pe cărările patriei

pe cărările patriei

vineri, 22 noiembrie 2013

Oameni şi destine

Circulând cu maşina pe străzile oraşului, mi s-a întâmplat uneori să mă întreb ce anume a făcut ca destinul meu să fie diferit de cel al unui cerşetor sau al unui om al străzii. De ce aş fi eu mai bun decât cel care, cu mâna întinsă, îşi exhibă infirmitatea la semafor sau cel care, prin spălatul parbrizului, îmi dă de înţeles că ar trebui să îi ofer ceva în schimbul acestui serviciu nu foarte dorit ? Răspunsul mi l-am dat de unul singur. Nu sunt mai bun decât el, dar, sociologic vorbind, s-a întâmplat ca familia, şcoala şi grupul de prieteni să mă împingă pe o altă traiectorie şi să am acum, ca mulţi alţii, o profesie, o casă şi o familie. Dar putea fi şi altfel! Spun asta în deplină cunoştinţă de cauză pentru că, atunci când aveam zece ani, am intrat într-un anturaj periculos, într-o gaşcă ce într-o zi, din pur teribilism, a spart toate geamurile creşei de cartier. Şi totul s-a petrecut de dragul unei întreceri copilăreşti în aruncarea cu piatra pe fondul sunetului cristalin al geamurilor devenite cioburi. Un cetăţean responsabil a anunţat autorităţile, am fost prinşi şi au urmat consecinţele: o amendă destul de mare, plata daunelor şi scăderea notei la purtare. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, ni s-a aplicat şi o corecţie în cel mai pur stil comunist, printr-un ritual de plimbare în curtea şcolii cu un carton legat de gât, pe care scria: ”Elev rău. Nu vorbiţi cu el!”. După acest eveniment nefericit, mi-am băgat minţile în cap şi am devenit un băiat cuminte, poate mult prea cuminte. Societatea m-a disciplinat, dar unii dintre amicii mei din copilărie au rămas la fel. După ani buni, am aflat că unii dintre ei abia terminaseră liceul şi aveau destul de frecvent probleme cu miliţia. Eu mi-am urmat calea, am devenit militar, apoi sociolog, iar azi sunt exact ceea ce sunt. Aş fi putut fi mai mult, dar, în aceeaşi măsură, şi mult mai puţin.
Dincolo de influenţa familiei, a şcolii, a cărţilor pe care le-am citit, a efortului şi a determinării personale în urmarea aspiraţiilor proprii, cel mai mult au contat oamenii pe care i-am întâlnit. Dacă există persoane care te pot trage în zona întunecată a destinului, la fel de adevărat e că pot exista unele care te pot salva sau îţi pot arăta calea în momentele cheie ale vieţii.  Eu, unul, am avut şansa de a întâlni astfel de oameni. Unii dintre ei mi-au fost profesori în facultate, alţii mi-au devenit şefi sau prieteni, dar diferenţa pe care ei au făcut-o mereu faţă de ceilalţi a stat în faptul că au ştiut cum să descopere în mine şi să valorizeze ceea ce eu nici nu credeam vreodată că există. Ei m-au încurajat să îmi urmez calea, mi-au dat certitudini atunci când eram plin de îndoieli şi mi-au sugerat să adopt schimbarea atunci când simţeam nevoia de schimbare. M-au susţinut în momente grele şi m-au călit în focul vieţii, lăsându-mă să mă ard sau să mă conving de propriile erori atunci când cu încăpăţânare acţionam altfel. Ei m-au împins dincolo de limită şi mi-au spus mereu că pot mai mult. M-au tratat cu generozitate, fără să îmi ceară vreodată ceva în schimb. M-au învăţat să văd ce e mai bun în cel de lângă mine pentru că celălalt nu este altceva decât oglindirea propriei noastre fiinţe. Ca nişte îngeri păzitori, mentorii mi-au îndrumat calea, m-au ajutat să o descopăr. Lor le datorez într-o măsură destul de mare partea bună a existenţei mele şi nu ştiu cum voi putea vreodată să le mulţumesc.
V-am mărturisit acest episod personal pentru că am stat de vorbă cu câţiva tineri şi mulţi dintre ei sunt total debusolaţi. Nu mai văd nici un motiv să mai rămână în ţară. Au impresia că plecarea în străinătate este singura soluţie fezabilă pentru a-şi găsi propria cale. Poate că e şi un mit specific generaţiei actuale, încurajată şi de libertatea de a studia şi munci în Uniunea Europeană. După ’89, cei din generaţia mea visau să ajungă în SUA, Germania sau în Canada. Cine ştie? Poate că e doar o falsă disperare, dar cert e că, după un studiu IRES, mai mult de jumătate din cei care au sub 25 de ani vor să plece în străinătate. Am discutat apoi despre profesii, despre viitor. Dezorientare destul de mare! Unii şi-ar dori mulţi bani şi vor să lucreze în afaceri, dar le e teamă să îşi asume riscul şi ar prefera o slujbă mai sigură şi mai prost plătită, dacă se poate la stat. Alţii ar dori să se facă medici, dar pentru că sunt prost plătiţi, ar prefera să practice medicina în Franţa sau în Anglia. Sunt unii tineri care vor carieră şi ar dori să lucreze în multinaţionale, alţii ar dori să intre în politică, dar şi unii şi alţii nu ştiu cum să procedeze. Nu e nimeni care să le arate calea. Unii tineri nici măcar nu îşi pun problema viitorului. Nu le-a spus nimeni că ar trebui să şi-o pună. Trăiesc pur şi simplu în prezent şi se lasă duşi de val, în ideea că ceva bun tot se va întâmpla odată şi odată.
Aşadar, nevoia de mentori există. Unul dintre amicii mei a dezvoltat un astfel de program pentru elevii de liceu, axat pe leadership. Şi funcţionează! Dintre ei se vor naşte probabil viitori politicieni, oameni de afaceri sau manageri. Tinerii sunt atraşi de astfel de proiecte pentru că acolo li se creează contextul în care se pot exprima, se pot compara, îşi pot defini propriile opţiuni. Din păcate, şcoala noastră e centrată şi acum excesiv pe informaţie, nu pe vocaţie sau pe formarea competenţelor pentru viitor. Mulţi dintre tineri mi-au spus că foarte puţini din actualii lor profesori au talentul sau abilitatea necesară de a-i îndruma, de a-i pune în valoare şi de a-i ajuta să descopere ceea ce vor în viaţă.  Poate că nu ar strica ca în şcoli să se deruleze din când în când şi programe de informare, orientare şi consiliere vocaţională. Poate nu ar strica chiar un modul de mentorat în specializarea profesorilor.
Tinerii au nevoie de mentori, de cineva care să îi descopere şi să îi îndrume, dar şi de modele, de oameni în care să îşi proiecteze propriile aspiraţii şi în care să îşi găsească resortul necesar pentru a reuşi. Modelele pe care copiii le întâlnesc pe parcursul vieţii joacă un rol esenţial în crearea aşteptărilor de rol, în conturarea orizontului aspiraţional, în socializarea anticipativă şi în construcţia identităţii. De aceea, ar trebui să ne întrebăm: ce fel de modele le oferim copiilor noștri?
Mass media promovează mereu modele facile de succes social sau, mai degrabă, antimodele. Selecţia negativă a devenit un standard mediatic pentru că ea aduce mereu audienţă. Când pe ecrane se perindă personaje de cancan, cu mult silicon şi fuste scurte, căsătorite sau nu cu buzunarele unora care locuiesc în vile şi au maşini scumpe, e foarte greu să crezi că genul acesta de promovare a unui model aspiraţional nu are nici o influenţă asupra celor tineri. Când vezi cum vrăjitoarele, cămătarii şi infractorii controlează oraşe întregi sau cum politicienii corupţi nu mai au nici o jenă să îşi ascundă bogăţia, tinerii se întreabă pe bună dreptate ce sens mai are să mai respecţi regulile într-o ţară în care cei care le încalcă nu păţesc adesea nimic sau ce sens mai are să înveţi, dacă agramaţi dovediţi au ajuns milionari celebri. Când tineri care studiază în străinătate pe banii statului român (cum a fost în cazul unui program guvernamental)  se întorc în ţară şi nu sunt băgaţi în seamă pentru că aici meritocraţia e doar un basm, posturile din administraţie se dau în baza clientelismului politic, ce sens ar mai avea să se mai întoarcă vreodată, dacă nu le acordă nimeni nici o şansă?

Avem nevoie de modele noi, inclusiv în politică. Tinerii politicieni de azi sunt mult prea influențați de politicienii de ieri, expiraţi în faţa istoriei. Prea multă demagogie şi prea puţine fapte! Prea mult circ şi prea puţină viziune! Prea multe speranţe şi tot atâtea dezamăgiri! Prea multă corupţie şi prea puţină integritate! Prea multă impostură şi prea puţină competenţă! Când vom schimba asta, atunci se vor ivi şi modelele demne de urmat. Şi poate că astfel vom reuşi să îi facem pe tineri să îşi împlinească destinul sau să  îşi facă un rost aici, în ţară, nu aiurea. 

duminică, 17 noiembrie 2013

Un centralism aberant

În experienţa mea de la Palatul Victoria am văzut cum miniştrii veneau săptămânal la şedinţa de guvern cu câteva bibliorafturi de documente care urmau să fie aprobate.  Mă aşteptam ca de cele mai multe ori să fie luate în discuţie probleme strategice, demne de competenţa unui guvern. Dar nu, miniştrii îşi ocupau o bună parte din timpul petrecut în clădirea guvernului cu aprobări sau avize pentru construcția unui podeţ într-o comună, desfiinţarea sau schimbarea regimului de proprietate pentru  nu ştiu ce magazii, hale sau clădiri. Pe agendă figurau tot soiul de probleme care te făceau să crezi că aceşti oameni  investiţi cu încrederea publică de a conduce destinele unei ţări se ocupau în fapt de mărunţişuri şi nu aveau timp să vadă problemele reale ale oamenilor, priorităţile strategice ale ţării. M-am întrebat atunci de ce au ajuns miniştrii să fie sufocaţi de propria birocraţie, de acest centralism aberant ce îi face   să  se ocupe de proiecte sau decizii  care în mod real ar trebui să fie gestionate la nivel local.
Centralismul  e o paradigmă de construcție instituţională  şi de luare a deciziei tipică pentru ţările cu distanţă mare faţă de putere. În tradiţia românească de definire şi gestionare a puterii pe parcursul constituirii României ca stat a existat întotdeauna o distanţă mare faţă de putere. La noi puterea nu s-a întemeiat niciodată de jos în sus, de la individ spre comunitate, de la comunitate spre lideri, ci mai degrabă invers.  Puterea în spaţiul românesc este structurată de cele mai multe ori ierarhic, în jurul unui centru, nu ca o reţea. Unii istorici au susţinut teza nevoii unui stat românesc puternic centralizat ca un răspuns la nevoia de descurajare a provinciilor şi de creare a unei identităţi comune după Marea Unire de la 1918. În plus, centralismul şi obsesia de control de la vârful puterii din anii comunismului au marcat puternic cultura organizaţională a instituţiilor publice din România. Remanenţa acestui mod de raportare la putere se regăseşte şi azi, iar principala trăsătură a procesului decizional în administraţia publică este centralismul. Efectul imediat al centralismului decizional este fuga de responsabilitate. Şefii mai mari sau mai mici din administrație, funcţionarii publici din ministere nu obişnuiesc să îşi asume răspunderea. Reglementările au fost construite astfel încât decizia să fie luată cât mai sus, pe cât posibil de către ministru sau de premier. Efectul pervers al  împingerii spre vârf a deciziilor este supraglomerarea.  Prin reglementări procedurale se creează o birocraţie a avizelor total nefuncţională. Dincolo de acest prag, mult prea puternicul stat centralizat devine extrem de slab pentru că se încurcă în propria birocraţie.  Mulţi dintre miniştrii sunt realmente prinşi în această capcană birocratică ce probează diluarea responsabilităţii în luarea deciziilor.  Însă la fel de adevărat e că şi politicul preferă adesea să controleze tot ceea ce mişcă pentru că nu mai are încredere în funcţionari. Cei buni sunt ai noştri, ceilalţi sunt răi pentru că la noi loialitatea se substituie competenţei.  Şi uite aşa se face că oamenii mari în loc să se ocupe de probleme mari, se ocupă de probleme mici sau mărunţişuri. Genul acesta de leadership  cvasi-centralizator  este tipic pentru noi ca români. De pildă, cineva îmi povestea că la prima mare aplicaţie militară comună între Statele Unite şi  România, americanii au trimis pentru partea de logistică un sergent, în timp ce din partea română erau prezenţi câțiva generali de la Bucureşti,  care supervizau ca totul să fie în regulă. Edificator, nu?  La noi centrul pare să fie garanţia normalităţii. Dar oare chiar aşa să fie?
De o bună bucată de vreme se tot discută în spaţiul public despre regionalizare - descentralizare.  Şi cu toate că ne plângem în fiecare zi de modul în care lucrurile sunt gestionate de la Bucureşti,  apărătorii statului centralist se grăbesc să cânte deja prohodul acestui proiect de reformă,  invocând fie pericolul secesionismului maghiar,  fie pe cel al federalizării ori al superbaronizării unor lideri politici locali. Teama acestora a dispărut doar pe jumătate, regionalizarea fiind pusă deocamdată în paranteză, ea fiind condiționată de procesul de modificare a Constituţiei. Cealaltă jumătate a reformei – descentralizarea -  pare a merge înainte prin asumarea răspunderii Guvernului, deşi cred că ar fi fost preferabil un real proces de dezbatere publică privind modul în care anumite responsabilităţi ale guvernului au fost transferate  către autorităţile locale.  În acest fel,  printr-o dezbatere publică mai amplă, poate că românii ar fi fost mai informaţi, poate că proiectul de descentralizare ar fi fost mai optimizat, iar unii dintre actualii oponenţi ai descentralizării ar fi putut deveni chiar susţinători ai acestui proces esențial pentru modernizarea României.
Dar indiferent de transparenţa procedurilor de adoptare a schimbării sau de mizele politice ale momentului, trebuie să admitem un fapt: centralismul administrativ din România  funcţionează prost. Guvernul de la Bucureşti nu poate rezolva toate problemele cetăţenilor din judeţe, oraşe sau comune pentru că nu poate şti ce e prioritar sau nu în plan local. Experienţa ultimilor 20 de ani ne arată că alocarea preponderentă a fondurilor  de la centru în baza clientelismului politic a generat  numai dezvoltare inechitabilă şi dependență faţă de Bucureşti. Liderii locali promit în campania electorală tot soiul de proiecte pentru cetăţeni, dar de cele mai multe ori nu pot obţine finanţare pentru a le implementa decât prin cultivarea unei bune relaţii cu liderii de la centru.  Şi chiar dacă în plan local există suficientă forţă economică pentru a susţine proiectele locale, taxele şi impozitele se centralizează pe malurile Dâmboviței pentru a fi apoi redistribuite la nivel local. Frustrarea  e perfect justificată când primeşti mai puţin de jumătate din taxele şi impozitele colectate la nivel local.
Deciziile trebuie coborâte prin descentralizare cât mai jos cu putinţă, cât mai aproape de cetățean. În felul acesta şi liderii politici locali vor fi mult mai responsabilizaţi în faţa cetăţeanului. Dar succesul acestei schimbări depinde foarte mult şi de descentralizarea resurselor financiare şi a colectării fiscale.  Dacă vom continua să redistribuim de la Bucureşti  fonduri pentru ceea ce trebuie să funcţioneze în teritoriu, dependenţa faţă de centru nu dispare, ea va exista în continuare. Şi atunci vom vorbi de o pseudo-descentralizare. O bună soluţie ar fi ca de la bun început să se stabilească transparent cotele din taxele şi impozitele colectate care rămân la nivel local  şi cele destinate pentru funcţionarea instituţiilor centrale şi pentru echilibrare sau compensare. În caz contrar,  ţara va rămâne la cheremul funcţionarilor de la finanţe şi a liderilor politici de la centru. Sigur că rezistenţa la schimbare există. Mulţi dintre funcţionarii din ministere se tem că îşi vor pierdere privilegiile sau influenţa printr-o astfel de reformă.  Aşa o fi, dar trebuie să înveţe şi ei că România nu se termină la marginea Bucureştiului.
Guvernul trebuie să se ocupe numai de strategii, politici publice, reglementare şi control. Administrarea curentă a serviciilor publice trebuie să treacă la autorităţi locale. Există teama că prin descentralizare România va fi feudalizată şi va intra în stăpânirea totală a unor baroni locali, de genul lui Mazăre sau Oprişan.  Dacă descentralizarea înseamnă  mai multe proiecte la nivel local şi mai multe beneficii pentru cetăţean, nu văd unde e problema. Controlul guvernamental trebuie să existe în continuare, iar dacă liderii locali sunt tentaţi de corupţie, de incompatibilități şi conflicte de interese,  problema nu se rezolvă prin centralism sau prin discreditarea descentralizării, ci prin funcţionarea independentă a instituţiilor de control şi a justiţiei.  

Descentralizarea unor responsabilităţi ale guvernului la nivelul judeţelor reprezintă un pas. Ea trebuie completată ulterior de descentralizarea la nivelul localităţilor. Abia atunci vom vorbi de servicii publice mai aproape de cetăţean. Nesincronizarea procesului de descentralizare  cu cel de regionalizare nu e o veste bună. Disparităţile de dezvoltare dintre judeţe nu se vor înlătura prin descentralizare. Proiectele interjudeţene nu vor funcţiona fără regionalizare.  Vom mai avea situaţii ca în Hunedoara, unde un drum se termină în pădure pentru că cei din Caras-Severin nu s-au înţeles cum să finanţeze continuarea drumului în propriul judeţ.  Dar în momentul în care Constituţia va fi modificată şi se vor fi conturat noile regiuni, e posibil ca preşedinţii actualelor consilii judeţene să se opună cedării unor competenţe către regiuni şi să perceapă regionalizarea ca pe o nouă tendinţă de recentralizare. 

Publicat în Transilvania REPORTER, 19 noiembrie 2013

marți, 5 noiembrie 2013

Biserica din noi

Un studiu IRES ne arată că peste 90% din români cred în Dumnezeu, în existența sufletului și  în îngeri. Și totuși, doar unul din cinci români merge în mod regulat la biserică. Ceilalți preferă probabil o relație personală cu Dumnezeu. Biserica se bucură de încrederea publică a doi din trei români. E o instituție respectabilă față de multe altele, dar cota ei de încredere a scăzut constant în ultimii ani de la 85% la 64%. E o schimbare semnificativă de percepție, ce ne confirmă că nici Biserica ortodoxă română nu poate fi ocolită de impactul mediatizării unor scandaluri din interiorul ei sau în legătură cu ea.
După ’89 am demolat fabricile și uzinele construite de generația părinților noștri, dar am început să ridicăm biserici într-un ritm ce pare o răzbunare în fața istoriei recente, când bisericile au fost demolate sau mutate pentru a face față cartierelor muncitorești. Azi avem peste 18000 de biserici în România. La cinci biserici noi, s-a construit doar o singură școală nouă. Piesa cea mai importantă din acest efort frenetic de a ridica lăcașuri de cult este Catedrala Mântuirii Neamului. Peste ani și ani de zile, numele patriarhului Daniel va rămâne în istorie legat pentru eternitate de monumentala clădire ce o va concura pe cea a Parlamentului. Catedrala Mântuirii Neamului va fi un soi de kilometru zero al ortodoxismului românesc, punctul din care credința ortodoxă va radia peste întreaga națiune.  Sacrificiile construirii ei vor fi date uitării, la fel cum s-a întâmplat și în cazul marilor catedrale catolice atât de mult admirate azi.
Și totuși, ridicăm ziduri, dar distrugem biserica din noi. Așa mi-a spus odată un preot de țară din Ardeal. “Pentru realizarea acestui vis megaloman, distrugem tot. Preoții nu se mai ocupă de partea spirituală a bisericii, au devenit colectori de biruri sau donații, agenți de vânzări pentru lumânări, icoane, cărți și calendare bisericești. Bani, bani, bani și iarăși bani! Asta ni se cere. Oamenii cu vocație, cu har nu mai sunt prețuiți, un preot bun e cel care aduce bani. Facem trafic cu speranțele oamenilor. Spre ce ne îndreptăm? Ridicăm ziduri, dar distrugem biserica din noi”. 
Nu știu cât de reprezentativ e punctul acesta de vedere pentru slujitorii bisericii ortodoxe, dar e un semnal. Am mai stat de vorbă și cu unii primari de comune, care au confirmat existența unei  presiuni privind colectarea de bani pentru Catedrala Mântuirii Neamului. De pildă, se spune că episcopii vin să sfințească o biserică numai dacă primesc câteva mii de euro donație pentru mega-proiectul patriarhal. Se spune, dar nu știm dacă e și adevărat. Dar simplul fapt că oamenii au suspiciuni de acest gen mă face să cred că potențiala viciere sub semnul banului a corpului bisericesc și a relației dintre biserică și credincioși pare să fie plauzibilă. Nu știu dacă prelați au uitat sau nu lecția intrării în templu a lui Iisus, dar știu că Biserica ar trebui să fie o poartă spre credință, un spațiu de rugăciune, o cale spre comuniunea cu Dumnezeu și atât. Obsesia pentru arginți nu e un lucru bun. Banul e întotdeauna ochiul dracului și strângerea de comori în cer, nu pe pământ ar trebui să fie un deziderat valabil și pentru oamenii bisericii, nu doar pentru credincioși. Dar preoții sunt și ei oameni, au slăbiciunile lor, iar poporul român a găsit în înțelepciunea lui soluția la această disonanță etică: “să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Nu prea sunt de acord cu această zicală populară pentru că preotul ar trebui să fie un model de comportament în comunitate, iar biserica, un izvor de morală. De aceea, impostura în sutană e impardonabilă.
Am cunoscut de-al lungul anilor preoți extraordinari, cu dedicație pentru ceea ce fac, oameni  capabili să îți insufle iubirea față de Dumnezeu cum puțini știu să o facă.  Pentru ei oamenii au fost și sunt dispuși să iasă în stradă și nu puține au fost cazurile în care comunitățile s-au opus unor decizii venite de la mitropolie, prin care preotul satului era înlocuit de un altul agreat de la centru.  Mulți dintre preoți sunt iubiți de-a dreptul pentru că au har, sunt cinstiți, știu să adune comunități în jurul lor și sunt adevărați lideri locali. Dar există și oportuniști cu patrafir care nu au nimic de-a face cu vocația de preot. Pentru ei a fi preot e doar o meserie, o sursă de profit și atât. Am auzit unele legende despre modul în care se iau examenele în facultățile de teologie sau despre cât mai costă o parohie prin București sau aiurea. Ulterior, sumele plătite se recuperează tot pe seama credincioșilor. Prefer să cred că sunt simple legende, deși la cât de coruptă e țara asta, mi-e greu să cred că biserica a fost ferită de o astfel de ispită.
În ultimii ani au existat însă mai multe scandaluri de corupție pe seama unor reprezentanți ai bisericii. Am remarcat o atitudine destul de ostilă a reprezentanților patriarhiei față de presă. De fiecare dată când jurnaliștii scriu despre preoți sau prelați, totul e interpretat ca un atac murdar la adresa bisericii. Biserica ar trebui să fie mai tolerantă și mai transparentă. Când arhiepiscopul Tomisului a promis unui jurnalist sub acoperire că îl va ajuta să fie preot pentru câteva mii de euro, mesajul public a fost că totul e o înscenare. Înscenare sau nu, tentația mitei a existat. Ulterior, înaltul demnitar a mai fost acuzat de corupție, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Patriarhia română nu se grăbește să își facă curățenie în propria curte, iar personajul în cauză e în același scaun. Ne mai mirăm apoi că încrederea în Biserică începe să scadă. Un alt scandal a fost cel al cimitirelor private, când biserica a amenințat inițial că nu va oficia ceremonii de înmormântare pentru cei care își cumpără locuri de veci în cimitirele private. De fapt, problema o reprezenta concurența și pierderea monopolului asupra concesiunii locurilor de veci. Moartea a devenit o afacere bună, nu? Ultimul scandal e legat de recomandarea patriarhiei pentru credincioși de a folosi pentru pelerinaje centrele de turism ecumenice înființate de biserică, agențiile de turism obișnuite neavând “binecuvântarea patriarhiei” pentru  a organiza vizite de pelerinaj.  Și aici e vorba de bani, nu de altceva.
E drept că sub autoritatea noului patriarh, biserica ortodoxă română a înflorit financiar.  Biserica are acum zeci de mii de hectare de pădure și teren arabil, clădiri importante, trusturi de presă și afaceri cu profit de milioane de euro. Presa susține că numai la Sfânta Parascheva ar fi fost încasate peste 2 milioane de euro pe cruciulițe, icoane și alte obiecte de cult. Nici bunăstarea preoților nu poate fi ignorată. Unii dintre ei stau în case noi și au mașini scumpe. Alții nu pot fi mai bogați decât comunitățile pe care le păstoresc. Dar până unde poate merge mercantilismul în sutană? Și cât de mult mai vrea biserica ortodoxă să acumuleze și să își întindă tentaculele într-un spațiu ce în alte țări e de mult secularizat? Care vor fi pe termen lung efectele iubirii fariseice pentru arginți asupra credincioșilor? Mai e biserica ortodoxă un factor de modernizare a acestei națiuni sau nu? Iată câteva întrebări al căror răspuns va trebui să îl dăm la un moment dat.

Oamenii de rând vin la biserică pentru că ei cred că biserica e o poartă spre credință. Însă credința stă în noi, nu în zidurile patriarhului. Cei care sunt mai puțin practicanți își aduc aminte de divinitate și de biserică atunci când conștientizează finitudinea sau experimentează slăbiciunea. Toți vin cu inima deschisă și adesea își pun sufletul în palmele preoților pentru că astfel cred că mai pot avea o rază de speranță. Speranța de a fi mai bun sau de a nu mai fi bolnav.  Speranța de fi iubit, iertat sau de a fi salvat. Cei mai mulți dintre preoți știu că speranța nu se vinde pe arginți. Dar oare cât mai costă un dram de speranță în dealul Mitropoliei? 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 06 noiembrie 2013

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...