pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 31 octombrie 2013

Despre români

De curând, un prieten grec a fost nevoit să se mute din România undeva în Vest. Cu lacrimi în ochi, luându-și rămas bun de la cei apropiați, ne spunea că avem o țară extraordinară, cu oameni minunați și cu un potențial fantastic de dezvoltare. Pentru el România a fost un soi de El Dorado.  Aici și-a realizat  visul și după 20 de ani o parte din sufletul lui se va lega mereu de România. “Voi, românii, spunea el,  sunteți extraordinari! Sunteți muncitori, creativi, sensibili, inteligenți și mult mai serioși decât alții. Păcat că politicienii voștri fac aceleași erori pe care le-au făcut și politicienii greci de aproape 30 de ani. Promit prea mult, fac prea puțin, se împrumută aiurea și  va veni o zi când va trebui să vă plătiți datoriile, așa cum face Grecia acum. Și atunci nu o să vă fie deloc ușor!
Într-un alt context, un iordanian stabilit de foarte mulți ani în România asculta câțiva români ce își plângeau reciproc de milă, spunând cât de rău e în România și cât de bine ar fi dacă s-ar schimba una  sau alta. După câteva momente de tăcere, l-am auzit pe iordanian izbucnind:” Băi sunteți niște proști. În țara asta e foarte bine, voi nu vă dați seama. Aici poți să faci afaceri. Eu cu banii de aici îmi țin familia din Iordania și pe sora mea din America. Nici nu visam vreodată să fac așa ceva. Așa că nu vă mai tot plângeți, dacă vreți mai mult,  puneți mâna și faceți ceva! Ce tot așteptați să vă dea cineva ceva, nu vă dă nimeni! Schimbați voi România, nu așteptați să vină alții! ”.
Se spune că după al doilea război mondial, un general german ar fi fost întrebat cu cine ar merge din nou la luptă dacă ar fi război. “Cu ... românii!”,  ar fi spus neamțul. “Românii au un curaj aproape nebun și sunt devotați și disciplinați pe câmpul de luptă, cu o singură condiție: să fie conduși de …. un ofițer german”.  Povestea mi-a amintit apoi de alte relatări ale expaților  sau ale altor străini cu care m-am mai întâlnit, toate confirmând aceeași impresie despre potențialul românilor: “Românii sunt foarte eficienți dacă sunt bine conduși”, “românii se integrează foarte bine în echipe multinaționale”,  “luat individual, românul este foarte bun”, “voi, românii sunteți mult prea servili față de străini”, “românii au o problemă ca echipă, comunitate ș.a.m.d.”.
Cele trei istorioare au mai multe în comun. În primul rând, ele provoacă o scoatere din context a percepției curente pe care românii o au despre ei înșiși. Suntem intoxicați de presă, de politicieni, de prieteni, de propriile stereotipuri și prejudecăți  și ajungem să nu mai vedem deloc partea frumoasă a lucrurilor. Percepția negativă despre noi înșine ajunge să fie percepția dominantă, ceea nu e în regulă. De aceea, cel puțin pentru mine, din când în când ieșirea din context e aproape obligatorie.  Când vreau să îmi normalizez percepția despre propria-mi țară sau despre români prefer o vizită în străinătate, o săptămână fără știri și fără invectivele politicii românești sau o conversație cu un străin. E ca un soi de duș rece. Și apoi, încep să văd România altfel. 
În al doilea rând, străinii remarcă foarte bine atitudinea fatalistă, pesimismul aproape patologic al românilor. Exagerăm mereu când e vorba de țara asta, ne place să ne plângem și să criticăm. Ei mai  văd destul de clar că avem așteptări foarte mari de la politicieni, dar nu ne place să ne implicăm deloc.  Preferăm pasivismul, ne place să stăm pe margine pentru că e mai comod și apoi ne mirăm și ne plângem că proștii și oportuniștii ajung să preia frâiele puterii și să facă regulile jocului. Dar așa se întâmplă când cei buni sau cei onești stau pe margine. În schimb, avem mereu pretenția ca lucrurile să meargă bine.
În al treilea rând suntem foarte bine apreciați ca indivizi. Mulți dintre români fac o figură excelentă în străinătate, se integrează de minune și sunt apreciați profesional, indiferent dacă e vorba de medici, ingineri, IT-iști, infirmiere, constructori sau alte meserii. Cei mai mulți dintre români fac treabă bună și asta e o realitate. Avem însă o problemă când sunt mai mulți români la un loc. Apar conflicte, orgolii, iar ca echipă suntem disfuncționali, iar această disfuncționalitate de la nivel de grup este transpusă și la nivel de comunitate sau națiune. Efectul este unul previzibil: democrația românească nu funcționează ca în alte țări. Oamenii nu conștientizează forța comunității sau a națiunii, suntem de cele mai multe ori o masă de indivizi care vorbesc aceeași limbă, au aceleași obiceiuri, aceeași religie, dar nu putem să ne agregăm ca o singură entitate capabilă să își definească și să își apere propriile interese, pornind  de nivel de stradă, cartier, comună, oraș, regiune sau națiune. Avem mereu nevoie de altcineva să o facă pentru noi, preferabil un străin sau cineva care nu e român. V-ați întrebat vreodată de ce politicienii români din secolul 19 au invitat dinastia de Hohenzollern să preia destinele României? Sau de ce neamțul Klaus Iohannis  câștigă mereu alegerile din Sibiu cu voturile românilor?
Pentru că românii și-au pierdut încrederea în români. Ne agățăm cu disperare de tot ceea ce e neromânesc ca o ultimă speranță de salvare. Nu mai avem încredere în noi. Nu mai avem încredere în politicieni și în instituții. Ori fără încredere nu poți construi nimic. E o stare de fapt, e un rezultat al dezamăgirii pentru că statul român nu funcționează ca în alte țări. E măcinat de corupție, birocrație și ineficiență. Oferă servicii publice de proastă calitate. Statul e total dezinteresat de cetățean pentru că el, plătitorul de taxe, e doar un sclav, iar mandarinii sunt stăpânii. Uitați-vă cum sunt tratați românii în sediile administrațiilor fiscale și atunci o să înțelegeți mai mult.  Uitați-vă  cum actualul guvern nu găsește altă soluție decât să îi împovăreze și mai mult pe cei care își plătesc taxele, în timp ce evazioniștii dorm liniștiți pentru că statul e fie corupt, fie nu e în stare să își colecteze propriile taxe!  Uitați-vă la ce promit și ce fac politicienii după ce ajung la putere! Lipsa de încredere e și un rezultat al demagogiei, al mediocrității celor care ne reprezintă, dar și a mediocrității celor care votează sau a neimplicării celor care nu mai votează deloc.  Românii au sperat mereu că prin vot politicienii vor fi altfel, dar de cele mai multe ori s-au dovedit a fi la fel: mărunți,  demagogi, gata să își umple buzunarele și total dezinteresați de soarta acestei țări. Democrația din România funcționează jalnic și pentru că nu avem încă o cultură civică și politică care să producă altceva decât ceea ce avem pe scena politică. Dar nu putem renunța la democrație doar pentru că cei care o pun în scenă o fac foarte prost. Și chiar dacă Uniunea Europeană îi mai trage pe politicieni de mânecă atunci când o iau razna, ea nu se va putea substitui deficitului de responsabilitate și de încredere al românilor în politicieni și în instituții. Schimbarea trebuie să vină tot de la noi, de la români. Dar cum să reconstruim încrederea în noi, dacă nu ne implicăm?
Oare de ce românii pot construi ceva sau sunt disciplinați numai dacă se supun unei autorități externe? Cred că cei mai mulți dintre noi nu sunt capabili să internalizeze norma, să se comporte ca atare pentru că sunt convinși că așa e bine. Cei mai mulți dintre români preferă să respecte norma atât timp cât există un factor exterior de coerciție. Uitați-vă la semafor: dacă e roșu și nu vine o mașină, cei mai mulți dintre pietonii români preferă să treacă strada. Lucrul acesta îl veți vedea foarte rar sau deloc în Germania, Olanda, Danemarca sau Marea Britanie.
Un prim punct de plecare ar fi educația. Sistemul nostru educațional a rămas încremenit în trecut. Accentul cade pe conformism, nu pe conformitate, pe o educație de gen stimul-răspuns, pe un comportament dezirabil în prezența unei autorități, nu pe internalizarea normei în arhitectura proprie de dezvoltare a fiecăruia. De aceea, când dispare autoritatea sau factorul de coerciție, dispare și comportamentul dezirabil sau funcțional. Poate și comunismul e de vină, poate că din cauza asta ne comportăm ca o gloată, dar refuz să cred că națiunea română poate construi ceva doar atunci când e condusă de o mână forte, de o autoritate capabilă să inducă frica pentru a impune norma.  Pentru că fără internalizarea normei nu există responsabilitate. Și atenție! Copiii de azi vor deveni adulții de mâine și ei vor acționa ca atare. Se vor conforma dacă va exista o autoritate puternică, nu din convingere. Vor fi mereu dependenți de autoritate și incapabili de autoresponsabilizare. Dacă vrem să schimbăm asta,  educația actuală trebuie să renunțe la centrarea pe tot ceea ce crede sistemul că e important, să nu trateze copilul, elevul sau studentul ca pe un obiect al educației, ci ca pe un subiect cu nevoi proprii de dezvoltare, ca pe un partener în actul educației. Educația trebuie să renunțe la obsesia conformismului față de normă, la memorarea și reproducerea inutilă de informații și să creeze competențe pentru viață.  Trebuie să renunțăm la obsesia controlului, să încurajăm și să avem mai multă încredere în capacitatea fiecăruia de a se implica și de a învăța să își asume și să își construiască propriul destin, individual sau colectiv. Forța comunității, puterea votului, lucrul în echipă și leadership-ul ar trebui să se învețe și să se practice încă de pe băncile școlii.

În felul acesta, poate că într-o zi românii vor deveni cetățenii care vor înțelege că puterea unei democrații stă în primul rând în responsabilitate și implicare, nu în dependență față de stat, nu în liderul salvator, nu în expectativă și blamare continuă. Și poate că astfel nu vom mai avea nevoie de străini pentru a garanta un leadership de calitate, poate că dintre români vor apare și politicieni responsabili, lideri adevărați, capabili de viziune, în care să poți avea încredere, oameni care pot  motiva și mobiliza o națiune sau o comunitate, nu demagogii de azi, obsedați de control și incapabili să facă altceva decât să redistribuie sărăcia. Pentru că azi avem exact liderii pe care îi merităm. 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 01 noiembrie 2013

luni, 21 octombrie 2013

Efectele perverse ale unei aberații politice

Sunt un decrețel. Fac parte din generația celor care s-au născut în mod cert din iubire, dar într-un context politic de stimulare a natalității. Așa au gândit atunci specialiștii și activiștii de partid. Țara avea nevoie de fii și fiice pentru a face față unei industrializări menite a duce România “pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație”.  Și atunci, conducerea de partid  și de stat a zis că e mai bine să decidă ea când e cazul ca cetățenii să aibă un copil. Și a interzis avortul. Rezultatul a fost unul spectaculos. Numărul nou-născuților s-a dublat în primii ani, iar succesul demografic al României era prezentat cu același zel cu care era prezentată producția de grâu la hectar sau creșterea numărul de porcine: ”S-a născut cetățeanul cu numărul 20.000.000. Acum suntem 23 de milioane”. Victorie socialistă pe toate planurile! Patria s-a umplut de copii, dar după aproape o decadă, numărul lor a început ușor să scadă pentru că oamenii au găsit soluții. Din nefericire, mii de femei au murit căutând soluții în acel context în care statul își trata cetățenii  ca pe niște vite gata de reproducere de dragul unui vis megaloman.
Anii au trecut, decrețeii au crescut și tocmai când erau pregătiți să intre în câmpul muncii pentru a pune osul la consolidarea “societății socialiste multilateral dezvoltate”, “epoca de aur” s-a sfârșit. Primul lucru pe care l-au făcut noii decidenți în zorii libertății post-comuniste a fost să abroge această aberație legislativă, prin care statul  îi lua cetățeanului dreptul de a decide pentru sine când era cazul sau nu să aibă  un copil. Decrețeii însă au rămas.
Apoi a venit tranziția. Întreprinderile comuniste s-au desființat și mulți dintre cei care aveau un loc de muncă s-au trezit șomeri. Primul șoc al libertății era că statul nu mai avea grijă de tine, nu îți mai promitea nimic din ceea ce fusese la un moment dat o centură de siguranță: un loc de muncă și o casă. Oamenii din diverse generații, inclusiv decrețeii,  s-au trezit într-o lume în totală schimbare și puternic marcată de incertitudine. Libertatea avea să aibă prețul ei. Unii dintre ei s-au adaptat și au învățat să supraviețuiască aici, în România. Alții au luat drumul pribegiei. Și deși demografi renumiți au prognozat  că vom ajunge la 19 milioane prin 2030, recensământul de anul din 2012 ne-a făcut o mare surpriză. Suntem 19 milioane acum, nu în 2030!  
Natalitatea a scăzut puternic pentru că statul nostru e dispus să plătească mai mult pentru întreținerea unui câine comunitar decât pentru un copil. Familiile de români cu mare greutate mai fac câte un copil din cauza veniturilor mici, iar cei educați și cu venituri mari sunt preocupați mai mult de carieră și amână acest moment cât mai mult cu putință. Există și unii care au foarte mulți copii, ei sunt în general săraci, slab educați și văd în alocația de stat pentru copii principala sursă de venit. Copiii lor sunt condamnați la statutul de asistat social în aceste pungi de sărăcie.
50% din tineri vor să emigreze în străinătate pentru că lipsa locurilor de muncă și veniturile foarte mici îi aduc în pragul disperării. De altfel, câteva milioane de români  se află deja  în străinătate, ceea ce poate fi o soluție pe termen scurt la lipsa locurilor de muncă și derobarea statului de la un efort de asistență socială, dar nimeni nu își pune întrebarea care sunt efectele acestei migrații pe termen lung. Politicienii noștri nu se gândesc că tinerii emigranți români ar putea fi buni plătitori  de taxe, contributori la sistemul nostru de pensii sau la cel de sănătate aici, nu în străinătate. Dar unii tineri nu mai au răbdare cu situația din România, aici  e prea multă corupție și demagogie, prea multă sărăcie, locurile de muncă nu vor să se nască, iar veniturile întârzie să mai crească. De aceea, alegerea lor de a pleca este perfect rațională.
Dar dacă tinerii pleacă, dacă familiile de români cu greu mai fac câte un copil, spre ce ne îndreptăm? Cum va arăta oare România peste 20 sau 30 de ani?  Unele proiecții demografice estimează că în 2050 aproape doi din trei români vor avea peste 65 de ani, iar  o persoană ocupată ar trebui să întrețină opt pensionari. Va fi  posibil așa ceva pe actualul sistem pay-as-you-go, ce mizează pe solidaritatea între generații?  Categoric, nu.
Să revenim la decreței, la această aberație demografică creată prin decretul 770 din 1966. Ei sunt acum în forța ocupată și reprezintă grosul contributorilor la sistemul de pensii și de sănătate, ceea ce e foarte bine, ar spune unii. Pe baza principiului solidarității între generații, ei îi întrețin în mare măsură pe cei 5,4 milioane de pensionari. După 2030, decrețeii nu vor mai fi contributori și vor intra în rândul beneficiarilor sistemului de pensii. Și dacă azi avem 10 pensionari la 7 persoane ocupate, după 2030, când numărul pensionarilor va trece de 7,5 milioane, iar numărul contributorilor va scădea de la 4,3 milioane la 2,5 milioane, vom avea probabil cel puțin 3 pensionari la o persoană ocupată.  Este mai mult decât clar că actualul sistem de pensii nu va putea face unui vârf de sarcină  creat de generația decrețeilor.  Pe actuala logică, sistemul va intra în colaps. Nu se va mai putea asigura același nivel al pensiilor ca în prezent, cu un punct de pensie situat la 45% din salariul mediu pe economie. Pensiile vor ajunge undeva la 15% din salariul mediu, ceea ce ar putea fi cu mult sub pragul coșului minim de subzistență. Vom asista probabil la drame individuale și mișcări sociale de amploare, dacă nu se iau măsuri din timp.
În timpul acesta politicienii noștri tac sau promit mărirea pensiilor, probând un populism regretabil și o centrare exclusiv pe prezent a actului politic. Cu excepția unor încercări mai mult eșuate de a mai rezolva, în urmă cu câțiva ani, ceva din  presiunea actuală pe sistemul de pensii,  nu am auzit decât declarații de genul: “vom mări pensiile, vom corecta ce au stricat alții”. Cu o astfel de logică, drumul spre dezastru e aproape sigur.
Și pentru că decrețeii reprezintă o aberație născută dintr-o decizie politică, e tot datoria politicului să gestioneze din timp un posibil dezastru social. Respect generația pensionarilor de azi, dar pentru a nu nenoroci definitiv generația copiilor și nepoților noștri, poate că ar fi cazul ca ceea ce reprezintă contribuția actuală a decrețeilor la fondul de pensii să nu fie consumată integral acum în numele solidarității între generații, iar o anumită parte să intre într-un fond de acumulare de corecție, care să susțină în viitor vârful de sarcină pe bugetul de pensii după 2030. Poate că în numele solidarității, ar mai trebui să dispară și privilegiile pentru magistrați sau pentru alte categorii socio-profesionale care pretind pensii speciale. Pe aceeași logică, pretențiile unor lideri sindicali care vor ca pensiile unor categorii profesionale să ajungă la 80% din valoarea ultimului salariu sunt cu atât mai aberante.
Eu unul aș vrea ca noua generație de politicieni, cea care va prelua frâiele țării în anii ce vin, să fie mult mai rațională, să nu mai cadă în păcatul populismului și al demagogiei. Aș vrea să spună adevărul și să fie mult mai pragmatică, chiar cu riscul de a fi impopulară. Să spună adevărul despre acest stat aproape falimentar în problema pensiilor și a sistemului de sănătate și să găsească soluții fezabile. Să lase economia să funcționeze singură într-un mediu mai puțin birocratic, mai puțin corupt și cu mai puține taxe. Atunci locurile de muncă vor veni poate de la sine. Să nu mai încurajeze emigrația, în special a tinerilor și să investească în inteligență și în educație pe termen lung. Coreea de Sud e un exemplu de succes. Să le spună românilor că statul nu îi mai poate ajuta la nesfârșit, să îi învețe pe români  să nu mai stea cu mâna întinsă și să își asume propriul destin. Să nu mai promită ajutoare sociale de dragul voturilor și să încurajeze munca și inițiativa, nu lenea și dependența față de asistența socială. Iar decrețeilor, să le spună, pur și simplu, că nu le mai poate asigura o pensie decentă și că e cazul să își facă  o pensie privată sau să își pună banul la ciorap.

Pe scurt, aș vrea ca politicienii noștri să gândească prospectiv și strategic, nu haotic, mărunt și superficial. Aș vrea ca ei să își asume riscul unor decizii majore și să nu mai creeze aberații ale căror efecte vor sta în viitor pe umerii copiilor și nepoților noștri. Dar poate asta e mult prea mult. 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 23 octombrie 2013

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Pâine și circ

Cred cu tărie că în societățile democratice scandalurile au un rol curativ, mai ales în cele post comuniste, unde tentația restaurației unor apucături totalitare e destul de frecventă. Cred că în democrație fiecare scandal public legat de guvernare are potențialul de a genera mecanisme de autoreglare, un soi de anticorpi capabili ulterior să prevină instituțional excesele de putere sau intențiile de încălcare a normelor democratice. Cel puțin așa am impresia că se întâmplă în democrațiile consolidate. Dacă un ministru sau un președinte are probleme de moralitate sau este dovedit corupt, mincinos, hoț, plagiator sau lipsit de onestitate în utilizarea banului public, el își dă imediat demisia fără a mai aștepta un verdict al justiției sau al nu știu cărei comisii. Dacă ești prins, nu te agăți de scaun, pleci, pur și simplu! S-a întâmplat de nenumărate ori în Germania,  Franța sau Marea Britanie.
Și cum politicienii români încalcă mai mereu regulile jocului democratic, legile și chiar Constituția,  probabilitatea de a fi martorii unui scandal în România este destul de mare.  Însă cu demisiile stăm ceva mai prost, pentru că, nu-i așa, câinii latră, caravana trece! Și deși scandalurile fac audiență, adevărul e că în ultima vreme nici câinele de pază al democrației –presa - nu prea mai latră așa cum ar trebui. În schimb, ea latră extrem de dresat  pentru a-și proteja patronii de justiție când zăngănitul cătușelor e aproape sau latră interesat și narcisist când trebuie să își plătească taxele și nu prea o face, invocând dreptul la liberă exprimare.
Un scandal este benefic dacă produce consecințe, dacă efectele indezirabile ale acestuia pot fi anticipate și prevenite ulterior prin mecanisme de reacție. Din păcate, mecanismele de autoreglare în România sunt în general un simplu joc de imagine, bazat adesea pe emoții publice puternice sau calcule electorale. Ele nu prea au legătură cu regulile și principiile. Un copil trebuie să moară mușcat de câini pentru ca problema maidanezilor se fie luată în serios și discutată în Parlament. A fost nevoie de zeci de mii de oameni în stradă pentru ca problema Roșia Montană să ajungă în dezbatere publică. Scandalul cu schimbarea procurorilor ține de tentația eternă a politicienilor români de a influența justiția. Unii dintre ei  sunt îngrijorați serios de gesturile de independență  ale judecătorilor și procurorilor, din ce în ce mai frecvente  din ultima vreme.  Aici scandalul este o manifestare de tip “check and balance”, iar  prin această  echilibrare a puterii, excesele legate de subordonarea justiției devin uneori vizibile și pot fi ponderate sau chiar oprite. Altfel spus, dacă politicienii se ceartă pe tema justiției, înseamnă că justiția are o șansă în plus să devină cu adevărat independentă.
Pentru a fi eficace, scandalurile publice nu trebuie să își piardă caracterul extraordinar care semnifică abaterea de la o stare de normalitate. Dacă ai câte un scandal pe zi, prin puterea obișnuinței el devine un fapt banal. Ceea ce este destul de grav pentru că asta ne arată că noi, românii, am dezvoltat un soi de imunitate la prostie, incompetență și corupție, la tot ceea ce ar trebui să ne deranjeze în lumea în care trăim. Ne pierdem simțul  normalității, nu mai sesizăm abaterile și nu ne mai pasă. Am obosit să ne mai revoltăm și asta este grav pentru că celor care ne conduc  le convine de minune acest fapt, dar, pe termen lung, el devine catastrofal pentru noi ca națiune. Noroc că Uniunii Europene îi pasă mai mult decât ne pasă nouă de ceea ce se întâmplă în România, iar revenirea la calea democratică a politicienilor români are loc destul de des prin presiuni externe.
Scandalurile sunt utile într-o democrație, dar ele nu pot substitui responsabilitatea guvernării. Ultimii șapte ani  ai regimului Băsescu nu au fost altceva decât un lung șir de scandaluri politice. Pâine și circ! Și cam atât, ar spune unii. A fost o etapă necesară în maturizarea firavei noastre democrații din care e posibil să fi învățat ceva ca națiune.  Poate că în urma scandalurilor din ultimii ani, democrația noastră e mai puternică, poate că are mai mulți anticorpi față de tentațiile totalitare ale politicienilor, dar o guvernare centrată exclusiv pe scandal este totuși toxică, ca orice exagerare. Ea nu face decât să abată atenția publică de la problemele reale ale oamenilor și de la promisiunile electorale aproape niciodată onorate. Românii mai au nevoie și de fapte, de rezultate sau cel puțin de un proiect în jurul căruia să se solidarizeze,  nu numai să se divizeze în funcție de preferințele politice sau de etichetările zilei.   
Speram ca odată cu trecerea alegerilor generale și instalarea deplină a USL în fotoliile puterii  să aud de la noul Guvern că se apucă de treabă. Speram ca Victor Ponta să fie un altfel de politician pentru că vine dintr-o altă generație. Speram ca scandalurile să se împuțineze și să aud mai mult de proiecte care să probeze diferenţa faţă de guvernarea PDL.  În fine, speram ca economia să conteze mai mult decât demagogia. Dar pare să nu fie chiar aşa.
I s-a reproșat mereu lui Emil Boc că nu e în stare să facă mai mult de câțiva zeci de kilometri de autostradă într-un mandat. E în regulă, dar câți kilometri de autostradă se construiesc în prezent? Care va fi oare diferența față de guvernul Boc la finalul mandatului Ponta? Mi-ar place să greșesc, dar am senzația că Ponta nu face altceva decât să exercite o  guvernare de imagine, în care important nu e atât ceea ce faci, ci ceea ce spui despre ceea ce faci sau nu faci. Aud mereu că cei din USL ar dori să facă treabă, dar nu îi lasă Băsescu, iar dacă ceva nu merge, chiar și acum, după aproape un an și jumătate de guvernare, totul se justifică prin efectele guvernării anterioare. Până la un punct merge, dar ceea ce e prea mult e, pur și simplu, prea mult. Luna de miere s-a scurs demult,  iar oamenii încep să își piardă răbdarea.

Domnilor politicieni de la USL, nu mai consumați atâta energie în scandaluri! Românii așteaptă de la voi locuri de muncă, autostrăzi, o administrație modernă, servicii de calitate și cam tot ce-ați mai promis înainte să le cereți votul. Lăsați circul și demagogia! Guvernați! E vremea proiectelor și a faptelor! Altminteri, nu faceți altceva decât să confirmați ceea ce unii în stradă strigă deja:”…. aceeași mizerie”!

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...