pe cărările patriei

pe cărările patriei

duminică, 22 septembrie 2013

Adevărul ca iluzie

Cei mai mulți dintre noi trăim cu impresia că știm ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că avem acces la informație și că lumea este predictibilă în virtutea reprezentării pe care o avem despre ea. Realitatea e că putem fi siguri de ceea ce se întâmplă strict în spațiul nostru de experiență și interacțiune, unde totul este verificabil, deși și aici suntem condiționați de propriile credințe și prejudecăți. Dincolo de acest spațiu al experienței directe nu mai avem nici o certitudine, pentru că exigența verificabilității este substituită de cea a credibilității. Dincolo de spațiul experienței directe pierdem controlul asupra adevărului, accesul nostru la realitate fiind unul intermediat, în principal, de presă, Internet, experți și lideri de opinie. În măsura în care aceste surse de informare sunt credibile sau nu, acceptăm sau respingem ceea ce poate fi la un moment dat o aserțiune cu valoare de adevăr.
De pildă, putem accepta faptul că în Siria, regimul Assad a folosit armele chimice împotriva propriei populații în măsura în care administrația americană este credibilă atunci când afirmă că aceste fapt este real. Pe o logică elementară, ipoteza americană este plauzibilă pentru că armele de nimicire în masă erau în custodia guvernului sirian, el era cel care deținea controlul asupra depozitelor și avea și rachetele necesare pentru a le utiliza.  Dar partea americană are o problemă de credibilitate,  pentru că armele chimice au mai fost invocate ca motiv de război în urmă cu un deceniu împotriva regimului lui Saddam Hussein, dar ulterior s-a dovedit că lucrurile nu stăteau chiar așa. S-a încercat acum ca deficitul de credibilitate al Statelor Unite să fie acoperit de rapoartele experților ONU, care confirmă utilizarea armelor chimice, dar nu pot spune cine le-a folosit. Pe de altă parte, ministrul de externe rus susține că există probe clare privind utilizarea de către rebeli a armelor chimice, tocmai pentru a atrage o intervenție internațională în Siria. Unde e adevărul aici și pe cine să crezi?
Un alt exemplu: Roșia Montană. De săptămâni bune, câteva mii de oameni uzează de dreptul lor democratic de a protesta, fiind convinși în mare măsură de faptul că demararea proiectului de la Roșia Montană ar fi o catastrofă națională ecologică prin utilizarea cianurilor în procesul de prelucrare a minereului. Dar cianurile s-au folosit și se folosesc și la Baia Mare și în alte locuri din țară și totuși, până acum, nu a existat niciun interes ecologic deosebit care să scoată mii de oameni în stradă.  De ce este diferită situația acum? Unii lideri de opinie susțin că manifestanții din piață nu sunt chiar autentici, că cei mai mulți sunt creduli și au căzut din naivitate în această “toamnă românească”, iar cei puțini – care constituie nucleul activ al mișcării – sunt de fapt instrumentați de miliardarul Soros în lupta lui cu unul dintre acționarii grei ai Gold Corporation. Alții cred că introducerea temei interzicerii gazelor de șist  i-ar avea drept câștigători pe cei de la Gazprom, ceea ce ar face plauzibilă și susținerea din umbră a rușilor pentru mișcările de protest. Se mai spune apoi că proiectul de lege e neconstituțional,  pentru că ar da drept de expropriere unei firme private. Șova, promotorul proiectului din partea guvernului, susține că de fapt lucrurile nu stau chiar așa. Dar Băsescu îl declară pe Șova un incompetent și afirmă că proiectul de lege propus de guvern este neconstituțional și, cu certitudine , va fi respins de Curtea Constituțională. Din nou, unde e adevărul despre Roșia Montană  și pe cine să crezi?
Să ne luăm după ceea ce spune presa?  Greșit, pentru că jurnaliștii înșiși acceptă că au căzut examenul în mediatizarea subiectului Roșia Montană. Citiți declarațiile de pe casajurnalistului.ro  și veți vedea cum “tăcerea vinovată, comanda politică, interesele economice, cenzura, distorsiunea, salariile și contractele de publicitate” sunt argumentele proprii ale unor jurnaliști pentru a-și justifica neputința în fața unei realități dure: adevărul nu există, el se creează în redacție. În mod paradoxal, ceea ce ar trebui să fie un act de informare al presei devine de fapt un act de dezinformare prin trunchiere, omisiune, ignorare, adăugire sau parțialitate în reflectarea realității. În cazul Roșia Montană presa română și-a pierdut total credibilitatea, a devenit o presă mincinoasă chiar dacă a încercat tardiv să recupereze din tăcerea suspectă inițială prin supraexpunerea mediatică a subiectului,  în momentul în care subiectul a devenit o miză politică în interiorul USL și în relația guvern –președinte. 
Să ne luăm atunci după ce spun politicienii? Nu avem cum pentru că percepția lor se va plia întotdeauna după mizele electorale. Ponta susține proiectul cu o jumătate de gură, dar nu are curajul de a merge până la capăt. Crin Antonescu e deja în campanie electorală pentru prezidențiale și se declară împotrivă pur și simplu, fără a argumenta de ce. Băsescu speculează protestele spontane și atacă constant tot ceea ce mișcă la Palatul Victoria.  Ponta nici nu a apucat bine să se bucure de succesul mediatic al scoaterii minerilor blocați în semn de protest în mina de la Roșia Montană, că Băsescu s-a grăbit să minimalizeze acest succes, spunând că nu e mare lucru să scoți minerii dintr-o mină turistică.  Decredibilizarea e la ea acasă în cazul Roșia Montană.
Dar Guvernul încearcă să credibilizeze proiectul Roșia Montană spunând că experții se vor pronunța, iar Parlamentul va lua o decizie în cunoștință de cauză. Așadar, să ne luăm după experți. Care dintre ei? Academia Română s-a declarat deja împotriva proiectului, dar sunt multe voci care spun că nu există nici un pericol în proiectul celor de la Gold Corporation.  Pe de altă parte, dacă încerci să intri pe site-ul foarte promovat de  RMGC, descoperi că nu există informații, analize ale experților, ți se cere susținerea pur si simplu,  fără o minimă arumentare. Ce să mai crezi atunci?  Și dacă tot e vorba de credință,  fără să i-o ceară nimeni, până și Biserica Ortodoxă s-a băgat  în seamă și se declară împotriva proiectului.  Numai oamenii din Roșia Montană ies în stradă pentru că vor locuri de muncă, dar și aici  teza este decredibilizată, oponenții proiectului spunând că promisiunea e o mare păcăleală, fiind vorba de numai câteva zeci de locuri de muncă, nu de câteva sute așa cum s-a spus, pentru că cei mai mulți dintre viitorii angajați de la Roșia Montană vor fi specialiști nerecrutabili de pe piața locală.
Câteva concluzii se impun după aceste exemple!
Adevărul nu contează în comunicarea publică, cel puțin nu în forma lui de adevăr de tip corespondență. Adevărul se creează prin modul în care definești o anumită situație ca fiind reală sau nu. În rest, media este cea care duce jocul mai departe. Ceea ce contează cu adevărat este dimensiunea pragmatică a comunicării, modul în care atitudinile și comportamentul opiniei publice pot fi influențate în raport cu anumite interese economie sau politice. Politicienii și liderii marilor corporații nu sunt interesați de adevăr, ci mai ales de spirala tăcerii, de crearea normei perceptive și a  conformității informaționale. Dacă  se creează un curent majoritar de opinie ce ne dictează cum să definim și să interpretăm realitatea, atunci politicienii și liderii corporațiilor cred că pot dormi liniștiți pentru că interesele lor sunt protejate.
Asta teoretic, pentru că supremația televiziunii în comunicarea publică pare serios amenințată de influența rețelelor sociale. Ele au dovedit că au puterea de a defini situații și de a valida în rândul membrilor lor ceea ce poate fi acceptat sau nu ca fiind realitate. Mai mult, rețelele sociale au dovedit că au capacitatea de a solidariza, de a mobiliza zeci de mii de oameni pentru o cauză. Când poți defini o situație independent de canalele media și poți mobiliza zeci de mii de oameni ignorând centrele de putere politică tradiționale, netocrația își probează forța și devine un factor demn de luat în seamă în ecuația puterii.  Mă întreb însă, oare câți dintre politicieni pricep asta.
Poate că  politicienii nu iubesc comunicarea publică, dar în democrație sunt obligați să o facă pentru că este singura cale prin care pot obține voturi. Frumusețea democrației stă în pluralism,  în faptul că mai mulți actori, fie ei politicieni sau jurnaliști, pot defini adevărul cum vor ei. Ei ne spun adevărul lor, nu neapărat adevărul nostru. Sigur ca dezinformarea, așa cum am văzut,  poate exista și aici, dar spre deosebire de o societate închisă unde adevărul se decretează, acum avem cel puțin libertatea și poate chiar responsabilitatea de a alege din variantele de adevăr propuse pe ceea pe care o considerăm de cuviință. Ceea ce nu e deloc ușor!

Publicat în Transilvania Reporte, 23 septembrie 2013

duminică, 8 septembrie 2013

O tăcere suspectă

Roșia Montană. Recunosc că nu e un subiect care să mă fi interesat foarte mult. Am crezut mereu că exploatarea minereului de aur de la Roșia Montană e în primul rând o problemă a celor care își duc traiul acolo. Și dacă peste 70% dintre localnicii din Roșia vor o nouă exploatare minieră, atunci așa să fie. În fond, oamenii vor locuri de muncă și dacă cineva vine cu o ofertă într-o zonă în care mineritul e o tradiție de milenii și este aproape singura sursă de venit, teoretic nu văd de ce o astfel de oportunitate ar trebui respinsă. Roșia Montană nu iese din tiparul celor mai multe localități din țară, unde tinerii au plecat aiurea prin Spania sau Italia pentru a-și găsi un loc de muncă. Sărăcia e la e acasă la Roșia Montană.  Soluția: Gabriel Resources Ltd. sau, mai simplu, Gold Corporation.  Gold Corporation oferă sute de locuri de muncă! Gold Corporation protejează mediul! Procedura de utilizare a cianurilor nu este periculoasă și este perfect legală! UE nu interzice folosirea cianurilor! Nu există nici un risc pentru mediu! Gold Corporation protejează patrimoniul cultural!  După excavarea de suprafață, cariera va fi acoperită cu pământ și reîmpădurită! Statul român va beneficia de 4-5 miliarde de euro în urma exploatării de la Roșia Montană! Cam acestea sunt mesajele cheie pentru argumentarea susținerii proiectului Roșia Montană. După ani buni de tergiversare, guvernul propune Parlamentului un proiect de lege pentru a da undă verde exploatării de la Roșia Montană. În plus, Ponta vine și spune că banii încasați de stat vor fi folosiți pentru autostrada Transilvania – un proiect ratat de incompetența sau corupția celor mai mulți  politicieni de pe malurile Dâmboviței. E ceva rău în asta?  Aparent, nu.
Și totuși, de aproape o săptămână,  mii de tineri se întâlnesc în fiecare seară în Piața Universității din capitală și în alte orașe din țară și străinătate pentru a spune NU proiectului de lege privind Roșia Montana, NU cianurii, NU distrugerii mediului, NU corupției politicienilor, NU înstrăinării aurului din munții patriei, NU exproprierii forțate ș.a.m.d.  E atâta decență în protestul celor care contestă proiectul Roșia Montană la ore târzii din noapte, încât te întrebi dacă vor într-adevăr să atragă atenția opiniei publice asupra acestui subiect.  Până și jandarmii sunt toleranți, nu intervin, cu toate că protestele nu sunt autorizate, iar străzile din centrul capitalei sunt blocate.
Dar televiziunile tac, nu spun nimic. Jurnaliștii vorbesc despre câini vagabonzi, despre unguri, despre romi, despre orice, numai despre Roșia Montană nu.  Nu am mai văzut un astfel de blocaj informațional  din timpul evenimentelor de la Timișoara din 1989.  Dar atunci era comunism, era cenzură. Acum e democrație, avem pluralism informațional. Și la ce folos dacă știrile nu ajung la marele public? Dacă mesajele de susținere a proiectului Roșia Montană se bazează pe argumente reale, atunci de ce nu există o dezbatere serioasă pe acest subiect? Unde sunt experții? De ce jurnaliștii nu spun nimic despre contestatarii proiectului?  Cui îi e frică de protestul față de proiectul Roșia Montană? De ce și ce anume se încearcă să se ascundă față de marele public? 
După  ce CNN  a vorbit despre protestele  împotriva proiectului Roșia Montană ca despre o “toamnă românească”, cu un ton aproape laudativ privind  caracterul non violent al protestului, doar două  posturi de televiziune  private au abordat palid acest subiect.  Insuficient!  Însă ceea ce este și mai grav e că televiziunea publică tace, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Televiziunea publică – cea care e plătită din banii noștri – răspunde pentru a nu știu câta oară la comanda politică. De aceea, solicitarea demisiei conducerii televiziunii publice de către protestatari e perfect justificată. 
Dacă televiziunile din România dezinformează și manipulează  în funcție de bugetele de publicitate încasate de la diverși actori de pe piață, atunci situația este foarte gravă! Și aici nu e vorba despre Gold Corporation sau Roșia Montană, ci despre felul în care anumite grupuri de interese economice sau politice viciază libertatea de expresie, despre modul în care deontologia jurnalistică este violată de  logica profitului, despre modul în care patronii de presă  impun, discret sau fățiș, cenzura în redacțiile de știri.  Și când două drepturi fundamentale pentru care s-a murit în decembrie ‘89 -  accesul la informație și libertatea de expresie – sunt amenințate pentru că trusturile de presă deformează realitatea și manipulează cetățenii, atunci democrația românească devine perisabilă.  Poate că ar trebui să ne întrebăm mai serios ce facem atunci când auto-reglementarea în domeniul libertății presei nu mai funcționează. Cum putem asigura o informare corectă a cetățenilor dacă presa privată cade mereu  în păcatul logicii de profit,  în detrimentul corectitudinii jurnalistice?
Chiar și politicienii suferă din această disfuncționalitate și se plâng mereu că sunt victimele campaniei trusturilor de presă. Băsescu ne îndemna să nu ne mai uităm la Antena 3.  Alții ne spun să nu ne mai uităm la B1, Realitatea sau la România TV. Adevărul e că interferența politicului în mass media e boală veche, iar politicienii nu sunt doar victime ale dezinformării și manipulării mediatice, ci și complici sau chiar comanditari ale acestora.  De pildă, nici nu s-a anunțat bine adoptarea de către guvern a proiectului de lege privind Roșia Montana, că Băsescu și Ponta au ajuns să se acuze reciproc de luare de mită de la Gold Corporation, fără să existe nici cea mai mică probă în acest sens. Ce credibilitate să mai aibă atunci un astfel de proiect?
Am fost un susținător al proiectului Roșia Montană pentru  că  aducea un strop de speranță într-un loc în care e nevoie de locuri de muncă.  Nu știu cât de sinceri sau cât de manipulați sunt oponenții acestui proiect, dar pentru că pentru că nu există o dezbatere reală pe acest subiect, pentru că  dezinformarea, minciuna și manipularea prevalează în fața transparenței, adevărului și informării corecte,  de azi nu îl mai susțin. Ceva e putred în toată povestea asta!

Publicat in Transilvania Reporter.

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...