pe cărările patriei

pe cărările patriei

marți, 2 decembrie 2014

Instituțiile și cetățeanul. După 25 de ani

Nu demult, la una dintre televiziuni a fost prezentată  povestea unui român care a fost ales primar într-o localitate din Germania. Dincolo de ineditul situației, un contrapunct la alegerea lui Iohannis în funcția de președinte al României, povestea  românului conținea un episod ce i-a șocat inclusiv pe  cei din platou. El povestea cum a ajuns la oficiul forțelor de muncă și i-a spus  funcționarului că ar dori să se facă polițist. Și pentru că nu era cetățean german și regulile spuneau NU în acel moment, funcționarul l-a informat că acest lucru nu este posibil. Omul și-a văzut de viața lui și a încercat câteva slujbe. După o bună bucată de vreme, funcționarul de la oficiul de muncă îl sună și îi spune: “Știți, ați fost mai demult la noi și ne-ați spus că ați dori sa deveniți polițist. Vă mai aduceți aminte? Ne-am interesat de problema dvs. și, în urma unei discuții cu cei de la Ministerul de Interne, s-a decis că puteți urma o astfel de carieră . E nevoie de o dispensă  și atât. Vă așteptăm  pentru  formalități!”.  Omul a trecut toate examenele, a ajuns polițist, a câștigat în timp respectul comunității, iar azi conduce destinele unei comune din estul Germaniei.
Gestul funcționarului  german  este un indicator al unei societăți în care instituțiile publice nu și-au uitat menirea  de  a pune în centrul activității lor omul, cetățeanul, plătitorul de taxe și impozite.  Ceea ce la alții face parte din normalitatea relației dintre cetățean și instituțiile publice ajunge să fie privit la noi ca un gest excepțional, aproape o anomalie. De fapt, la noi, lucrurile par să stea exact pe dos. În România anului 2014, sute de mii de cetățeni români au fost umiliți la cozi în străinătate pentru a-și exercita dreptul de vot.  În țară, umilința, indiferența și, uneori, chiar disprețul statului față de cetățean au ajuns să facă parte din cotidian. O atitudine cu care ne-am obișnuit poate mult prea mult!
Multe dintre instituțiile publice din România par să fi uitat faptul că rațiunea existenței lor este de a oferi servicii cetățenilor. Ei sunt clienții statului. Realitatea e că, prin comportamentul lor, mulți decidenți politici și funcționari publici lasă să se înțeleagă că cetățeanul e în slujba lor și nu invers. Statul suntem noi, ar spune mulți dintre ei!  Poate au uitat sau poate nici nu au știut vreodată că statul nu e un scop în sine, ci un mijloc ce există ca expresie a unui contract social.
În plus, corupția pare să amplifice exponențial această asimetrie dintre stat  și cetățeni.  Pentru că între birocrație și corupție există o relație direct proporțională. Inițial, regulile birocratice aveau scopul de a raționaliza, de a eficientiza prin proceduri organizația, inclusiv relația cu clienții.  Dar  azi, cu deosebire în sectorul public, regulile s-au transformat din  mijloc în scop în sine. Birocrații de azi se luptă pentru  prezervarea regulilor, privilegiilor  și, eventual, pentru multiplicarea lor. Timpul este o resursă, iar piedicile birocratice consumă timp. Surplusul de reguli devine  sufocant și cei mai mulți  dintre cetățeni sunt nevoiți să  caute soluţii alternative, mituind funcționarii. Astfel, în mod paradoxal, prin reprezentanții săi,  statul ajunge să fie principalul generator de corupție.  Cetățenii sunt pur și simplu prinși la mijloc în acest cadrul ingrat al corupției create de birocrație.  Practica ne arată că, în absența unei birocrații excesive, corupția nu își mai are sensul. Există câteva povești de succes de reducere a corupției în serviciile publice din România, cum ar fi în cazul serviciilor de permise auto și înmatriculare.  Dar adevărul e că nimeni nu renunță la privilegii de bună voie, e nevoie de autoritate pentru a schimba lucrurile.  De aceea, cred că birocrația nu se poate reforma din interior. În cel mai fericit caz se metamorfozează ipocrit, într-o logică de autoreproducere și de supraviețuire.

În ultimii 25 de ani s-a tot vorbit de reforma instituțiilor și a serviciilor publice. Din păcate, reformele au fost de cele mai multe ori reforme „pentru sineși rareori pentru cetățean – adevăratul client al administrației. De exemplu, sănătatea, educația și administrația publică  sunt  într-o schimbare continuă, dar neîncrederea publică, percepția nivelului corupției și insatisfacția  românilor față de calitatea serviciilor oferite au depășit și depășesc  constant 75%, ceea ce ne arată că lucrurile în sectorul public s-au schimbat mult prea puțin.  E posibil ca unele dintre reforme să fi fost făcute cu bună intenție. Dar dacă nu s-au produs modificări benefice la interfața cu cetățeanul,  atunci aceste reforme au fost inutile.
Aici politicul  ar trebui să joace rolul de motor al schimbării. El ar trebui  să fie  receptorul sensibilității cetățenilor în relația cu instituțiile publice, să  analizeze și să inducă schimbările necesare. În realitate, politicul nu a probat decât într-o măsură extrem de redusă intenția de a reforma ceva. Cei mai mulți dintre politicieni, odată ajunși în poziții de putere, au preferat să  utilizeze instituțiile publice  și bugetele aferente în interes pur personal, fără nici o legătură cu interesul public.  Competența a fost substituită cel mai frecvent de loialitate, iar clientelismul a luat locul meritocrației.  Nici nu e de mirare că, în astfel de condiții, serviciile publice s-au degradat constant, în loc să se îmbunătățească.  Și în plus, orice inițiativă a unor funcționari corecți de a schimba sistemul  a fost sortită eșecului. Pentru că, într-un mediu corupt, adevărata valoare a inițiativei este  judecată nu după   plusul de calitate a serviciilor oferite cetățenilor, ci după profitul generat în buzunarele politicienilor.   
În schimb, în sectorul privat lucrurile s-au schimbat semnificativ. Relația cu clientul este una transparentă, simetrică și bazată de cele mai multe ori pe promptitudine.  Aici lucrurile sunt mult mai simple.  Dacă clientul este nemulțumit, el pleacă la concurență.  Reformarea relației cu clientul este pur și simplu impusă de piață.  Aceste schimbări de relaționare cu clienții au generat așteptări și în relația cetățeanului cu instituțiile publice. Dar în sectorul public nu există concurență. Singura armă a cetățeanului este votul , iar atunci când întreaga clasă politică eșuează în efortul de a reforma instituțiile publice, mulți dintre români își pierd orice urmă de speranță.
Care ar  fi atunci principalele soluții de ameliorare a relației  dintre  cetățean și instituțiile publice?
SCOPUL REFORMEI ESTE OMUL! S-a vorbit foarte mult despre reformă, dar s-a mers întotdeauna pe principiul “ Să se schimbe primesc, dar să nu se modifice nimic!”. Reformele au fost mai mult formale și nu au avut drept scop cetățeanul. Reforma ar trebui să țină cont de nevoile plătitorilor de taxe și impozite, nu de cele ale funcționarilor din administrație. De fiecare dată când instituțiilor publice li s-a cerut să se reformeze s-a înregistrat un eșec.  Iar atunci când a existat voința politică de impune o schimbare, s-a procedat  nediferențiat, cu toporul, așa cum a fost în cazul reducerii salariilor sau interzicerii angajărilor în sectorul public sub pretextul reducerii cheltuielilor. Efectul secundar a fost deficitul major de personal în sănătate și asistență socială , deprofesionalizarea și apariția unor  abuzuri,  cum au fost cele legate de contenționarea copiilor sau chemarea persoanelor cu dizabilități la comisii. O reformă împotriva oamenilor e absurdă!
MAI PUȚINE LEGI, DAR MAI BUNE! Parlamentul României se laudă cu faptul că în ultimii 25 de ani ”a produs” peste 4000 de legi, ca  și cum cantitatea ar însemna automat și calitate . Situația este similară și cu ordonanțele de urgență sau hotărârile de guvern.  Ceea ce pare o performanță este în realitate o sursă de disfuncționalitate majoră în societate. Mai mult nu înseamnă mai bine! E nevoie de un  proces real de simplificare legislativă. În locul miilor de legi schimbate în mod repetat, poate ar fi mult mai indicate câteva coduri care să stabilească regulile de bază în societate. Reglementați mai puțin și țara asta ar putea merge mult mai bine! 
MAI MULTĂ TRANSPARENȚĂ! Deși există o legislație care obligă instituțiile publice la o procedură prealabilă  de informare și consultare în adoptarea deciziilor și a actelor normative, ea este în general ignorată. Ulterior apar disfuncționalități, tensiuni, conflicte și, implicit, nevoia unor acțiuni repetate de ajustare. Se ajunge astfel ca textul în vigoare să difere semnificativ de cel adoptat inițial.  Ar fi mult mai simplu dacă transparența decizională a funcționa  înainte de adoptare. Consultarea ar permite astfel adoptarea pe baza unui consens social a unor decizii sau acte normative pe termen lung. Principalul beneficiu ar fi stabilitatea legislativă și apropierea de cetățean în actul guvernării.
MAI PUȚIN BIROCRAȚIE!  E nevoie de o analiză  a necesității tuturor pașilor birocratici în relația cu cetățeanul. Prea multe ghișee, prea multe taxe, prea mult timp pierdut!  Este inadmisibil ca cetățeanul să se plimbe azi la  zeci de instituții pentru că statul nu este în stare să simplifice, să comunice interinstituțional, să își integreze bazele de date și să își coordoneze serviciile după modelul ghișeului unic.
MAI MULT RESPECT PENTRU CETĂȚEAN! Multe dintre instituțiile publice își desfășoară activitatea în aceleași condiții ca înainte de 1989. Aceleași ghișee  cu un gemuleț prin care cetățeanul stă cocoșat  în fața unui funcționar! Aceleași spații insalubre, fără  scaune sau bănci  pentru femei sau persoane în vârstă! Fără aer condiționat  și aerisire! Contextul ambiental reflectă respectul instituției față de clienții săi. În unele situații experimentale din  administrațiile locale  s-a renunțat la ghișeu, iar cetățeanul este invitat acum pe un scaun la un birou, la același nivel cu funcționarul public, probând cel puțin din acest punct de vedere o simetrie relațională. E nevoie și  de o schimbare radicală a atitudinii funcționarilor față de cetățean. Aroganța, indiferența și disprețul sunt total inadecvate într-o societate deschisă. Sesiunile  de  comunicare aplicată pentru funcționari,  supervizarea și luarea în serios a reclamațiilor ar putea fi un bun început pentru schimbare.
SERVICII PUBLICE ON LINE! Dacă în mediul privat Internetul a ajuns să fie principalul mijloc de comunicare între organizații și clienți, în mediul public  totul rămâne la stadiul de proiect. Se cheltuiesc milioane de euro pe interfețe de genul  e-administrație sau e-guvernare, dar foarte puține dintre ele sunt funcționale. Ministerul Finanțelor Publice a anunțat cu surle și trâmbițe că din acest an plata taxelor și a impozitelor sa va putea face online. În realitate,  sunt numai câteva administrații financiare unde acest lucru e posibil. În cele mai multe  dintre situații, totul a rămas încremenit în 1989. Statul este mult prea inerțial, se adaptează greu noilor tehnologii.  E inadmisibil să nu poți afla online situația fiscală, contribuția la sistemul de pensii sau să îți plătești impozitele on line, în condițiile în care în mediul privat se întâmplă asta de ani de zile. O mutare a serviciilor în mediul on line ar însemna și o creștere a calității relației cu cetățeanul, în acord cu așteptările pe care le are din experiența cu mediul privat. În plus, prin ghișeul on line s-ar aduce economii serioase la buget sau s-ar putea reorienta resursele spre ale zone prioritare.
PROFESIONALISM, NU CLIENTELISM!  Clientelismul politic și corupția au dus în timp la deprofesionalizarea semnificativă a corpului funcționarilor publici și, implicit, la o degradare a calității serviciilor față de cetățean. De pildă, ca o precondiție pentru integrarea europeană, prefecții erau funcționari publici. După 2007  s-a trecut din nou la politizarea acestei funcții publice prin schimbarea legislației. În realitate, politizarea a coborât mult mai jos , atrăgând după sine  o deprofesionalizarea cât mai accentuată. Politicul ar trebui să priceapă odată pentru totdeauna că o reformă reală nu se poate face fără profesioniști. În plus, absența unei forme de învățământ aplicat,  care să răspundă profilului solicitat de administrația publică ,  face imposibilă depășirea mediocrității în administrație. Respectul față de cetățean nu poate fi pus în practică de oportuniști și impostori.
MAI MULTĂ INTEGRITATE! Simplificarea legislației, adoptarea de standarde și proceduri, mutarea online a unor servicii publice  pot aduce  un plus  evident în relația cu cetățeanul. Dar dacă tentația corupției nu dispare din rândul politicienilor și funcționarilor publici, atunci tot efortul va fi în zadar. Crearea unor instituții  care să vegheze la respectarea legislației  privind declararea averilor, regimul incompatibilităților și conflictului de interese  s-a dovedit până acum utilă și necesară, dar nu și suficientă.  De aceea, o justiție independentă  și  punerea în practică a unor programe de testare a coruptibilității pot consolida integritatea și descuraja comportamentul inadecvat al funcționarilor și politicienilor.  
STANDARDE DE CALITATE. PENTRU CETĂȚEAN!  Calitatea unui serviciu public depinde de utilitatea, promptitudinea, simplitatea, ambianța, amabilitatea funcționarului și receptivitatea la sugestii. Pentru a puncta pe fiecare dintre cele șase dimensiuni ale standardului de calitate, e nevoie de proceduri. Cetățeanul trebui să știe exact ce are de făcut, ce documente sunt necesare, care e timpul de așteptare sau durata de rezolvare, care e procedura de contestare ș.a.m.d.  Formal, în multe domenii publice , există  standarde  de calitate. Însă, în practică, ele nu produc nicio  ameliorare în relația instituție-cetățean. O revizuire a acestora și o conectare cu realitatea este absolut necesară.
***

Concluzionând, o reformă reală a administrației publice care să aibă în centru cetățeanul este singura opțiune posibilă pentru actuala clasă politică. Pragul suportabilității corupției, mediocrității și imposturii în administrație  și în viața publică a fost depășit demult. Oamenii vor un stat modern, cu instituții care să le ofere servicii de calitate, cu instituții  în care se poate avea încredere.  Însă pentru asta e nevoie de  voința politică! E nevoie de determinare pentru a învinge rezistența la schimbare.  E dificil, dar calitatea relației stat-cetățean nu se decretează! Ea este o performanţă de teren, ce va veni din schimbarea punctuală și apoi agregată a unor mentalități și comportamente inserate adânc în matricea culturală a românilor.

Publicat în revista SINTEZA, decembrie 2014 

marți, 18 noiembrie 2014

POLITICĂ ȘI FACEBOOK

Nu mă așteptam ca partidul Facebook  și Partidul Diasporă să influențeze definitiv alegerile” – așa a  declarat Sebastian Ghiță, patronul Romania TV și unul dintre cei care au pus la cale strategia de campanie a lui Victor Ponta.  Comentatorii și jurnaliștii Antenei 3 au rămas și ei siderați. Nu puteau să își explice cum a fost posibil ca Iohhanis să  îl învingă atât de categoric pe Victor Ponta, mai ales după prestația mediocră de la dezbaterile televizate. Răzvan Dumitrescu punea la un moment dat totul pe seama unei conspirații, a unor centre de putere ascunse care controlează rețelele de socializare.  Adrian Ursu vorbea chiar de o spălare pe creier a celor care utilizează Internetul, ca și cum dreptul de a spăla pe creier ar aparține exclusiv trustului Intact. Petre Roman - ca reprezentant al PNL - a recunoscut că nu au făcut nimic în mod special pentru victoria lui Iohannis. A fost un bulgăre de zăpadă care s-a rostogolit, s-a tot rostogolit  și a ajuns să spulbere o construcție într-un mod pe care niciun sociolog nu îl putea anticipa.  Dealtfel, senzația mea e că nici Klaus Iohannis nu se aștepta la așa ceva. Limbajul lui nonverbal din Piața Universității trăda mai degrabă o atitudine de spectator la tot ceea ce i se întâmplă.
Adevărul e că am asistat aici la un eveniment de tip Lebădă Neagră, cum ar spune Nicholas Taleb. Cozile imense la porțile ambasadelor și consulatelor,  determinarea românilor de a sta 7-8 ore la coadă pentru un vot au schimbat fundamental percepția privind semnificația acestor alegeri. Dreptul de a-ți exercita un vot constituțional  a devenit rapid o miză esențială,  încărcată de emoție și mai presus de orice piedică legală sau incompetență de organizare.  Lipsa de voință politică a premierului Victor Ponta privind schimbarea cadrului legal (în fond era o situație de criză) sau posibilele calculele meschine privind descurajarea prin aglomerare a celor care votează  în străinătate  au generat o percepție publică negativă. Imaginea lui Ponta a fost rapid asociată cu atitudinea de indiferență sau chiar de dispreț față de românii din diasporă. În plus, mulți dintre români au pe cineva din familie în străinătate, iar disprețul împotriva românilor a fost extins prin asociere și împotriva celor din țară. Nu a fost nevoie decât de un declanșator. Filmulețele distribuite pe Facebook  au creat un efect de multiplicare neașteptat.  Ele au fost preluate insistent de Realitatea TV,  apoi de alte televiziuni și au devenit rapid o temă a turului II. Emoția publică a crescut, dar nimeni nu anticipa că emoția va fi cea care va scoate la vot mai mult de 60% dintre români.  Mai mult,  din solidaritate față de diasporă, tinerii s-au organizat, au ieșit în stradă la Cluj, București, Timișoara și în alte orașe.  Marșurile lor s-au transformat în evenimente preluate de media și multiplicate exponențial pe Facebook. Jurnaliști, bloggeri și lideri de opinie aflați pe primele locuri în mediul online s-au implicat, nu au stat deoparte. Efectul s-a multiplicat prin “ like” și „share”. De la aproape un necunoscut în mediul online, Iohannis a ajuns la peste un milion de simpatizanți, în timp ce Ponta a rămas la 700.000. PSD a pierdut inițiativa comunicațională în mediul virtual, iar Victor Ponta a devenit rapid țapul ispășitor sau vinovatul de serviciu pentru disprețul față de românii din străinătate. S-a tras o limită de demarcație între bine și rău. Temele Monicăi Macovei s-au amplificat, iar Ponta a devenit simbolul corupției, minciunii, al disprețului față de cetățean și față de justiție. Prin contrapunct, simplitatea și sinceritatea lui Iohannis au devenit un soi de garanție pentru un alt fel de președinte, un receptacul al speranței românilor că justiția va rămâne independentă, că românii vor fi respectați și că democrația va fi consolidată, nu amenințată.  Temele electorale ale echipei lui Ponta au intrat în umbră. Unele dintre ele erau oricum nerezonabile, cum ar fi frica că Iohannis  ne fură  Ardealul. Excesul de agresivitate mediatică al Antenei 3 și al celor de la România TV s-a întors împotriva lui Ponta.  În stilul tradițional românesc, ura a devenit un mecanism electoral de ambele părți.
În final, Victor Ponta s-a declarat învinsPoporul are întotdeauna dreptate! .  Unii îi vor capul lui Dragnea, alții înțeleg că PSD a primit o lovitură ce ar trebui să ducă la o reformă serioasă a partidului.  “Oamenii ne-au trimis un semnal. Ar trebui să facem un pas lateral sau chiar în spate.” – a spus Negoiță, primarul Sectorului 3. Ponta e convins deocamdată că cel puțin  o vreme PSD ar trebui să tacă”. Ce va fi după, nu știm!  Alții cred că nu trebuie să se schimbe nimic, că există o majoritate parlamentară și că trebuie guvernat până în 2016. Cei din fosta ACL sau noul PNL sunt și ei șocați. Nu se așteptau la o astfel de victorie!
Mulți politicieni nu înțeleg că lumea se schimbă. Rețelele de socializare nu sunt doar un mijloc de divertisment, ele au devenit  un soi de agora unde oamenii se exprimă, schimbă idei, își definesc sau redefinesc opțiuni și apartenențe identitare.  Identitatea virtuală este parte a identității sociale.  Libertatea de exprimare este vie și nu costă mai nimic,  în comparație cu modelele tradiționale de campanie electorală.  Și ceea ce contează cel mai mult, oamenii au forța de a se organiza, de a crea o masă critică  în societate pentru a susține sau pentru a se opune unei decizii sau indecizii politice, așa cum a fost cazul votului în străinătate. Oamenii au forța de a genera centre alternative de putere. Și la fel ca în cazul Roșia Montană, în 2014 la alegerile prezidențiale miile de tineri mobilizați prin rețelele de socializare au dat o lecție partidelor.
Alexander Bard și Jan Soderqvist avertizau încă din 2001 despre faptul că puterea netocratică  va zdruncina din temelii  tot ceea ce știam până acum despre formele tradiționale de agregare și manifestare a puterii politice.  Netichetele, curatorii rețelelor, cetățeanul virtual, metainformația, atenționalismul sunt câteva din noile concepte care definesc puterea în societatea informațională. Cei care inițiază tema în rețea dețin cu adevărat puterea, nu politicienii.  Cetățeanul netocrat nu este un obiect al politicii, ci un actor civic, un subiect ce intervine, are opinii, oferă feedback și, cel mai important, se mobilizează pentru o idee.  Mișcările sociale și curentele politice se vor naște din mase critice sau spirale ale tăcerii conjunctural create.  Stânga și dreapta vor deveni irelevante. Oamenii politici vor deveni din ce în ce mai slabi, cu un rol ingrat pe scena publică, centrați mai mult pe a face pe plac celor din rețelele de socializare sau moderatorilor din platourile de televiziune. Dramaturgia politică se reinventează și on line, nu doar pe ecranele TV.  Granițele se vor dilua și încet  vom evolua spre satul global imaginat de McLuhan. Culturile naționale vor fi penetrate prin globalizare de valori universale. Tribalismul politic nu mai are nicio șansă. Și chiar dacă democrațiile în sine nu garantează luarea înțeleaptă și corectă a deciziilor, prin consolidarea culturii civice și creșterea maturității democratice a cetățenilor netocrati, deciziile care vor fi luate prin consultare vor oricum mult mai rezonabile și în beneficiul cetățeanului decât cele care se iau tradițional,  pe un colț de birou guvernamental.
Se întâmplă acum, sub ochii noștri! Și cei care nu înțeleg că centrele de putere se schimbă și că rețelele de socializare pot constitui platforma pentru agregarea unor noi forme de putere în societate vor fi perdanți în viitorul apropiat.  Țările baltice au înțeles acest lucru demult. Acolo votul electronic e o realitate, iar procesul de consultare  publică online este parte a actului de guvernare. Românii au probat și în 2014 că pot fi altfel, că pot genera o reacție publică suficient de puternică pentru a cutremura establishment-ul politic. Dar dacă totul se consumă  cu o emoție publică și atât, nu am făcut nimic.
Dintre toți oamenii politici, Iohannis are acum sarcina cea mai ingrată. A fost investit simbolic cu speranța că va face un altfel de politică,  că va fi un alt  tip de președinte, că va crea condiții pentru prosperitate, pentru o Românie a lucrului bine făcut. A fost ales pentru că românii nu mai au încredere în români, în modul în care se face politică pe malurile Dâmboviței.  Românii s-au  agățat cu disperare de originea lui germanică și i-au pus în cârcă toate frustrările și așteptările.  Dacă va dezamăgi, cei care azi îl iubesc atât de mult, mâine vor fi primii care îl vor urî.  Deocamdată are un cec în alb. Și adevărul e că nu are prea multe mijloace pentru a crea prosperitate. Poate fi în schimb un exemplu prin simplitate si sinceritate.  Poate fi un model de a face politică și pentru partide. Poate aduce mai puțină demagogie și mai multe fapte! Mai puțină corupție și mai multă integritate! Mai puțin dispreț și mai multă sensibilitate față de ceea ce vor oamenii!
Poate că ar trebui să pricepem odată pentru totdeauna că președintele României nu e un personaj mesianic, nu poate face minuni, el e un om simplu om ca și noi. Puterea de a schimba România nu stă în mâinile lui, ci în fiecare dintre noi prin ceea ce facem în fiecare zi pentru noi și, implicit, pentru această țară.  Poate că mulți români ar trebui să renunțe la a mai aștepta să primească ceva de la politicieni și să înțeleagă că prosperitatea nu vine fără muncă, iar libertatea nu poate exista fără responsabilitate. În fond, liderii și partidele pe care le avem azi nu pot fi mai buni decât noi, românii. Dacă nu vom lupta să fim mai buni ca indivizi, ca națiune, nu vom putea genera un alt fel de politicieni.  De aceea, revolta față de tot ceea ce este indignabil în politică și în jurul nostru nu trebuie să fie ceva pasager, odată la  patru sau cinci ani, ci în fiecare zi, în viața reală sau în mediul online. Pentru că schimbarea înseamnă în primul rând atitudine, renunțarea la pasivitate și indiferență.

Iar dacă partidele nu înțeleg că e vremea unor reforme esențiale în modul de a face politică, să nu uite că în 2016 o altă generație de tineri își așteaptă dreptul de a vota.  Și aproape toți au un cont de Facebook, chiar și în Teleorman!
Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 18.N0V.2014

vineri, 7 noiembrie 2014

ZIDURILE LUMII NOI

Au trecut 25 de ani de când Zidul Berlinului a căzut.  Când se întâmpla asta eram mult prea tânăr pentru a realiza cu adevărat ce semnifică. Trăiam într-o lume aproape izolată informațional, în care știrile din lumea liberă ajungeau la noi destul de greu.  Mai auzeam sporadic unele comentarii de la Europa Liberă sau Vocea Americii, dar nu era suficient pentru a realiza semnificația istorică a momentului.  Mi s-a părut totuși ciudat ca în acele zile de noiembrie  din ‘89 să văd soldați și milițieni patrulând prin Cluj,  în timp ce la București avea loc al XIV-lea și ultimul congres al PCR. Era un prim semn că  ceva nu era în ordine și că regimului îi era frică.
Apoi a venit decembrie  ’89. M-au trimis în stradă cu ordinul clar de a trage împotriva celor  care  vor să ne fure Ardealul. Noroc că am stat pe străzi suficient de mult  pentru a-mi da seama că totul e o dezinformare ordinară. În fața mea erau unii dintre vecini, prieteni sau cunoscuți! Vorbeau românește și strigau „Jos Ceaușescu!” și Libertate!”.  Din păcate, alți militari au fost mult mai disciplinați și au tras, fără să se întrebe dacă e normal sau nu să îndrepți armele spre cei pe care ar trebui să îi aperi.  Cu Doina Cornea în frunte și cu Tatăl nostru  drept scut, mulțimea  a început  să strige “ Armata e cu noi!”, chiar dacă nu era. Fetele puneau garoafe  în țeava pistoalelor mitralieră, sperând ca gloanțele să nu mai străpungă  suflete nevinovate.  Soldații au fost  primii care au trecut de partea străzii. Câțiva colonei mai zeloși rânjeau  amenințător din spatele zidurilor groase,  sperând ca totul să se  termine cât mai curând: “Flori la mitralieră, da!Las’ că se termină porcăria asta și vă arătăm noi!.  Într-un final, după episodul Milea, armata a trecut de partea poporului și Ceaușescu a căzut.
S-au deschis  zorii libertății!  În câteva zile o lume întreagă s-a năruit și o alta avea să îi locul.  În locul lui Ceaușescu a venit Iliescu, cel care  îl acuza pe Ceaușescu că a “întinat idealurile nobile ale socialismului”.  Noi sensuri aveau  să schimbe limbajul de lemn al ideologilor comuniști. Am trecut de la “poporul unic muncitor, societate socialistă multilateral dezvoltată și epoca de aur” la “ alegeri libere, pluralism, libertate de opinie, libertate de  a alege, libertate de asociere”.  Sau, dacă vreți, LIBERTATE, pur și simplu!  Și pentru că teroriști, despre care nici azi nu știm prea multe, amenințau “noile cuceriri democratice”, mulți români au trecut în lumea eroilor.  Poate se va face lumină și în acest caz!
În acele zile,  în care trăiam frenezia  primelor clipe de  libertate, a venit Silviu Brucan, cel care ne-a trezit din visare  și ne-a spus că “vom avea nevoie de cel puțin 20 de ani pentru a ne deștepta după comunism și pentru a deprinde democrația. Multora li s-a părut atunci o eternitate. Azi, estimarea lui Brucan pare una optimistă.
De fapt, cum stau lucrurile în prezent?
După 25 de ani de la căderea comunismului, România este stat membru NATO și  face parte din Uniunea Europeană.  Putem circula și munci liber în Uniunea Europeană. În baza art.5 din Tratatul Atlanticului de Nord suntem teoretic  protejați în fața oricărei agresiuni externe. Există o economie de piață funcțională și o presă liberă.   Am trecut deja prin  șase  cicluri de alegeri parlamentare și locale.  Am avut parte de viziunea de leadership a trei președinți  și unsprezece premieri. În România poți să critici  în liniște președintele sau guvernul,  fără să îți fie frică că vei fi ridicat de pe stradă.  România este o țară liberă, așa cum cei mai mulți dintre români și-au dorit în zilele lui decembrie 1989.
Și totuși, sondajele IRES ne arată că aproape două treimi din români consideră  în mod constant “că direcția în care merge țara e una greșită”, “că românii nu au încredere în clasa politică și în instituții”,  că cei mai mulți dintre români o duc mai rău în prezent decât în vremea comunismului“,  “că ideologia comunistă  a fost o idee bună, dar prost aplicată” sau că dacă l-ar putea alege,  Ceaușescu ar fi un bun președinte” . De ce există atâta dezamăgire față de prezent și tot atâta nostalgie pentru trecut ? De unde această  diferență majoră între percepție și realitate?
 Zidul Berlinului a căzut, dar comunismul a  rămas în noi. Poate că nimeni nu s-a așteptat ca în lumea nouă, în postcomunism, să experimentăm alte limitări, alte granițe, alte ziduri.  Poate că zidurile lumii noi nu sunt  atât de  palpabile ca și Zidul Berlinului, dar poate  că sunt resimțite mult mai dureros tocmai pentru că nu erau anticipate, pentru  că sunt invizibile.
INECHITATEA. În 1989 nu eram egali, chiar dacă visul conducătorilor comuniști era să șteargă cât mai mult din diferențe sub sintagma „poporului unic muncitor”. Și atunci, ca și acum, unii locuiau în Cartierul Primăverii, iar alții în Ferentari. Dar diferențele s-au accentuat. Mulți dintre români au văzut cum vecinii lor, prietenii sau cunoscuții au început să aibă inițiativă, să facă afaceri, să se descurce și să câștige mai bine. Au văzut cum alții își ridică vile, au mașini scumpe sau își fac vacanțele în străinătate, în timp ce ei stau pe loc. Ori asta le-a adâncit sentimentul de inechitate, de frustrare.  Și pentru că alții sunt de vină pentru propriul lor insucces, pentru că nu își pot accepta propria neputință, cei mai mulți au generalizat și au spus că cei care au reușit nu pot fi altceva decât hoți. Nu se așteptau ca libertatea lumii noi să adâncească inechitatea, să aducă un nou zid între ei și ceilalți.
DEMAGOGIA. Românii au ieșit în stradă pentru că s-au săturat de minciunile propagandei ceaușiste, de cifrele false raportate la realizarea planului cincinal, de realizările unei epoci de aur, în timp ce ei tremurau de frig în apartamente și stăteau la coadă pentru un pui sau  un kilogram de zahăr.  S-au săturat de minciună și au sperat că odată cu libertatea vine și adevărul. Dar cei mai mulți dintre ei au descoperit că politicienii lumii noi sunt chiar mai ipocriți decât ceilalți, pentru că promit ceea ce nu pot face și, în general, nu fac mai nimic. Vorbesc despre locuri de muncă, despre autostrăzi, despre creșteri de salarii și pensii, despre o viață mai bună, dar totul rămâne în stadiul de promisiune.  Vorbe în vânt si cam atât!
INCERTITUDINEA. În 1989 voiam libertate pur și simplu. Nu știam atunci că libertatea înseamnă și responsabilitate. Eram obișnuiți ca statul comunist să ne cultive certitudinea. El avea grijă de noi. Era suficient să termini o facultate sau o școală profesională și primeai un loc de muncă și o casă. Partidul avea grijă. Statul capitalist are acum propriile griji, nu se mai poate ocupa de ceilalți. Azi, românii trebuie să își asume propriul destin, să își caute singuri un acoperiș și un loc de muncă.  Și asta nu e deloc simplu pe o piață în care locurile de muncă au o dinamică proprie generată de cerere și ofertă, imprevizibilă și marcată de incertitudine. Dar mulți dintre români nu știu să gestioneze incertitudinea,  și-au pierdut  abilitatea de a lua decizii pentru propriul destin. De fapt, ei  se așteptau ca libertatea să le aducă mai multă siguranță, nu nesiguranță. Ori lucrurile au stat altfel!
NEÎNCREDEREA. Într-un top mondial al neîncrederii în clasa politică și în instituții, românii se află pe primele locuri.  Românii nu au încredere în politicieni, în partide, în guvern, în parlament, în poliție, în funcționari sau  în stat, pur și simplu. Excepție mai fac armata și biserica. Românul nu mai are încredere pentru că politicienii și statul l-au înșelat de fiecare dată. L-au mințit, l-au amăgit, i-au făcut promisiuni fără acoperire, îi iau taxele și impozitele fără să îi ofere servicii publice de calitate. Românul este sufocat de birocrația și  corupția politicienilor și funcționarilor. El nu se  mai simte reprezentat de politicieni și de partide, pentru că partidele și politicienii nu mai știu ce este interesul general, ci doar interesele proprii, mărunte și egoiste. Și pentru că democrația în stil românesc este prost pusă în scenă, există riscul ca la un sfert de secol după ce românii au murit pentru libertate, încrederea în democrație să se prăbușească.
INDIVIDUALISMUL. Colectivismul promovat de comuniști a fost un insucces pentru că a fost unul impus, el nu s-a dezvoltat natural prin asociere. Trist este că după ’89, românii au căzut în extrema cealaltă. Am ridicat propriile ziduri între noi și ceilalți, ne-am închis fiecare în România lui. Am devenit atât de individualiști, încât trăim marcați de egoism și indiferență, fără să înțelegem că prin solidaritate, asociere și cooperare putem câștiga mult mai mult decât prin simplu efort individual. Mulți dintre țărani își muncesc și acum terenul cu calul sau cu perechea de boi, total neeconomic. Foarte puțini dintre ei acceptă asocierea, o formă de succes probată.  Cei mai mulți văd în asociere o nouă formă de colectivizare. Eronat! Fără reconstrucția încrederii în asociere și, în general, în forța comunității nu putem aspira la performanță sau la proiecte mărețe.
DISOCIEREA. În anii comunismului, patriotismul era cultivat poate excesiv și mult prea mult legat de comunism. Noi românii eram cei mai grozavi, cei mai buni. Azi suntem exact la polul opus.  Nu cred că există națiune care să își exhibe disprețul  față de sine mai multe decât o fac românii. Tot ce e românesc e prost, tot ce e străin e bun. Preferăm să cumpărăm aproape orbește produse din import, fără să înțelegem că economia românească nu are cum să crească dacă nu consumăm și produse românești. Mândria de a fi român mai este declarată încă dezirabil în sondaje și pe stadioanele de fotbal, dar există cotidian zeci de alte motive de disociere: corupția politicienilor și a funcționarilor, ineficiența și incompetența aproape generalizate, veniturile scăzute și sărăcia,  proasta imagine a românilor în străinătate. Și lista are putea continua! În plus, Europa ne tratează mereu  ca pe elevul problemă al clasei. Liderii români sunt chemați în mod curent la ordine, la Bruxelles sau la Washington,  pentru încălcări repetate ale regulilor.  Și cei mai mulți dintre ei se comportă ca niște servitori umili în fața Înaltei Porți. Ce a mai rămas din mândria de a fi român? Și uite așa, mulți dintre români nu se mai identifică cu România, pentru că resimt mai multă rușine decât mândrie. Un nou zid între individ și colectivitate! Un nou zid între români și națiune!  
LIPSA DE SPERANTA. Lipsa de viziune, corupția sau prostia politicienilor au dus la distrugerea aproape totală a întreprinderilor construite în perioada comunistă. Și chiar dacă azi ne lăudăm cu exporturi mai mari decât în 1989, mulți români nu înțeleg cum a fost posibil ca aproape o întreagă economie românească să fie vândută la fier vechi bucată cu bucată, în timp ce în alte țări fost comuniste  guvernele au știut să le păstreze și să le modernizeze. La ei privatizarea a însemnat altceva decât pură lichidare. La noi politicienii se justifică invocând  politicile FMI sau ale UE, dar nu i-a obligat nimeni să accepte transformarea României într-o simplă piață de desfacere. Azi avem un deficit de câteva milioane de locuri de muncă. Cei care și-au pierdut locurile de muncă muncesc în pribegie, prin țările UE. România nu le mai oferă nimic! Tinerii nu își mai văd viitorul aici și mai mult de jumătate dintre ei speră să se împlinească în străinătate. Ceaușescu a fost un criminal și a plătit. Dar nu există o crimă mai mare decât să ucizi speranța  unei națiuni și să cultivi mereu disperarea!
Inechitatea, demagogia, incertitudinea, neîncrederea, individualismul, disocierea și lipsa de speranță – șapte ziduri care s-au ridicat pe nesimțite între noi și ceilalți, sub semnul libertății. Unii dintre noi s-au adaptat și au încercat să depășească aceste obstacole.  Alții au rămas încremeniți în trecut, plângând după o epocă pe care memoria afectivă a curățat-o poate mult mai mult decât merită.

Sunt însă semne care ne arată că dacă nu suntem în stare să reconstruim încrederea în politicieni, în stat și în instituții, dacă nu putem defini propria viziune și propriul proiect de țară, dacă nu vom depăși individualismul și vom nu vom reclădi comunitatea, dacă nu vom depăși discursul ipocrit  și nu vom trece la fapte, dacă nu vom înlătura inechitățile  absurde și nu vom crea condiții pentru prosperitate, atunci dezamăgirea și lipsa de speranță a românilor vor crește. Și să sperăm ca nu va veni o zi în care mulți dintre români vor spune că libertatea e un moft, democrația liberală e prostie și că ar fi mai bine să avem un regim autocrat, așa cum e în Rusia, de pildă.      
Publicat in revista SINTEZA, nov.2014

vineri, 10 octombrie 2014

Invitatie lansare carte. Prefata Vasile Dancu: Despre realitatea de dincolo de masti si ritualuri


Inainte de lansare, va invitam sa cititi prefata volumului "O singură patrie, mai multe Românii", semnata de Vasile Sebastian Dancu

invitatie lansare carte

Dragi prieteni
Va astept sambata, 11 octombrie, ora 11, in Piata Unirii din Cluj Napoca, la lansarea volumului O SINGURA PATRIE, MAI MULTE ROMANII. Evenimentul face parte din seria lansarilor care au loc la Festivalul de Carte Transilvania. Prezinta: Vasile Sebastian Dancu si Dan Chiribuca.
D.J.
P.S. Lansarea in Bucuresti va avea loc in aceasta toamna. Voi reveni cu detalii.

miercuri, 6 august 2014

Ești ceea ce privești!

În timp ce urcam pe munte, un amic mi-a spus să uit de absolut tot și să fiu prezent acolo, să privesc micile detalii și să  le las să pătrundă în existența mea. Dacă privești fluturele cu atenție, spunea el, pentru o clipă  te identifici cu zborul lui, cu bătaia lui din aripi. El intră în existența ta, iar tu devii el prin faptul că ești martor la fenomenul existenței lui. Nu există trecut, nu există viitor, doar prezentul în care percepi contextul în care ființezi. Le fel se întâmplă cu florile, cu răsăritul, cu apusul, cu marea, cu muntele, cu păsările, cu cerul, cu iubita, cu piatra pe care calci. Dacă le privești cu atenție și le lași să pătrundă în propria ființă,  aproape că se aștern într-o ordine naturală și te fac să te simți conectat la o energie a începuturilor, plină de armonie.
Din păcate, astfel de momente de evadare din cotidian nu țin niciodată prea mult. Suntem deseori atât de stresați sau de grăbiți în propria rutină, încât nu mai vedem frumosul din jurul nostru.  Nu avem timp de exerciții de iluminare. Stilul de viață occidental a ajuns să ne domine atât de mult,  încât uităm că a trăi nu înseamnă neapărat numai a avea”, ci și „a fi”.
Nu mai vedem lumea din jurul nostru, uităm să mai trăim conectați la natură așa cum odinioară o făceau bunicii noștri, de pildă. Trăim acum virtual prin rețele de socializare, admirăm fotografiile sau postările altora sau ne uităm la nu știu ce filme de amor, în loc să ne trăim propria viață.
Mai mult, ne trăim existența prin știri și uităm de propriile percepții. Preferăm să privim lumea prin ochii altora, ne uităm la talk-show-uri, la judecățile lor prefabricate, în loc să judecăm chiar noi realitatea. Unii ne spun că Băsescu este cel mai mare rău al istoriei, alții că este salvatorul justiției. Ponta este ba un premier tânăr care promite, ba o slugă, un plagiator, un mincinos, un impostor. Badea și Gâdea mai au puțin și îi înjură în față pe procurori și pe basiști. Banciu și cu Turcescu nu se lasă mai prejos și punctează la fiecare atac din partea opusă. Jeguri, scârbe ordinare, împuțiți, pielea p…ii etc”. sunt câteva din calificativele pe care, în goana lor pentru audiență, așa-zișii jurnaliști le lansează în fiecare seară în spațiul public de o bună bucată de vreme.
Ne lăsăm zilnic invadați de dejecțiile lor discursive dictate de lupta pentru putere. Nu mai există cenzură, autocenzură, nu mai există limite, am căzut în cealaltă extremă. Spațiul public din România pare să se fi transformat într-o hazna ordinară în care fiecare aruncă cu ce poate. Și toate mizeriile lor ajung în spațiul nostru privat prin micul ecran sau prin Internet, murdărind-ne prin cuvinte și sensuri abjecte.
Poate nu ne dăm seama, dar discursul politicienilor și mesajul jurnaliștilor se reflectă și în manifestarea identității noastre colective ca națiune. Cuvintele lor pătrund în spațiul nostru personal și devin cuvintele noastre. Altfel spus, noi și copiii noștri suntem în bună măsură și ceea ce privim.
Aș vrea să închid televizorul, să nu mai aud niciodată de Băsescu, Ponta, Badea, Gâdea, Banciu sau Turcescu, de toți cei care într-un fel sau altul îmi invadează spațiul personal cu discursul lor infect.
Nu mai vreau. Ajunge! Dar sunt dependent de știri și peste  tot tehnologia mă ispitește să văd dincolo de orizontul experienței mele directe. Nu  pot trăi în afara civilizației, deși nu ar strica să închid televizorul măcar o vreme. Poate că lumea în care aș trăi s-ar igieniza aproape natural. Știu multe persoane care nu sunt interesate de politică. Unele dintre ele, deși absorbite în cotidian, mai au timp să vadă că a venit primăvara sau că se apropie toamna, că au  înflorit salcâmii sau că păsările au început să cânte. În lumea lor, fără politică și fără breaking news”, totul pare mai așezat și  mai frumos. Păcat că mulți dintre ei au renunțat la vot.
Dar nu putem renunța cu toții la vot, nu putem fugi de politică prin neimplicare, prin abandon doar de dragul unei germofobii politico-mediatice, ce vrea să evite egoist manifestarea urâtului  în existența proprie. Trebuie să ne implicăm și e clar că e nevoie de o schimbare!

Poate că ar trebui desființat CNA-ul, pentru că în formula actuală e total impotent în fața mizeriilor mediatice produse de politicieni sau jurnaliști. Sau poate ar trebui regândită legislația privind libertatea de expresie, poate că ar trebui găsită o soluție ca tot ceea ce este abject, repudiabil și total indecent să nu mai ajungă pe ecrane și poate că nici în politică. Poate că e nevoie și de o lege a presei pentru că e clar că pe malurile Dâmboviței autoreglementarea nu pare să funcționeze. În fine, poate că e cazul ca România să aibă lideri mai puțini slobozi la gură, mai reținuți în prezența și discursul public, mai centrați pe fapte și proiecte concrete, nu pe artificii de imagine, așa cum au fost politicienii ultimului deceniu. 

Publicat în Transilvania REPORTER, 07.august 2014

miercuri, 2 iulie 2014

Menirea educației

A devenit aproape o obișnuință ca, în fiecare an când au loc probele de bacalaureat, să fim bombardați de știri în care profesorii șpăgari sunt ridicați de DNA, DGA sau de către poliție. Anul trecut, la un liceu din capitală, procurorii au dus la audieri zeci de elevi, profesori și părinți pentru a afla adevărul despre circuitul banilor la examene. În urmă cu câteva zile, jurnaliștii de investigație ne-au prezentat imagini cu profesori care, pur și simplu, vindeau bac-ul, cam cu 600 de euro la matematică si 400 de euro la română. Și în acest an, inspectori școlari, directori și profesori au fost reținuți și investigați pentru corupție. Justiția își face treaba și asta nu e rău!
Prost plătiți de către guvern, deși asta nu o scuză, unii profesori s-au gândit să transforme examenele într-o afacere personală. Plătești, treci! Nu plătești, mai vedem! Realitatea e una dură, în care limitele morale și legale par să conteze din ce în ce mai puțin. Nu putem generaliza, dar e clar că pentru acești profesori, integritatea e o poveste de adormit copiii. În fond, cred că mulți dintre ei își zic că acesta e capitalismul, o luptă bezmetică între indivizi pentru profit sau bani. Și dacă guvernul își bate joc de ei și îi tratează cu dispreț, plătind un jandarm de două ori mai bine decât un dascăl, atunci de ce să nu scoată bani din “învățământul gratuit”?  Și apoi, dacă medicii, polițiștii, funcționarii publici iau șpagă pentru serviciile pe care le furnizează cetățenilor, de ce ar fi profesorii altfel?
Logica asta mult prea facilă, destul de larg întâlnită, în care fiecare șpăguiește pentru că așa fac și ceilalți, ne face să fim pe primul loc la corupție în Europa. E adevărat că a devenit aproape o obișnuință să vorbești de corupție la români, dar când ea pleacă de la dascăli, nu poți să nu te întrebi care e de fapt  menirea educației?
De mult prea mulți ani, copiii și părinții se plâng că sistemul educațional din România este incapabil să răspundă nevoilor reale ale elevilor și ale societății. Dacă ar fi să facem o comparație cu învățământul din țările nordice, diferența e colosală. Elevii sunt relaxați, zâmbitori, pentru că merg cu plăcere la școală. Învățământul pare un joc, în care totul se descoperă. Relația dintre elev și profesor e una mai degrabă de parteneriat. Accentul cade pe independență și pe creativitate. Informația este importantă din perspectiva utilizării ei. Echilibrul emoțional, comunicarea și interacțiunea socială  sunt considerate esențiale   pentru viitorul elevului. Interesul educației din țările nordice e să îi pregătească pe elevi pentru viață, să îi învețe să își cunoască și să își utilizeze propriul potențial de dezvoltare și, nu în ultimul rând,  să fie buni cetățeni. Poate și din cauza asta, corupția în țările nordice e aproape inexistentă.
Noi, românii, ne lăudăm că avem printre cele mai bune echipe de olimpici la matematică și fizică din lume, dar la nivel de masă învățământul nostru e unul slab, încremenit în timp ca și zidurile clădirii în care funcționarii Ministerului Educației rânduiesc destinele învățământului.
La noi, relația elev-profesor este total asimetrică. Mulți profesori consideră că respectul se impune prin frică, iar amenințarea cu o notă slabă funcționează pavlovian mai întotdeauna pentru disciplinarea noii generații. Mulți profesori sunt centrați pe sine, pe probarea superiorității lor în fața ignoranței elevilor, fără să înțeleagă că obiectul central al educației este chiar elevul. Valoarea unui dascăl nu poate fi mai mare decât media elevilor săi.
Elevii merg la școală adesea cu silă, sătui să piardă timpul cu profesori mediocri sau mult prea demotivați pentru a-și da interesul. Unii dintre ei își bat joc de educație și sugerează discret meditații pentru rezultate mai bune.
Conformitatea și disciplina absurdă sunt promovate ca valori cheie într-o lume ipocrită în care regulile se încalcă mai tot timpul, dar nu putem să le imputăm exclusiv dascălilor acest lucru.
În plus, învățământul nostru e și acum centrat excesiv pe memorarea informației, nu pe învățarea modului de utilizarea a ei. Sistemul de evaluare devine unul sufocant, absurd și, implicit, generator de corupție.
Și atunci, nu se poate să nu ne întrebăm din nou, care e menirea educației? Să transmită informații sau să formeze caractere? La ce folos să ne lăudăm cu un învățământ pe care îl credem performant, dacă  peste jumătate din tineri vor să plece în străinătate?  Oare nu cumva, școala noastră ar trebui să se orienteze mai mult pe pregătirea tinerilor pentru viață, pe formarea de atitudini și valori de bun cetățean, pe care ulterior să le regăsim în modul în care românii gândesc, fac, simt și interacționează unul cu altul?
Schimbarea în bine a acestei națiuni depinde în mod fundamental de educație. Dar pentru asta, ea ar trebui prețuită mai mult, inclusiv prin alocări bugetare și prin eliminarea acelor impostori care fac din actul educațional  mai degrabă o școală a corupției, un prilej de disociere și de fugă, nu un motiv de mândrie. Pentru că educația fără integritate nu are sens!



miercuri, 25 iunie 2014

Justiție și politică

Ar trebui să fie separate, cel puțin așa a afirmat Montesquieu, în urmă cu mai mult de două secole, în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”. Această paradigmă a separării puterilor în stat i-a ghidat mereu pe oamenii politici autentici, pe apologeții democrației liberale, care au înțeles că libertatea individului nu poate fi garantată decât prin existența statului de drept. Dar la noi, pe malurile Dâmboviței, și acum, în 2014, statul de drept e un moft importat sau mai degrabă impus de americani și de Uniunea Europeană, ceva ce deranjează teribil jocurile locale de putere.  Când premierul și un candidat la europarlamentare au fost nevoiți să aștepte câteva minute pentru a-și înscrie candidatura la Târgu Jiu, primarul și șeful local al partidului s-a răstit pur și simplu la judecător: “Avem un prim ministru, da! Bine, stăm noi de vorbă!”. Din păcate, asta e atitudinea cea mai frecventă a politicului față de justiție, iar gestul primarului din Târgu Jiu nu a făcut decât să confirme faptul că, în general, așteptările politrucilor locali sunt ca un judecător să se facă preș în fața mahărilor de la București. Dar să nu generalizăm!
Săptămâna care a trecut a fost una de foc. Fratele președintelui a fost arestat pentru trafic de influență. Traian Băsescu s-a dezis de propriul frate de dragul consolidării justiției. Mesajul lui au fost unul clar: “între nevoia firească de a-mi proteja fratele și independența justiției, aleg consolidarea justiției!”.
Antibăsiștii și antenele au explodat! Corupția a ajuns până la vârf. Flota, Mihăileanu, Nana și acum Bercea Mondial! Ajunge, Băsescu, DEMISIA! Sunt prezentate exemple din Germania sau din alte state unde șefii de stat au demisionat pentru motive mult mai puțin inflamante.  Mesajul președintelui a fost înțeles pe dos. Verbalizarea nonintervenției semnifică de fapt intervenția curentă a lui Băsescu în treburile justiției – așa trebuie decodificat mesajul președintelui. Parlamentul, instituția ce și-a protejat mereu penalii indiferent de culoarea politică, a intrat și el în joc și a adoptat o declarație prin care se solicită demisia de onoare a președintelui.
Probăsiștii au văzut în gestul președintelui o garanție a independenței justiției. Dacă nu intervine pentru propriul frate, atunci toată teza antenelor privind subordonarea justiției și utilizarea ei ca armă politică în lupta cu adversarii politici este falsă. Cei mai mulți dintre ei susțin că în această etapă nu există nici o dovadă a implicării președintelui în afacerea Mircea Băsescu-Bercea Mondial și, în consecință, o eventuală demisie nu se justifică. Ea nu ar face decât să netezească drumul lui Ponta către  subordonarea justiției și, implicit, spre protejarea corupților. În plus, probăsiștii susțin că cei care solicită demisia nu au nici o cădere morală să facă asta, întrucât Tăriceanu e legat de scandalul bilețelului roz, iar Ponta nu a clarificat încă traficul de influență în cazul baronului Duicu.
Apoi au intrat în joc și serviciile secrete. George Maior ne-a anunțat că SRI l-ar fi informat pe președinte despre activitățile de crimă organizată ale clanului Bercea Mondial, dar nu și despre legătura lui cu Mircea Băsescu. De aici, fiecare a înțeles ce a vrut.
Media s-a fracturat partinic, ca de obicei. Antenele și România TV trag din toate direcțiile în Băsescu și acuză inclusiv pensionarea forțată a procurorului Iacobescu, care a instrumentat cazul Bercea Mondial în urmă cu câțiva ani. Realitatea TV îl aduce în schimb pe procurorul Oancea,  care cunoaște bine clanurile țigănești și susține că totul e o afacere cel puțin suspectă în care este implicat avocatul Abraham și serviciul secret al Ministerului de Interne. La B1, Turcescu conectează cazul Bercea Mondial de cazul Duicu. Se dezinformează și se manipulează la ordin. O nebunie!
Unii analiști au o perspectivă geopolitică, leagă totul de vizita lui  Joe Biden la București și teza statului de drept și se întreabă dacă nu cumva George Friedman de la Stratfor avea dreptate atunci când avertiza România despre intervenția neconvențională a Rusiei în Europa de Est, inclusiv în România. Chiar așa, de ce oare au apărut aproape simultan interceptări ale oficialilor din Polonia și România pe teme care au legătură cu Statele Unite? De ce în Polonia și România, cei doi piloni de încredere ai Statelor Unite în proximitatea Rusiei?  Alți analiști, fără să facă neapărat o legătură cu Rusia, spun că de fapt totul e o afacere a lui Dan  Voiculescu prin care se încearcă discreditarea unor judecători de la Înalta Curte de Casație  și Justiție, având în vedere termenul proxim de pronunțare a unui verdict în procesul său.
Conspirație sau nu, cert e că nu l-a obligat nimeni pe Mircea Băsescu să își vulnerabilizeze fratele, intrând în combinații dubioase cu clanuri de interlopi recunoscute. Nu l-a obligat nici Putin și nici Voiculescu să ia 300.000 sau 600.000 de euro pentru a promite influențarea justiției. A făcut-o din lăcomie, prostie sau din orice alt motiv. Iar dacă este implicat și Traian Băsescu în această afacere și Mircea Băsescu tace pentru a-și proteja fratele ajuns președinte, asta e problema lor. Dar asta e doar o ipoteză. Cert e că imaginea publică a lui Băsescu este serios afectată de acest scandal previzionând un sfârșit de mandat destul de urât.
Însă dincolo de gesturile de imagine, speculații și ipoteze, rămân faptele, statisticile. Justiția a condamnat în ultimii ani un fost premier, câțiva foști miniștri și miniștri în funcție, zeci de parlamentari din toate partidele, generali, președinți de consilii județene, prefecți, primari, șefi de clanuri interlope, judecători, avocați, oameni de afaceri și patroni din fotbal. Năstase, Mureșan, Remeș, Babiuc, Becali, Stănculescu, Cioflină, Bercea Mondial, Cătălin Voicu, Apostu, Păsat, frații Becali, Copos, Borcea, Gică Popescu și probabil, în curând, și Mircea Băsescu sunt câteva din numele rezonante care au căzut în plasa justiției, transmițând public mesajul că nimeni nu e mai presus de lege.  Așa ceva era de neimaginat în urmă cu zece ani. Nici Traian Băsescu nu va mai fi protejat. El are multe păcate și, după terminarea mandatului, probabil că justiția își va spune cuvântul și în cazul lui.
Poate că justiția nu e total independentă, dar cifrele  ne arată că lucrurile au început să intre pe un făgaș normal. Procurorii și judecătorii au început să prindă curaj și să nu se mai lase intimidați  sau influențați de politicieni sau de tot soiul de tentații financiare. Procurorii sau judecătorii care o fac ajung să fie chiar ei condamnați de justiție.
În acest context, spaima baronilor locali și a politicienilor de pe malurile Dâmboviței care se știu cu musca pe căciulă trebuie să fie foarte mare! Iar dacă schimbarea regimului Băsescu înseamnă renunțarea la această brumă de independență a justiției de dragul protecției politrucilor corupți sau a clanurilor interlope, atunci după alegerile prezidențiale din toamnă trebuie să fim cu ochii în patru!
Și deși bătălia politică este despre Ponta și Băsescu, miza reală a anului 2014 este independența justiției. Pare o temă abstractă, mai degrabă de filozofie politică, fără o legătură directă cu agenda cetățeanului, dar este esențială pentru un parcurs  european neviciat  al democrației românești.

Dar oare ce crede badea Gheorghe despre chestia asta?

Publicat în Transilvania REPORTER, 26 iunie 2014

miercuri, 21 mai 2014

De ce au venit americanii?

București, 2014, o zi frumoasă de mai. În fiecare intersecție de la aeroportul Otopeni până la palatul Victoria și spre Cotroceni stau câte doi polițiști. Fiecare pasarelă și fiecare  ieșire din stațiile  de metrou de pe traseu se află sub paza jandarmilor. E semn că cineva important  se află pe malurile Dâmboviței.
În stația de autobuz de lângă Casa Presei un adolescent se întreabă nervos de ce nu mai vine  autobuzul, de ce e traficul blocat. Coloana oficială,  formată din  motociclete, mașini de teren blindate, mașini de poliție, SPP, SRI și SMURD, trece în tăcere, etalându-și simbolic forța față de trecători și față de cei care stăteau în stație sub soarele arzător. 
Hei, zice adolescentul aproape extaziat, au venit americanii!
Un domn mai în vârstă se întoarce,  oftează prelung  și se trezește vorbind:  Da, au venit americanii! Au venit să se asigure că nu ne dăm cu rușii.
Dar de ce să ne dăm cu rușii? întrebă tânărul.
Pentru că în istoria asta noi, românii, am fost mereu niște curve. Tu nu știi, ești mult prea tânăr. Am început războaiele cu  unii, am trădat și le-am terminat cu alții. Așa înțelegem noi să supraviețuim. De asta cred eu că a venit Joe Biden la București, să fie sigur  că nu ne dăm cu rușii, încheie triumfal bătrânul.
Pe ecranele  televiziunilor au urmat discursurile.  Joe Biden a  lăudat implicarea soldaților români în teatrele de operații și a mulțumit pentru jertfele  de sânge ale românilor în numele libertății. A  menționat apoi despre  unitatea NATO, despre articolul 5 din Tratatul alianței si a punctat  faptul că românii se pot baza pe americani.  A  devenit apoi pragmatic si a spus:  2% din PIB pentru apărare. Au urmat câteva critici la adresa Rusiei privind  situația din Ucraina și o mențiune privind eventualitatea unor sancțiuni suplimentare  dacă  Rusia nu va înceta cu agresiunile . S-a vorbit vag despre afaceri și  despre nevoia de independență energetică. Un prim final pe măsură: Dumnezeu să binecuvânteze  România și Statele Unite.  Biden s-a plimbat apoi prin centrul vechi și o ceată întreagă de analiști s-au grăbit să ne decodifice mesajul și să ne spună că Biden a vrut să demonstreze că România e o țară sigură. Și faptul că primul discurs a avut loc într-o bază militară a fost interpretat în sine ca un mesaj.
Vizitele la Cotroceni și la palatul Victoria au pus în evidență și alte teme. Discursul lui Biden s-a mutat ușor pe tema corupției  ca amenințare neconvențională la adresa democrației. A mai vorbit apoi despre libertatea presei, despre societatea civilă, despre  statul de drept și supremația legii în fața politicului și a oligarhilor. Cu o fină diplomație,  dând exemplul Ucrainei,  vicepreședintele american părea să vorbească despre această temă ca fiind una externă, dar evident că era vorba despre corupția din România, despre terfelirea statului de drept aici la București, nu aiurea.  
Despre discursurile lui Ponta și ale lui Băsescu nu poți să spui prea multe. Au părut mai degrabă o excepție de normalitate față de aberațiile fiecărei zile în care se împroașcă reciproc cu mizerii pe care românul de rând nu știu dacă le mai suportă. În fine, discursurile celor doi erau oarecum așteptate și poate, în puținele cazuri, consonante pentru că e vorba de NATO și de Statele Unite. Au fost totuși și diferențe.  Băsescu a accentuat pe lupta anticorupție și independența justiției pentru că știe că aceste teme îl avantajează. Ponta a vorbit despre creștere economică,  despre investiții americane și despre Moldova. Pentru a nu mai fi acuzat de simpatii pro-ruse, a mai întărit o dată poziția fermă a României  privind agresiunile recente ale Rusiei.  Și pentru a-l asigura pe Joe Biden  că stăm alături de americani în vremuri de răscruce,  Ponta a ținut să îi spună oaspetelui american în engleză că România va fi mereu un  “reliable and respected partner”, adică un partener respectat și de încredere. 
Biden a decolat spre Cipru. Crimeea e tot la ruși. Putin a semnat cu China un acord de livrare de gaze de peste 400 miliarde de dolari. La noi reîncepe circul. Ponta îl întreabă pe Băsescu pe care dintre cele două Elene o iubește mai mult.
Duminică avem alegeri europene. Unii se laudă cu memoria lui Coposu ca să îmi ceară votul. Un alt partid speculează momentul și ne spune  că ora lui e ora Vestului, nu a Estului. Mai sunt unii care ne spun să fim mândri că suntem români. Alții spun că ne aduc Europa în casă sau că pozează în apărătorii anticorupției și ai statului de drept. Pe care să îi crezi?
Și tot duminică  Ucraina își alege destinul. Tancurile lui Putin s-au mai retras puțin, dar sunt acolo în așteptare. Indecizia Uniunii Europene și vocea mult prea timidă a lui Obama nu par să îl fi impresionat prea mult.

Chiar așa, oare de ce s-o fi gândit bătrânul din stația de autobuz că românii s-ar putea da din nou cu rușii pe cărările încurcate ale istoriei?  Nu știu, dar eu duminică mă duc la vot.

Publicat in TRANSILVANIA REPORTER nr.511, 22-28 mai 2014

miercuri, 16 aprilie 2014

Decăderea politicului

Mincinosule! Șantajistule! Te așteaptă pușcăria! Ba pe tine! Ești profund corupt! Plagiatorule! Tu ești un mafiot! Ameninți un senator în direct! Tu ești controlat de baronii locali! Băsescule ești un cancer al României! Ponta ești un fricos, ai fugit la cu biroul la MApN! Ai fugit de baroni! Nu, m-am mutat pentru că Băsescu și presa îmi pregătesc înscenări. Ponta, socrul tău e un samsar imobiliar! Băsescule, fiicele tale s-au îmbogățit ilegal! Nana e o afacere murdară și coruptă! Nu, e o afacere cinstită.  Sunteți o haită PSD-istă ce nu mă intimidează! Băsescule ești o rușine de președinte pentru România! Ponta ești un premier mincinos, profund corupt și iresponsabil! Procuror ratat! Ești format la școala turnătorului ordinar! Firea, șantajista, dacă nu îți bagi mințile în cap, poate nu îți mai găsești soțul acasă! Stat securist! Băsescu dictator! Băsescu bate câmpii! Ponta a pierdut controlul! Ponta are probleme cu nervii!
Mocirlă …. Punct. Cam la asta se rezumă o săptămână politică în care iertarea, smerenia  și apropierea de Dumnezeu ar fi trebuit să ajungă și în politică.   Dar nu, acolo nu e loc de iertare, ci numai de patimă și multă trufie.  Probabil că va veni o vreme când  vor plăti și cei care păcătuiesc  în Săptămâna Patimilor aruncând  cuvinte grele. Dar când cei care o fac sunt Președintele  și Premierul  țării mele, mă întreb cu ce au păcătuit românii ca să merite astfel de lideri.  
M-am săturat de tot acest circ execrabil și personal  nu cred că președintele  a coborât în mocirlă doar pentru a da explicații la atacurile lui Victor Ponta. Îi place mocirla politică pentru că acolo se simte confortabil, acolo nu îl bate nimeni, e autentic. Înainte de a ajunge președinte, Traian  Băsescu  a intuit perfect nevoia de simplificare a discursului politic. Dacă tabloidizarea și manelizarea au mers în presa scrisă și în televiziune, de ce nu ar fi mers și în politică. El a venit ca un contrapunct la exprimarea prețioasă și mult prea diplomatică a  fostului premier Adrian Năstase.  Ca un maestru al atacurilor politice, Băsescu a înțeles că ostilizarea, etichetarea și repetiția în spațiul plauzibilului contează mai mult decât adevărul. A înțeles că fiecare atac al adversarilor poate fi un prilej de contraatac.  Stilul direct și aproape grobian de exprimare politică a mers, cel puțin în cazul lui. A câștigat bătălie după bătălie, inclusiv atunci când nimeni nu îi mai dădea nici o șansă. Băsescu nu are nevoie de liniște nici acum pentru că scandalul este mediul propice din care poate lansa întotdeauna un atac împotriva adversarilor politici reali sau imaginari. Scandalul este aproape o condiție pentru ca Băsescu să învingă.
Victor Ponta a ales  să joace comunicațional după regulile impuse de Băsescu. Și-a coborât discursul, plecând probabil de la premisa că ceea ce merge la Băsescu, Oprescu sau Mazăre, ar putea merge și la Ponta. Și în loc să mizeze pe diferențierea față de acest gen de politician, a ales similaritatea.  Ponta nu a făcut altceva decât să intre în același tipar  al unui discurs politic extrem de jos. S-a dovedit a fi însă lipsit de experiență în lupta cu Băsescu și nu întotdeauna cu un stil adecvat mesajului pe care vroia să îl transmită. A simplificat mult prea mult, ca și cum Băsescu e de vină ar fi de ajuns. Poate ar fi fost mai bine să își definească propriul stil de comunicare și propria strategie politică,  nu să își imite adversarul.   
Dincolo de strategii politice și de comunicare, ceea ce s-a întâmplat în zilele care au trecut parcă e prea mult. S-a depășit o limită a bunului simț, a practicii politice în perimetrul civilității. Reacția publică este în mare măsură a indignabilului. Rapoartele diplomatice din ambasade vor fi și ele pe măsură. 
Președintele și premierul ar trebui să gândească strategic proiecte pentru România, ar trebui să ne reprezinte, nu? Și ce fac  ei de fapt? Se reprezintă pe sine, își protejează propriile afaceri  și interesele de grup! Se luptă în instituții ale statului și în televiziuni! Se acuză reciproc de corupție și de lipsă de integritate. Își aruncă jigniri fără precedent în politică și își atrag  copiii sau familia în războiul lor.  Ocupă spațiul public cu dejecțiile lor discursive  având impresia că ne interesează. Apoi, o armată de analiști  nu fac altceva decât să disece mizeria ajunsă în casele noastre prin micile ecrane.  Penibilul din Las Fierbinți a ajuns să fie depășit de penibilul realității politice.
Genul acesta de discurs și de a face politică nu are nici o legătură  cu ceea ce se întâmplă într-o țară europeană. Conține foarte multă violență simbolică, e mult prea încărcat de ură și următorul pas ar fi probabil violența fizică, pusă în scenă prin încăierări parlamentare sau lupte de stradă ale susținătorilor, așa cum se întâmplă în Ucraina.  Ajunge, domnilor! Lupta voastră nu are nici o legătură cu România reală, nu are nici o legătură cu cetățeanul și cu mult prea fragilul destin pro-european al României.
Domnule Președinte, v-ați pierdut cu Firea! Nu uitați că nu există invincibili, mai ales în politică! Ar trebui să fiți un model pentru mulți dintre români! Ar trebui să ne uniți, nu să ne dezbinați! Încă mai aveți șansa să sfârșiți exercițiul celui de-al doilea mandat în funcția cea mai înaltă din stat lăsând în memoria noastră ceea ce este relevant din tot ce s-a întâmplat bun în acești ani, cum ar fi independența justiției, de pildă. Nu ieșiți din scenă cu un discurs de bodegă! Nu meritați și, mai ales, nu merităm asta.
Domnule Prim-ministru, dacă aveți “cojones”, reveniți la Palatul Victoria și ridicați-vă la înălțimea funcției pe care o ocupați! Lăsați Ministerul Apărării și presupusele înscenări! Riscurile nu stau în locația biroului dumneavoastră, ci în deciziile pe care le luați.  Dați-i afară pe cei care v-au sfătuit să pozați în ridicol. Regăsiți-vă calmul și treceți la treabă! Dacă nu puteți, lăsați pe altcineva care poate.

E vremea proiectelor și a faptelor! Oamenii așteaptă autostrăzi și locuri de muncă, nu scandal! Viziune și acțiune, nu demagogie deșănțată! Lideri politici veritabili, nu circari în haine de politicieni!

Publicat in TRANSILVANIA REPORTER, 16 aprilie 2014

miercuri, 2 aprilie 2014

Portrete în prag de campanie

„Ponta. Victor Viorel Ponta. Premier. Taxă de 7 eurocenți pe litrul de combustibil. Iresponsabil pentru că pune taxe românilor pentru a umple buzunarele baronilor PSD. Mincinos pentru că impune o taxă ce nu va merge la autostrăzi, ci în banii de campanie. Lipsit de viziune pentru că suprataxarea a devenit un stil de a guverna. Incompetent pentru că susține taxa pentru a colecta bani pentru infrastructură, dar nu e în stare să atragă peste 3 miliarde de euro disponibile în programul operațional transport.  Impune o taxă,  ce alături de alte 35 de taxe noi, sufocă micul întreprinzător și bruma de economie care mai funcționează. Stângism moștenit din comunism, lipsă de viziune, multă demagogie și propagandă stridentă pe antene. În rest, nici o autostradă, nici un proiect,  doar vorbe!”
Pe scurt, acestea au fost mesajele transmise clar de președintele Băsescu în ajunul intrării în vigoare a taxei ce ar urma să scoată în medie din buzunarul românului cam 600 RON/an sau 50 RON/lună. O fi mult, o fi puțin? Nu știu și cred că aici fiecare ar trebui să răspundă în funcție de bugetul propriu. Și cum știe din experiența guvernului Boc că românul e sensibil atunci când i se umblă la buzunar, Băsescu speculează și contraatacă. Mesajul său împotriva guvernului Ponta face parte dintr-un plan de recuperare și relansare după înfrângerea usturătoare din 2012.  Legat de taxa pe combustibil, probabil că PSD și-a făcut un calcul elementar. Cei care îi votează nu prea circulă cu mașina, deci nu vor fi foarte atinși de noua taxă Ponta. Ei stau cu mâna întinsă și atunci trebuie să le dai sau să iei de la cei care au și să dai la cei care nu au. Social-democrație, nu? Pensionarii vor primi 30 RON  mărire de pensie, dar vor scoate probabil 50 RON din buzunar pentru a suporta măririle de preț ale alimentelor sau ale altor produse în urma creșterii prețului la combustibili. Nu contează, guvernul Ponta arată că îi pasă și apoi poate să le ceară votul. Unii din opoziție susțin că asta e un soi de mită electorală prin redistribuire și ar trebui tratată ca atare. Băsescu trimite o altă scrisoare Parlamentului și insistă că abordarea Ponta-FMI e una fundamental greșită, solicitând renunțarea  la taxă și reducerea cheltuielilor bugetare.
Adevărul e că nici  nu i-a fost foarte greu lui Băsescu să atace guvernul Ponta pe tema taxei de 7 eurocenți. Din punct de vedere comunicațional, guvernul a avut mult bâlbe. În timp ce premierul Ponta încerca să convingă lumea de justețea taxei pentru construcția de noi autostrăzi frumos desenate pe o hartă, ministrul Șova nu era atât de sigur că banii vor fi utilizați în scopul declarat inițial. În plus,  noul ministru al finanțelor a scăpat păsărica și a susținut sus și tare că fără noua acciză (nu apciză!), pensiile și salariile bugetarilor sunt în pericol. Și dacă o spune cineva care a studiat la Harvard, așa o fi, nu? Premierul a sărit în ajutor și i-a cerut ministrului să nu se supere pe presă pentru că jurnaliștii înțeleg ce vor. Chiar așa, ce tâmpiți sunt jurnaliștii ăștia! Înțeleg ce vor, nu transmit ce trebuie și le fac numai rău guvernanților. În special, cei de la B1 și Realitatea își bagă nasul peste tot să vadă dacă s-a  mai furat ceva sau nu și apoi mai trimit și DNA-ul pe capul celor care trudesc pentru țară. De fapt nu, DNA-ul îl trimite Băsescu, nu jurnaliștii. El e de vină, nu? Jurnaliștii sunt niște complici care îl încurcă pe domnul Ponta să guverneze bine. El ar face-o, dar presa nu îl lasă. Ce simplu e în Rusia, domnule Ponta, acolo jurnaliștii dispar pur și simplu, nu mai incomodează pe nimeni, iar guvernanții fac ce vor. Ce să îi faci, daca am ales UE și NATO, trebuie să mai și respectăm  libertatea de expresie, chiar dacă nu ne place. Să revenim la taxă, Băsescu, în loc să își vadă de nepoțică, trimite scrisori deschise. De ce nu a trimis scrisori deschise, zice domnul Ponta, atunci când a crescut prețul benzinei pe vremea premierului Boc?  I-auzi domnule, ar spune antenele, cum își permite Băsescu să trimită scrisori deschise?! De fapt, ca să pricepem corect mesajul, ni se spune că Băsescu e de vină pentru noua creștere a prețului la combustibili.
De aici fiecare crede ce vrea, dar e jalnic să spui după doi ani de guvernare că Băsescu e de vină pentru ceea ce faci sau nu faci. Dar pe malurile Dâmboviței se poate orice! Poate că strategii domnului Ponta îl sfătuiesc să tragă permanent în Băsescu pentru că asta se vinde imagologic. Se mai vinde o vreme, până când Băsescu va pleca de la Cotroceni și apoi…cine va mai fi de vină?  
Obsesia față de Băsescu îl face pe Ponta să semene din ce în ce mai mult cu cel pe care îl detestă. Adoptă același limbaj, același stil de raportare la oponenții politici și manifestă aceeași aroganță față de jurnaliști, dar nu are carisma lui.  Și dacă Băsescu crede că suficiența lui e o soluție pentru România, Ponta crede că antibăsismul e suficient pentru a ocupa fotoliul de premier la Palatul Victoria. A fost în 2012, dar guvernarea e altceva. Per ansamblu, din lupta cu Băsescu, Ponta a câștigat notorietate și o încredere de peste 30%. După cum stau cifrele în sondaje, ca lider al PSD,  Ponta este împins spre candidatura la președinție, chiar dacă e foarte probabil să nu își dorească acest lucru. El știe foarte bine că guvernarea îi erodează imaginea și, dacă părăsește scaunul de premier, e posibil să nu îl mai vadă niciodată. Știe că există posibilitatea să nu câștige în turul doi, iar o eventuală înfrângere la prezidențiale ar atrage automat și plecarea din funcția de președinte al PSD. Altfel spus, cariera politică a lui Ponta ar străluci intens ca un foc de paie, dar  s-ar termina mult prea brusc la puțin peste 40 de ani. De aceea, e foarte probabil să avem un tandem cu Ponta premier și un candidat la prezidențiale suficient de digerabil pentru PSD, dar și suficient de atractiv pentru indeciși și simpatizanți ai dreptei și chiar ai lui Băsescu. O fi Tăriceanu, Isărescu, Maior?  Vom vedea!
„Băsescu. Traian Băsescu. Președinte. El și cu Boc au tăiat pensiile și salariile românilor. Au dus România spre dezastru. Lider autoritar, dictator, suspect de aranjamente imobiliare cu casa din Mihăileanu, influență pentru creditul de un  milion de euro de la CEC, aranjamente de familie în cumpărarea de terenuri, vânzarea flotei, lovirea unui copil cu palma sau pumnul (cine știe?) și multe altele. Cam asta e imaginea proiectată de antene.  Dar, spre deosebire de alți politicieni, Băsescu s-a dovedit a fi un bun încasator. Scandalurile l-au însoțit permanent în carieră și nu l-au deranjat. În loc să se ascundă,  a folosit fiecare atac ca o oportunitate de a se impune. A fost și este mereu în ofensivă. Nu a pierdut aproape nici o bătălie electorală.  Multe dintre proiectele lui au eșuat, dar a știut să mascheze acest fapt și să intre în tăcere. Impredictibil și autosuficient, a fost părăsit de mulți dintre colaboratori, unii devenindu-i  adversari. S-a erijat în apărător al justiției și al statului de drept.  Mai nou, deși susține că e vremea tinerilor, după 25 de ani în funcții publice, din care două mandate la Cotroceni, mai vrea. Susține că ar fi premierul perfect, are o experiență  solidă și ar fi păcat să nu fie folosită. S-ar înțelege și cu viitorul președinte, cu condiția ca viziunea lui să îi fie respectată. Altfel spus, Băsescu e convins că e vital pentru România ca el să rămână într-o funcție decizională.  Oare așa o fi? Chiar  e Traian Băsescu de neînlocuit?
Adevărul e că de multă vreme Traian Băsescu se comportă asumat ca un lider al dreptei în lupta cu PSD. Vorbim aici de o dreaptă extrem de fragmentată între Antonescu, Blaga, Udrea, Neamțu, Ungureanu și alții. Orbiți de orgolii, lideri dreptei sunt incapabili să coopereze. Își consumă o bună parte din energie în atacuri fratricide pentru a rupe cât mai mult din propriul electoral potențial, uitând că adevăratul adversar e reprezentat de PSD și guvernul Ponta. Gâlceava asta sterilă nu poate decât să ajute PSD. De fapt, singura prezența vocală în lupta  cu actuala guvernare e … tot Traian Băsescu. Dar Băsescu nu mai poate candida și, în mod paradoxal, cu cât e mai vizibil în lupta cu guvernul Ponta, cu atât e mai dificil pentru un lider al dreptei să se impună. La umbra bătrânului stejar nu crește mai nimic. De aceea, intrarea lui Băsescu în lupta electorală, renunțarea la imparțialitate și susținerea fățișă a PMP s-ar putea să ajute noul partid, dar nu ajută dreapta, ba dimpotrivă.  În plus, acest scenariu cu solidarizarea dreptei în turul doi pentru a învinge candidatul PSD e și el discutabil.  Cum vor fi solidarizați cei care sunt azi atât de fragmentați și mânați de orgolii? Prin prezența lui Traian Băsescu?  Implicarea lui Băsescu  în campaniile din 2014 va solidariza în schimb PSD.  Rămâne să vedem ce va scoate Băsescu din joben și care va fi candidatul surpriză pe care îl va susține.
Cert e că, în 2014, în loc să vedem oameni noi, cu o altă viziune și noi proiecte de guvernare,  bătălia electorală va fi tot despre Traian Băsescu și Victor Ponta. Ceea ce complică lucrurile pentru unii, dar le simplifică destul de mult  pentru alții. 

În final, în prag de campanie și miros de flori de primăvară, nu pot să nu mă întreb: Noi, cei care cu încăpățânare mai vrem să trăim în țara asta, cei care plătim taxe și impozite pentru o administrație mai puțin coruptă, cei care vrem autostrăzi în România reală, nu desenate pe o hartă,  cu cine votăm?

Publicat in TRANSILVANIA REPORTER, 03 APRILIE 2014

marți, 11 martie 2014

Toleranța ca paradigmă etnică

În 2013 am avut șansa de a fi spectator la meciul Romania-Ungaria. Un final fericit pentru noi: 3-0. La ce rezultate au avut tricolorii noștri cu celelalte echipe din grupă, înclin să cred că ungurii au fost mai degrabă învinși de către publicul din tribune. Ostilitatea  românilor la București a venit ca un răspuns la ostilitatea maghiarilor în meciul de la Budapesta. Așa se întâmplă când e vorba de România-Ungaria, nu e doar un simplu meci de fotbal, e și foarte multă emoție încărcată de istorie. Nu pot să uit cum 50.000 de români strigau din toată ființa lor: “Afară, afară, cu ungurii din țară!”.  Era atâta forță în această reacție a mulțimii, încât echipa Ungariei era practic paralizată pe teren.  În atmosfera incendiară, la intervenția dură a jandarmilor în peluza maghiară, copilul meu m-a întrebat speriat: “De ce le fac asta?” Un tânăr de lângă mine a auzit întrebarea și, cu ochii ieșiți din orbite, a răspuns aproape urlând: “De aia, pentru că-s unguri!”  Știu că fotbalul aprinde  și consumă  emoții, dar parcă era mult prea multă ură în fața mea. Unii ar spune că genul ăsta de reacție  e pur patriotism, că e un resort necesar pentru a le demonstra ungurilor că noi, românii, așa dezbinați cum suntem, știm să ne solidarizăm în momentele cheie ale istoriei. M-am simțit oarecum jenat de tot acest spectacol în care ura era exhibată public și m-am gândit să îi vorbesc copilului meu despre puterea de a accepta diferența.
În fiecare an, pe 15 martie, ungurii de pretutindeni își marchează solidaritatea și apartenența la națiunea maghiară. Ne arată simbolic diferența, le fel cum și noi știm să le-o arătăm pe 1 decembrie. Își pun în piept tricolorul roșu, alb, verde, mai fac un marș și mai țin un discurs. Și în fiecare an spiritele  se aprind de ambele părți. Mai apare un Tokes care spune că minoritatea maghiară e oprimată și cere autonomia Tinutului Secuiesc . Din partea românilor, un Funar sau un Vadim va susține mereu că  ungurii au prea multe drepturi și că vor să ne fure Ardealul. Slavă Domnului că emoțiile de primăvară trec și apoi și românii și ungurii se întorc la ale lor.
Și oricât de mult ar dori unii ca România să fie numai a românilor, nu putem ignora realitatea. În fond, România e țara tuturor celor care s-au născut, trăiesc și muncesc aici, inclusiv a maghiarilor. Ei reprezintă  6,5% din populația României și 18,9% din populația Transilvaniei.  Au o pondere semnificativă în Sălaj (23%), Bihor (25%), Mureș (38%) și Satu Mare (34%) și sunt majoritari în Harghita (85%) și Covasna (70%). Este mai mult decât evident că deși sunt cetățeni ai României,  ei se simt maghiari, nu români. Patria lor de suflet nu are capitala la București. Sigur că e dureros pentru noi ca români să știm acest lucru, dar felul în care te identifici cu un grup etnic sau cu altul, ceea ce simți că ești nu poate fi decretat. Aici nu suntem nici în Statele Unite și nici în Franța, unde oricine are cetățenie e asimilat ca american sau francez, indiferent de limbă sau etnie. În partea asta a Europei e o altă istorie, o altă realitate și, la fel cum românilor din Valea Timocului, din Cernăuți sau de peste Prut nu li se poate fura dreptul de a se simți români, nu cred că România le-ar putea lua în vreun fel maghiarilor dreptul de a se identifica așa cum vor. În fond, nici ei nu ne-au putut lua acest drept înainte de 1918, oricât de intens ar fi fost procesul de maghiarizare.
Poate că ar trebui să învățăm că istoria ne poate schimba granițele, dar patria din suflet nu ne-o poate lua nimeni niciodată. Și asta nu ar trebui să fie un temei pentru excludere și conflict, ci unul pentru acceptare și conviețuire. Cred cu tărie că patriotismul nu presupune în mod necesar să îl urăști pe celălalt, ci să înveți să îl accepți și să îl respecți. Ura este o emoție extremă, ea  ne afectează luciditatea percepției și interpretarea realității. Ea e o paradigmă a conflictului, nu a conviețuirii. Naționalismul,  la fel ca extremismele de orice fel, de stânga sau de dreapta, se bazează pe ideologia  dușmanului comun, pe frica față de străin și pe țapul ispășitor responsabil pentru toate neîmplinirile noastre. Excluderea și intoleranța  degenerează apoi în superioritatea unui grup etnic în fața altuia. Aberații de acest gen  nu au făcut altceva decât să sfârșească tragic în istorie. S-a întâmplat în Europa și în lume de nenumărate ori.
Cea mai frecventă eroare în evaluarea relațiilor interetnice este generalizarea. De exemplu, dacă ne luăm după atmosfera de pe stadionul național la meciul România-Ungaria, am fi tentați să spunem că românii sunt intoleranți. În realitate, există mult mai multă toleranță, decât intoleranță  în relația dintre românii și maghiarii din România. Barometrul interetnic efectuat de IRES în 2013 ne arată că, pe scala distanței sociale,  românii au față de maghiari o acceptabilitate de 85% ca și colegi de muncă, 78% ca vecini, 80% ca prieteni și 71% ca  membri ai familiei. Toleranța românilor  față de maghiari e semnificativ  mai mare față de cea față de romi și e mai pronunțată  în Transilvania decât în restul țării (70% din românii din Ardeal au o părere foarte bună și bună despre maghiari, față de numai 60% în Muntenia și în Moldova).  Altfel spus, există diferențe de percepție, există poate chiar  tensiuni, dar există și suficientă deschidere și toleranță între români și maghiari, ceea ce ne face să credem că nu există în acest moment un potențial exploziv  motivat interetnic. În plus, provocările  extremiste au dovedit că nu servesc nimănui. Un sondaj IRES din 2011 scoate în evidență faptul că gestul lui Csibi Barna de a-l spânzura  simbolic pe Avram Iancu  a fost condamnat deopotrivă de români (70%) și de maghiari (58%).
Politicienii care mizează pe naționalism știu că aceasta e calea cea mai facilă de a ajunge la inimile și mințile alegătorilor. Naționalismul e o coardă sensibilă și de fiecare dată când e atinsă vibrează suficient de mult pentru a-i face oameni să nu mai vadă incompetența și corupția celor de la guvernare. Frica solidarizează și de aici până la manipulare nu mai e decât un pas.  Mecanismul a fost probat foarte bine în primii ani ai României post comuniste.  Din fericire, atât românii, cât și maghiarii au găsit suficientă înțelepciune  pentru a  evita un scenariu de tip iugoslav  pentru România. Calea moderată a învins în fața extremismului și, cel puțin deocamdată, se invalidează scenariul lui Huntington privind “ciocnirea civilizațiilor”  exact pe falia carpatică.
Modelul românesc al relațiilor interetnice nu este perfect, dar este perfectibil. El poate  fi considerat un succes pentru că ajustarea interetnică, construirea pas cu pas a conviețuirii s-au regăsit într-un mecanism politic și instituțional de reglare, nu în manifestații și lupte de stradă.  Avem 17 minorități care sunt reprezentate în Parlament, minoritățile au dreptul de a utiliza limba maternă în învățământ și în administrație (acolo unde sunt peste 20%), există un Consiliu al Minorităților Naționale, un Departament pentru relații interetnice  și  un Institut pentru studierea problemelor minorităților naționale. Se alocă sume importante de la buget pentru organizațiile reprezentative ale minorităților naționale. A fost adoptată o legislație antidisciminare și a fost înființat un Consiliu special pentru combaterea și prevenirea discriminării, inclusiv a celei pe criteriul etnic.
Însă cel mai important factor de stabilitate etnică a fost prezența prin vot a maghiarilor în Parlament și la guvernare. Votul etnic constant al minorității maghiare a făcut din UDMR o forță politică aproape necesară pentru construirea unei majorități în Parlament. UDMR a devenit  masa politică critică ce a înclinat mereu balanța. Această poziție i-a permis să  negocieze și să fie destul de mult timp la guvernare pentru a câștiga pas cu pas drepturi pentru minoritatea maghiară.   39% dintre români consideră că rolul UDMR e unul pozitiv în democrația românească, în timp ce 50%  apreciază că e unul negativ,  tocmai pentru că UDMR a fost capabilă să obțină  avantaje majore în relația cu politicienii români. Așadar, părerile sunt împărțite, ceea ce e normal într-o democrație. Important e că nu drepturile etnice au prevalat democrației, ci  democrația a reprezentat chiar cadrul prin care toleranța și buna conviețuire au fost instituționalizate  la masa dialogului și a negocierii. Pentru că e clar ca atunci când dialogul dispare, lucrurile nu se mai pot rezolva decât în stradă.
Unii cred că românii au cedat prea multe drepturi maghiarilor în democrație și că era mai bine în comunism, când  problema etnică era rezolvată prin forța dictaturii. În realitate, problema etnică era doar adormită, minoritățile fiind reduse la tăcere. Drept dovadă că, după căderea comunismului, după dispariția puterii absolute ca factor de intimidare, problem etnică s-a reactivat în lume, iar acolo unde actorii cheie nu au fost în stare să găsească suficientă disponibilitate pentru dialog și acceptare, s-a ajuns la tensiuni, conflicte și chiar secesiune. Ceea ce se întâmplă în aceste zile în relațiile dintre Ucraina și Rusia privind  peninsula Crimeea are și un resort etnic. Și una dintre erorile fundamentale pe care le-au făcut  cei care au preluat puterea la Kiev a fost să cedeze nucleului naționalist și să anuleze dreptul minorităților de a-și folosi limba maternă. Un casus belli suficient  pentru ca Putin să sară în apărarea minorității ruse din Crimeea.  Din păcate, anularea acestei reglementări afectează major și drepturile românilor din Ucraina.
Prin contrapunct cu situația din Ucraina, se poate spune că modelul românesc  al relațiilor interetnice este unul funcțional. Mai sunt probleme legate de descentralizare și autonomie, de simbolistica arborării drapelului Ținutului Secuiesc, de respectarea drepturilor românilor din Harghita și Covasna, dar important e că toate aceste probleme pot fi rezolvate  într-un cadru pașnic, prin ascultarea și înțelegerea celuilalt, prin dialog  și negociere, nu prin ură, zăngănit de  arme  și miros de praf de pușcă.

Poate că șansa istorică a României este de a face parte  din  Uniunea Europene și NATO, de a face parte dintr-o lume mai sigură, dintr-o lume  în care, deși granițele există, ele devin din ce în ce mai puțin relevante prin dreptul de circula și de a munci liber. Cu toate că  trăim într-o lume globalizată, în care identitățile par să se dilueze prin accentuarea similarităților și reducerea diferențelor, în realitate resortul etnic rămâne suficient de puternic pentru a mai fi izvor de tensiuni și conflicte. Pentru că granițele mentale nu pot fi doborâte printr-o directivă europeană sau printr-o lege. Toleranța și deschiderea spre diversitate se construiesc pas cu pas, dar fără prosperitate și reducere a inechităților de dezvoltare, e posibil ca granițele mentale ale etnicului să fie  din nou reactivate  în Europa. Vocea Rusiei ne-a anunțat deja că a venit  timpul pentru o “primăvară europeană”.    
Articol publicat in Revista SINTEZA, martie 2014

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...