Liberală s-a creat pe fondul nemulțumirii generale a populației privind măsurile  anticriză luate de Traian Băsescu și Emil Boc. Politicenii USL, bine flancați mediatic de televiziuni partizane, și-au făcut din antibăsism un scop în sine. Au etichetat, demonizat, manipulat tot ceea ce avea legătură cu guvernarea PDL sub un singur nume: Băsescu. Și a funcționat. Poporul i-a trimis la guvernare  cu aproape 70% susținere în Parlament. Practic, după alegerile din 2012, erau reunite toate condițiile ca USL să își pună în practică proiectele de guvernare . Nu lipsea absolut nimic  ca așteptările  celor care le-au acordat încrederea prin vot  să se și împlinească.
Au trecut doi ani de guvernare USL și, cu excepția deblocării fondurilor europene și a unor măriri de salarii pentru bugetari și pensionari, nu s-au întâmplat foarte multe. Proiectele de infrastructură s-au blocat  și tot ce a mai fost inaugurat, a fost de fapt o finalizare a proiectelor de infrastructură începute de guvernul anterior. Sigur, s-a promis foarte mult, hărțile cu autostrăzi peste Carpați sunt frumoase, dar sunt doar pe hârtie. Și nimic din ceea ce face ministrul marilor proiecte nu lasă să se înțeleagă că în viitorul apropiat vom vedea și schimbări în realitate. Și desi creșterea TVA de la 19% la 24% a fost criticată dur atunci când Băsescu a anunțat această măsură “injustă și nejustificată economic, nimeni din USL nu s-a grăbit ca în acești doi ani să readucă TVA la 19%. Ba mai mult, ea a fost păstrată și, prin modificările la Codul fiscal, au apărut alte 30 de noi taxe, ceea ce te face să îți pui serios întrebarea dacă merită sau nu să mai faci vreo  afacere în țara asta.  Și ca și cum nu ar fi ajuns, de la 01 aprilie 2014 va intra în vigoare noua taxă de 7 eurocenți/ 1 litru de  combustibil, ceea ce va antrena noi și noi scumpiri. Inițial destinația taxei a fost anunțată ca fiind proiectele de infrastructură, dar aflăm de la premier că fără această taxă nu poate plăti creșterile pentru salariile medicilor sau pentru pensionari. Ce să mai crezi? Proiectul modificării Constituției a fost îngropat, trăgând după el și proiectul regionalizării.  Modernizarea statului s-a poticnit, iar destinele comunităților locale vor fi decise tot de la București, în funcție de cumetriile politice ale zilei.
Departe de mine gândul de a face  un bilanț al guvernării USL, dar după doi ani de guvernare, în afară de  “ Băsescu e de vină!” (inclusiv pentru ruperea USL!), nu se vede mai nimic. Nu avem  autostrăzi și  nu avem noi locuri de muncă, dar ne lăudăm cu creșterea economică de 3,5%. Medicii pleacă în continuare în străinătate, profesorii sunt în continuare slab plătiți, tinerii sunt dezorientați și vor să plece din țară. Nu s-a schimbat nimic! 
Am tot sperat în acești doi ani că va veni și vremea  proiectelor, că vom vedea o diferență majoră între o guvernare centrată pe austeritate și una care a spus mereu că austeritatea nu e necesară. Dar în afară de a face din actul guvernării o permanentă mită electorală, nu am văzut nimic. Oare ce le trebuie acestor oameni pentru  a guverna, nu pentru a face circ, pentru a conduce destinele acestei nații în direcția cea bună, nu în cea greșită, așa cum văd peste 70% din români?
 Dar în țara asta ne-am obișnuit mult prea mult cu anormalitatea. Totul pare pe dos. Cei care se află în opoziție, în loc să facă opoziție la actuala guvernare se ceartă întrei ei și se fragmentează și mai mult. Iar USL, în loc să guverneze, și-a creat propria opoziție din interiorul guvernării. Solidaritatea USL a existat doar atunci când a fost vorba de protejarea penalilor din Parlament. Noroc că în țara asta justiția pare să fi început să funcționeze fără a mai fi intimidată de politiceni. Păcat că și această brumă de independență a justiției este politizată și etichetată de  politrucii și jurnaliștii tonomat ca fiind, de fapt, un act de slugărnicie a procurorilor față de Băsescu. Cert e că mulți dintre cei care și-au băgat prea mult mâna în borcanul cu miere al banului public se află acum după gratii. Și dacă distrugerea regimului Băsescu înseamnă intimidarea sau diminuarea curajului actual al procurorilor și judecătorilor, atunci aș prefera ca unele schimbări să fie atent monitorizate de Uniunea Europeană. Pentru că ar fi păcat să pierdem ceea ce am câștigat deja pe drumul european al României!
Lipsa de încredere reciprocă a marcat letal scurta existență a USL. Crin Antonescu nu a fost niciodată convins că va putea miza pe voturile PSD în campania electorală pentru prezidențiale. În fond, baronii locali ai PSD au sacrificat chiar și candidați ai PSD la prezidențiale, așa că suspiciunea privind sprijinul lor pentru un liberal e justificată. Și totuși, Victor Ponta a ajuns premier și cu voturile liberalilor. În absența lor și fără alianța politică USL, Traian Băsescu putea să nu îl numească niciodată pe Victor Ponta ca premier. Recenta ruptură a USL a fost  mai degrabă un act formal. Ea început în momentul în care televiziunile de asalt ale PSD au început să tragă în Crin Antonescu la nici o lună după preluarea puterii în 2012. Era clar că ceva nu funcționează și, la fel ca într-un mariaj disfuncțional, divorțul e binevenit atunci când certurile și scandalurile nu mai contenesc. Liberalii spun însă că, prin plecarea lor de la guvernare, guvernul Ponta devine ilegitim. Cei 70% dintre români au votat  pentru 4 ani echipa USL, nu PSD, chiar dacă acum, prin jocul trădării în aritmetica voturilor, se conturează un nou sprijin parlamentar pentru guvernul Ponta. E o problema de principiu! Din păcate, există un precedent, principiul fiind încălcat chiar de Băsescu în 2004, când prin “soluția imorală a PCa forțat  realizarea  unei majorități în Parlament.
Nu știu ce consilieri au cei doi protagoniști ai scandalului USL, dar e cert că atunci când doi se ceartă, al treilea câștigă. Victor Ponta a scăzut constant în încrederea publică și e posibil să fie împins spre candidatura la prezidențiale dintr-o poziție foarte ingrată de șef al guvernului, chiar dacă are avantajul celui mai puternic partid din țară. Iar Sorin Oprescu nu e o soluție, cel puțin pentru Ardeal. Crin Antonescu pornește pe un drum foarte anevoios, jucându-și probabil ultima carte în destinul politic. Din candidatul USL a devenit acum un candidat ce mizează pe un electorat al dreptei, o dreaptă extrem de fragmentată, orgolioasă și cu un număr încă nedefinit de candidați la prezidențiale. În plus, din 2012 până în prezent imaginea lui s-a erodat destul de mult pentru a-l face mai puțin prezidențiabil. Poate că Iohannis îl va resuscita politic pe Antonescu sau poate că la un moment dat vom asista la o schimbare de roluri. Al treilea personaj (să nu îi spunem candidat pentru că nu mai poate candida), cel care căștigă de fapt din tot acest scandal, stă probabil ascuns, tace  și își calculează următoarea ieșire  în scenă.
Ponta și Antonescu sunt vinovați în egală măsură de acest eșec politic!  Ponta și Antonescu au înșelat încrederea românilor! Ăsta e adevărul. Mulți dintre români le-au acordat votul, iar ei, în loc să guverneze,  s-au pierdut în demagogii și jocuri ieftine, gândind-se la viitoarele alegeri,  fără să își onoreze minimal promisiunile electorale din 2012.

 Și atunci se ridică  o serioasă întrebare: De ce să mai merg  la vot, dacă politicienii își bat joc oricum de el și nu respectă ceea ce  la un moment dat au decis cetățenii? Mă întreb acum dacă nu cumva unul dintre amicii mei avea dreptate în 2012, când îmi spunea tranșant, ucigând orice urmă de sperantă: “Stai liniștit. Nu se schimbă nimic! Ăia din piață aveau dreptate. E aceeași mizerie! Și s-ar putea să fie chiar mai rău!

Publicat in TRANSILVANIA REPORTER, 27 februarie 2014

marți, 18 februarie 2014

Educație religioasă sau îndoctrinare?

Iulia Ionescu, o elevă olimpică de la Liceul Sf.Sava din București, a dispărut pentru câteva zile. Poliția și serviciile de informații au constituit rapid o  celulă de criză  și au intrat în priză pentru a rezolva cazul. Remarcabilă a fost  aici și implicarea presei în popularizarea cazului și sensibilizarea opiniei publice.  După eșecul jenant al localizării, căutării și salvării victimelor accidentului din Apuseni, în  cazul adolescentei dispărute a intrat în scenă chiar și vicepremierul Oprea, implicarea lui  fiind mai degrabă un semnal de determinare pentru a fi sigur că autoritățile nu vor înregistra un nou eșec. Daunele de imagine într-un astfel de scenariu posibil ar fi fost imense și s-ar fi pus probabil definitiv eticheta incompetenței pe fruntea autorităților de la București. Lucrurile nu au stat așa, Iulia a revenit din momentul ei de rătăcire adolescentină și s-a întors acasă. Și e de menționat că acest final fericit nu prea are nici o legătură cu autoritățile. Spun asta pentru că, deși capii Poliției s-au grăbit să își asume meritul, dacă nu ar fi fost conductorul de tren și oamenii care au sesizat  prezența elevei în tren  și, respectiv, în gară, cel mai probabil autoritățile ar fi fost luate prin surprindere de revenirea acesteia acasă.
Sigur, motivația  gestului  Iuliei Ionescu  poate fi extrem de complexă. Liceul Sf. Sava e recunoscut ca fiind unul dintre cele mai bune licee din țară. Presiunea asupra elevilor e colosală. Cei mai mulți dintre  ei  învață peste 15 ore pe zi pentru a face față cerințelor profesorilor. Competiția e foarte dură  și dacă mai ai parte și de o familie  captivă în acest joc ipocrit al performanței din sistemului de învățământ românesc, riscul de a claca e destul de mare. Dar nu știm cum au stat exact lucrurile, de aceea nu voi lansa speculații.
Însă e o problemă serioasă  atunci când discutăm despre motivația religioasă a gestului adolescentei din București. Presa afirmă că surse din poliție au dezvăluit că există un bilețel în care Iulia i-ar fi scris mamei  că îl iubește pe Isus Hristos și că merge să se călugărească.  Atunci de ce părinții au susținut inițial că ar putea fi vorba de o răpire? Și de ce s-a grăbit Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe,  să declare,  în momentul în care s-a conturat scenariul posibil al prezenței adolescentei la una dintre mănăstiri, că  acest lucru nu e posibil? Ulterior, Ion Larion Neagoe, starețul mănăstirii Sihăstria Rarăului a recunoscut că a mințit poliția în momentul în care a fost întrebat despre prezența fetei la mănăstire. Până și duhovnicul fetei a simțit nevoia să se disculpe public, susținând că  el ca duhovnic ascultă și, în consecință, nu poate influența deciziile unei adolescente. Chiar așa?  Mai mult, duhovnicul susține că familia ar fi fost informată despre intenția fetei. Cert e că Biserica ortodoxă iese puțin cam șifonată din acest episod. Multă eschivă, sincope de comunicare și chiar minciună.
Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Remus Cernea – un deputat cu vederi liberale, un adevărat apologet al toleranței și  nediscriminării de orice natură -  anunță ca va depune un proiect de lege de modificare a art.18 din Legea educației naționale,  prin care orele  de religie din școli să devină facultative și să să fie înlocuite cu ore obligatorii de etică, pentru a cultiva spirirtul critic, raționalitatea și empatia în măsură să dezvolte un aparat critic de judecată morală propriu fiecărui elev"Și ca întotdeauna, BOR s-a grăbit să reacționeze, Remus Cernea fiind pus la colț imediat. Parlamentarii, considerați  “adevărați fii ai bisericii”, au fost îndemnați să  nu voteze inițiativa colegului lor mai tânăr.
Dacă adăugăm acestui episod și alte incidente relatate de presă, cum ar fi cazul în care copiii au fost duși la biserică fără voia lor, situația în care copiilor de alte confesiuni nu li s-a respectat dreptul la libertate religioasă și li s-a băgat ortodoxismul pe gât sau când profesoara de religie le-a spus unor copii din Timiș  că „mamele care fac avort vor arde în focurile iadului”,  nu se poate să nu ne întrebăm: Ce fel de educație religioasă se face în școli? Care este limita între educație și prozelitism? Cât de adecvată este îndoctrinarea religioasă  în cazul unor copii?  Unde se termină educația religioasă  și de  unde începe abuzul de opinie?
De foarte mulți ani, unele organizații neguvernamentale poartă o luptă inegală cu Biserica Ortodoxă Română, în încercarea de a convinge Ministerul Educației să introducă ore de istoria religiilor, nu de religie.  Au fost acuzate de militantism ateist, anti-ortodoxism, anti-creștinism, lipsă de patriotism și chiar vânzare de țară prin punerea în slujba lui Soros. În forma actuală, contestatarii seculariști spun că   orele de relige din școli sunt pur prozelitism, un abuz  al unui drept constitutional prin care se garantează libertatea de credință.  Și deși actuala legislație permite aspectul facultativ al orelor  de  religie  printr-o solicitare scrisă, adevărul e că cei mai mulți dintre părinți nu uzează de acest drept legal din comoditate, ignoranță  sau chiar teamă. Mai mult, unii părinți sunt convinși că  orele de religie sunt utile pentru educația copilului și pot fi o pavăză  împotriva drogurilor, consumului de alcool  și a ispitelor de tot soiul. Parlamentarii și decidenții politici au refuzat constant să discute serios pe marginea prozelitismului ortodox din școli, sprijinul bisericii pentru voturile din alegeri fiind prevalent încălcării posibile a unui drept constituțional. Și cum nimeni nu poate impune deocamdată vreo schimbare, consecința este continuarea unei stări de fapt care ridică semne de întrebare privind  îndoctrinarea religioasă practicată în școli. Prozelitismul nu are însă nici o legătură cu educația. Educația presupune informare, nu îndoctrinare! Deschidere, nu limitare!
Cert e că pe un astfel de fond educațional, Iulia Ionescu a luat decizia de a pleca la mănăstire. Nu i se poate imputa această decizie pentru că un copil nu poate avea capacitate deplină de exercițiu. Dar dincolo de formularea unor acuzații și finalizarea unor anchete de către autorități, gestul ei are o semnificație multiplă.
Poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva lumea  pe care noi adulții le-o oferim adolescenților e o lume adânc golită de sens. Poate există prea multă superficialitate, prea mult negoț cu principiile și valorile care ne definesc, prea multă centrare pe consum și pe orizontul imediat. Poate că tinerii au nevoie de idealuri, poate sunt mut prea dezamăgiți și s-au scârbit de minciuna, ipocrizia, incompetența și felul în care politicienii negociază aproape totul, inclusiv viitorul și speranțele noilor generații. Poate că noi, adulții nu mai suntem un model pentru tineri, iar sensurile lumii în care trăim se compun și descompun într-un ritm mult prea alert pentru generațiile care vin.  Sensurile sunt cele care ne jalonează existența, iar dacă noi nu suntem în stare să oferim sensuri atractive  pentru tineri într-o lume seculară, atunci  răspunsul la dezorientare va fi întotdeauna credința. 
Poate că Iulia a vrut să ne arate că lumea în care trăiesc adolescenții e o lume a informației, o lume digitalizată în care prieteniile sunt pe facebook, dar mulți dintre ei se simt străini și singuri.  Poate că adolescenții au nevoie de prietenii reale, nu virtuale, de cineva care să îi asculte și să îi înțeleagă. Poate s-au săturat să fie tratați și de profesori ca o simplă mașină de reprodus informații sau de  probat performanța prin note maxime, fără ca cineva să îi întrebe care le sunt adevăratele lor nevoi? Poate că actualul sistem educațional e unul bolnav, mult prea solicitant pentru un elev, iar Iulia a fost doar un caz de fugă dintre multiplele posibile. Poate că noi, părinții, suntem orbi la semnalele pe care copiii încearcă de multe ori să ni le transmită, poate nu îi ascultăm îndeajuns  și greșim atunci când ne bazăm exclusiv pe școală, refuzănd să privim critic ceea ce le oferă actualul sistem educațional elevilor.  
Poate că într-o lume în care totul pare dezvrăjit, e nevoie de credință.  Dar rămâne totuși întrebarea: Cum motivăm acțiunile noastre și cum conciliem credința cu o lume dominată de cunoaștere și tehnologie? Alegem exorcizarea de tip Tanacu sau un tratament medical fundamentat știintific? Alegem salvarea sufletului și iertarea păcatelor sau  consultul psihologic? Ne rugăm la Cel de Sus să ne dea ploi sau construim un sistem de irigații performant? Dezvoltăm un plan de acțiune funcțional pentru intervenție la dezastre sau ne rugăm să fim salvați dacă vine sfârșitul lumii?  Sigur că am exagerat prin această dihotomizare  între sensul derivat din modul rațional de a acționa și sensul derivat din credință,  dar  poate ar trebui să înțelegem că prozelitismul religios nu se poate substitui educației. Poți să te rogi pentru bani sau pentru carieră, dar Dumnezeu nu îți va umple niciodată sacul! Pentru asta trebuie să mai și înveți și să și muncești, nu e suficient să te rogi. Pentru că lipsa de educație e pură îndobitocire.
În fine, pentru ca o fost o vreme când Biserica a lucrat pe deplin pentru consoilidarea identității acestei națiuni, poate că ar trebui să își pună propriile întrebări legate de modernizare în acord cu vremurile pe care le trăim. De pildă, ar putea să se întrebe de ce ortodoxismul se asociază cu sărăcia sau ce am putea face pentru ca lenea, egoismul și superficialitatea multora dintre români să fie schimbate în aplecare pentru muncă, deschidere spre comunitate și seriozitate.  Poate că Biserica ar trebui să mai demonteze puțin din suficiența românilor bazată pe mentalitatea mâinii întinse sau a norocului în viață, în detrimentul muncii și a efortului sistematic. Sau ar putea să se întrebe cum am putea înlătura ipocrizia unei credințe ortodoxe manifestate cel mai adesea la nunți, botezuri, înmormântări, de Paște sau Crăciun și să transpunem credința autentic în viața noastră de zi cu zi, în gândurile, atitudinile și faptele noastre. Poate că Biserica ar trebui să se ocupe mai puțin de sporirea averilor bisericești aici pe pământ și să își sporească averea în cer. Să își numere performanța prin numărul de suflete salvate, nu neapărat prin numărul de biserici nou-construite. Și de ce nu, poate că ar trebui să renunțe la actuala formă de educație religioasă susceptibilă  de acuzații prozelitism și să accepte deschiderea  și  toleranța. În fond, spiritualitatea ortodoxă este suficient de bogată și de atractivă pentru a nu intra în criză de adepți. Pentru că  lipsa de deschidere și intoleranța constituie  exact argumentul pe care oponenții Bisericii îl așteaptă. 

Publicat in TRANISLVANIA REPORTER, 20-26 februarie

marți, 11 februarie 2014

Europa între DA și NU

Duminică, 09 februarie 2014, 50,3% dintre elvețieni au spus NU imigrației. După mai mult de 5 ani de experiență Schengen, deschiderea față de imigranți a elvețienilor pare să se fi epuizat. Și deși Elveția nu face parte din Uniunea Europeană, decizia cetățenilor ei  reprezintă o fisură serioasă în spațiul Schengen și, implicit,  în relațiile cu UE. Oficialii de la Bruxelles au reacționat imediat, arătându-se  indignați față de simpatia elvețienilor pentru politica unui partid extremist,  dar decizia poporului e suverană, cel puțin în cazul Elveției.  În lunile care vor urma, Elveția își va schimba legislația, iar deschiderea  față de imigranți din ultimii ani va fi fost doar o poveste.
Afinități pentru  politicile anti-imigrație ale mișcărilor de extremă dreapta există și în țările din Uniunea Europeană. O bună parte din aceste ideologii au început să fie integrate în politica partidelor tradiționale, indiferent de ideologie. Este cazul Franței, unde și popularii și socialiștii au împrumutat serios din idelogogia extremistă a Frontului Național a lui Le Pen. Ministrul francez de interne Manuel Valls  a probat de nenumărate ori simpatiile politice extremiste  prin asocierea refuzului de a accepta intrarea României și Bulgariei în Schengen cu  pericolul reprezentat de prezența taberelor de romi în proximitatea comunităților franceze.  De fapt, el nu face altceva decât să continue  tradiția instituită de Sarkozy  pe vremea  când era ministru de interne.  În Marea Britanie, premierul David Cameron a fost  obligat să practice o retorică eurosceptică și anti-imigrație  în condițiile în care  UKIP, avându-l în frunte pe Nigel Farage, a devenit  din ce în ce mai popular. Chiar și presa engleză a căzut în capcana senzaționalismului, mult prea invocata invazie a românilor după 01 ianuarie 2014 nefiind altceva decât o perdea de fum. În Olanda, unde toleranța părea a fi la ea acasă, lucrurile s-au schimbat. Partidul Libertatii, membru al coaliției de guvernare din Olanda, a dat startul indeciziei europene privind primirea României și Bulgariei în Schengen, invocând pericolul creșterii infracționalității și  concurența pe piața muncii. Și exemplele ar putea continua cu  Partidul Popular Danez, Democrații Sudezi și cu alte partide din Europa tradițională,  care influențează semnificativ  politica partidelor aflate la guvernare  față de imigranți sau față de libera circulație.
În aceste condiții, deși România respectă toate criteriile tehnice  privind integrarea în spațiul Schengen,  perspectiva  unei decizii favorabile în acest sens este  din ce în ce mai îndepărtată. Există un tratat, există reguli și totuși UE refuză  să ia o decizie privind intrarea României în spațiul Schengen. Chiar și Barosso - șeful Comisiei Europene - a recunoscut că există prea multă opoziție față de o decizie favorabilă intrării Românieiși Bulgariei în spațiul Schengen. Și deși sunt mereu invocate motive precum nerespectarea statului de drept sau insuficienta luptă împotriva corupției, adevărul e că Bruxelles-ul este incapabil să se opună liderilor de la Paris, Berlin, Londra, Haga sau Helsinki. Zorii intoleranței sunt pe cale să se reaprindă  în Europa și am fi tentați să spunem că românii au căzut la mijloc în acest joc ipocrit al istoriei.
Sigur că în vremuri de criză, oamenii caută mereu un țap ispășitor, dar în loc să ne ofuscăm, poate ar trebui să încercăm să înțelegem de unde vin aceste ultime evoluții. Poate că UNITATE ÎN DIVERSITATE - deviza Uniunii Europene - e doar un deziderat, nu neapărat o realitate. În fapt, sunt atât de multe diferențe între Nord și Sud, între Vest și Est, între ortodocși și catolici, între catolici și protestanți, între democrațiile tradiționale și cele postcomuniste, încât mă întreb uneori dacă Uniunea Europeană e o construcție istorică realmente posibilă sub aspectul unității.  Care este punctul de ireconciliere  a diferențelor între diversele națiuni ale Europei? De pildă, cât de mult vor mai accepta nemții să muncească de dimineața până seara, în timp ce grecii stau liniștiți pe terase la o cafea sau incendiază clădiri guvernamentale, forțând Europa să le acorde împrumuturi doar de dragul salvării zonei Euro? Sau cât de mult vor mai accepta cetățenii Europei tradiționale să plătească taxe și impozite pentru unii profitori ai dreptului la liberă circulație care, fără să muncească o zi, profită de sistemul lor generos de ajutoare sociale? Cât vor mai fi tolerate oare taberele insalubre de imigranți din jurul marilor orașe din Franța sau Italia?  Sau cât vor mai suporta oare nordicii, de dragul diversității,  prezența cerșetorilor est-europeni, urinatul sau defecarea în spațiul public? Care este punctul în care diferența este percepută ca incompatibilă sau chiar ca o amenințare la stilul de viață al europeanului civlizat?  Și cât de fezabilă e construcția europeană dacă unii muncesc, iar alții stau mereu cu mâna întinsă? Oare asta înseamnă solidaritate? Statele dezvoltate din Uniunea Europeană sunt acolo unde sunt pentru că solidaritatea socială este completată de responsabilitate.  Atât timp cât cei care forțează generozitatea acestui sistem nu vor înțelege acest lucru, intoleranța față de profitori va crește, iar construcția europeană va sta sub semnul eșecului.
Apoi se mai pune problema deciziilor la nivel european. Cu 28 de state membre, cu culturi diferite și istorii marcate de răni nevindecate, Uniunea Europeană pare să fi ajuns la pragul critic al guvernabilității. Cu cât numărul membrilor va fi mai mare, cu atât tendința de normare prin impunerea de reguli de la centru va fi mai crescută, ceea ce va accentua tendințele centrifuge deja existente.  Nu ar fi deloc o surpriză de vedem că ponderea euroscepticilor va crește la următoarele alegeri europarlamentare. Și pentru că tot se pune problema viitoarei integrări europene  a Ucrainei, Moldovei sau Georgiei, care este limita extinderii Uniunii Europene, dincolo de care construcția riscă să  facă implozie sub propria greutate?
Este mai mult decât evident că instituțional Uniunea Europeană a ajuns la un punct critic. Viitorul Europei  are două opțiuni majore. Prima se referă la continuarea în formula actuală, cu un centru decizional relativ slab la Bruxelles, cu accentuarea discrepanțelor majore de dezvoltare între statele membre, cu o creștere a tendințelor migraționiste și, implicit, întărirea eurospecticismului și a  extremismului în statele membre  mai dezvoltate . Tendințele centrifuge vor fi din ce în ce mai frecvente și vor fi însoțite de  accentuarea procesului de slăbire a  instituțiilor europene până la pragul irelevanței lor. Se vorbește deja de o Europă cu două viteze, de crearea unor cordoane sanitare, de două monede Euro etc. Sunt semne ale fragmentării, nu ale integrării! La un moment dat, putem asista practic la dispariția de facto a Uniunii Europene prin suspendarea sau anularea sine die de către guvernele naționale a  dreptului la libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor sau a capitalurilor. A doua opțiune ar fi federalizarea sau realizarea unei integrări puternice prin reconsiderarea actualului principiu al subsidiarității. Însă o astfel de Europă ar fi posibilă numai dacă  actualele tendințe centrifuge sau eurosceptice ar fi contracarate de prosperitate economică și dezvoltare echilibrată a statelor membre.  Un Bruxelles mai puternic într-o Europă marcată de sărăcie ar fi un nonsens.
Eu unul mi-aș dori ca a doua opțiune să devină o realitate, deși sunt conștient că acum e mai mult o utopie. O guvernare mai puternică de la Bruxelles, asociată cu prosperitate e oricum o  opțiune mult mai bună decât guvernarea marcată etern de sărăcie și corupție la Palatul Victoria.  Pentru România, jocul actual al integrării europene  pare să fie ca un tango al istoriei. Facem un pas înainte atunci când Uniunea Europeană creează instituții de guvernare  și oportunități de dezvoltare. Dar, aproape de fiecare dată, facem doi pași înapoi, când politicenii de la București  pervertesc  rolul acestor instituții sau irosesc  oportunitățile de dezvoltare prin incompetență sau corupție. De fapt, senzația mea e că pe unii politicieni români integrarea în Uniunea Europeană mai mult îi încurcă. Nu mai pot fura în liniște! De aceea, cât timp mai există opoziție la Bruxelles față de puterea de la București, înseamnă că suntem pe drumul cel bun. Cel puțin așa putem spera să avem mai puțină corupție și, poate într-o zi, și mai multă prosperitate. Căci dacă nu suntem în stare să ne guvernăm singuri, atunci mai bine să o facă alții!

Să sperăm însă că Europa va fi suficient de tolerantă și nu va veni ziua în care se va sătura de noi și  va spune un NU decisiv românilor. În ciuda îndeplinirii tuturor cerințelor tehnice, refuzul de a ne accepta acum în spațiul Schengen e doar un semnal că ceva nu merge în relația noastră cu UE. Și deși nu a existat un precedent de excludere, să sperăm că nu vom fi dați afară din acest club select al națiunilor pentru „diferențe  ireconciliabile cu normele și practica europeană”,  imputabile fie politicienilor români pentru corupție sau încălcarea statului de drept, fie celor care, prin comportamentul lor, au făcut din pașaportul de România ceva similar cu infracționalitatea, neînțelegând că în Europa nu poți să ai libertate fără  responsabilitate. Din păcate, costul acestor devieri de parcurs pe drumul istoriei îl vom plăti tot noi, românii!

Publicat in TRANISLVANIA REPORTER, 13-19 februarie

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...