pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 1 iulie 2013

Statul social la români

Cu ceva vreme în urmă am avut ocazia să fac o vizită în Aarhus, un centru universitar din Danemarca. De la bun început am fost surprins de  austeritatea danezilor. Peste 70% dintre ei mergeau la slujbă sau la școală cu bicicleta. Puținele mașini care mai circulau pe străzi erau în general  vechi, de peste 10-15 ani, după standardul românesc fiind candidate de succes la programul „Rabla”. Am încercat să explic parțial acest tip de modestie prin paradigma weberiană  privind etica protestantă.  Ulterior, am aflat că guvernul danez a impus o taxă ce poate chiar să dubleze prețul de achiziție al unei mașini noi.
Apoi am vorbit cu Claus, un profesor danez, ce îmi relata că dintr-un venit generos (echivalentul a peste 5000 de euro,) jumătate se întoarce la stat  ca impozit pe venit și asigurări sociale. Din cealaltă jumătate, cam 1500 de euro se duc pe rata la casă si asigurări, iar restul de 1000 de euro rămâne pentru hrană, îmbrăcăminte, concedii și pentru ce o mai fi. Și cum prețurile în Danemarca nu sunt deloc mici, l-am întrebat: Bun! Și ție ți se pare ok?  Nu ai senzația că statul îți ia prea mult?  Nu, mi-a răspuns danezul. Plătesc mult, dar dacă mă îmbolnăvesc, știu că sunt tratat corespunzător la orice medic sau spital. Copiii mei merg la școli de stat și sunt foarte mulțumit. Dacă îmi pierd slujba,  ajutorul de șomaj este suficient de generos ca să îmi plătesc ratele la casă și să îmi achit celelalte cheltuieli. În plus, sunt tot soiul de programe de recalificare și de plasare, ceea ce îmi oferă garanția că îmi voi găsi un loc de muncă la nivelul pregătirii mele. Dacă părinții mei se îmbolnăvesc, există instituții speciale de îngrijire și asistență medicală și socială pentru vârstnici. Vezi, îmi zice Claus, ăsta e modelul danez: plătesc destul de mult la stat, dar sunt mulțumit pentru că primesc servicii de calitate. Solidaritatea chiar funcționează!
După mai multe vizite în România, Claus a început să își pună întrebări: Dacă românii au veniturile cele mai mici din Europa, de ce în București sunt atât de multe mașini scumpe? Dacă învățământul de stat este gratuit, de ce părinții români mai plătesc copiilor meditații într-un învățământ paralel și informal? Dacă românii tot plătesc asigurări de sănătate iar asistența medicală este gratuită, de ce clinicile private de sănătate sunt o afacere de succes și de ce românii simt nevoia să mai dea șpagă medicilor? De ce nu există instituții speciale pentru îngrijirea vârstnicilor? Vezi Claus, i-am spus, ai început să înțelegi ceva din modelul românesc!
Adevărul e că în România postcomunistă, indiferent de partidele care s-au succedat la putere, nu a existat o protecție socială reală, după  standarde europene. În deceniul trecut, cheltuielile de protecție socială în Romania au ajuns la o medie de 17% din PIB, față  de 29% în UE.  România e pe ultimul loc la cheltuielile alocate pentru vârstnici cu 0,04% din PIB,  față de 2.22% în Suedia sau 1.68%  în Danemarca. Și chiar dacă nordicii au un alt model mai generos, media alocării bugetului pentru protecția vârstnicilor în UE  este 0,41% din PIB, adică de 10 ori mai mult decât în România.
Ce spun aceste cifre?  Am putea spune că politicienilor români nu le pasă sau că românii preferă populismul, în locul atitudinii responsabile și acțiunii practice. Sau am putea spune nu sunt resurse suficiente,  că toate colectările la bugetul de stat nu pot suporta un stat social la standarde europene. Paradoxul este că sprijinul social din partea statului este așteptat exact în situațiile de risc generate de tranziție, când milioane de români și-au pierdut locul de muncă în urma restructurărilor sau privatizărilor întreprinderilor de stat. Dar cum să colectezi taxele și impozitele necesare dacă marile întreprinderi comuniste din fiecare localitate au fost  privatizate pentru că erau pe pierdere, iar după privatizare au fost în general  desființate sau vândute la fier vechi? Ca să poți redistribui mai întâi trebuie să ai ce colecta. Există specialiști care spun că soluția ar fi  creșterea impozitelor și eventual reintroducerea impozitării progresive pentru cei cu venituri mari.  În acest fel,  USL ar avea resursele necesare pentru a-și onora promisiunile electorale. Partea liberală din USL nu vrea însă să audă de mărirea taxelor pentru că, pe termen lung,  impozitarea progresiva nu ar face decât  să slăbească și mai mult bruma de economie care mai funcționează și să arunce în zona subterană partea de economie care a fost scoasă la suprafață prin cota unică.  Suprataxarea  bogaților poate funcționa ca populism (48% dintre români ar fi de acord cu o astfel de măsură), în realitate nu aduce foarte mulți bani la buget, dar creează o echitate simbolică.
Rezultatul subfinanțării sistemului de asistență și protecție socială este deficitul major de satisfacție al românilor față de serviciile oferite de stat.  Indiferent dacă e vorba de șomaj, protecția familiei, protecția copilului, protecția pensionarilor, boala sau handicap, cota de mulțumire a românilor nu depășește 20%-25%, în timp ce în Danemarca, de exemplu,  cota de mulțumire ajunge la 65% pentru protecția în caz de șomaj și la 92% pentru protecția la nașterea unui copil[1]. Satisfacția amicului meu danez e confirmată și de statistici.
Ce fel de model de asistență și protecție socială alegem pentru România?
Cei de stânga sunt adepții statului social și vor mai multă protecție, renunțarea la măsurile de austeritate si aplicarea principiului coeziunii și solidarității sociale. Cei de dreapta sau scepticii statului social reproșează inechitatea redistribuirii, descurajarea muncii, scăderea  competitivității și costurile ridicate ale birocratizării excesive a sistemului de redistribuire.
Președintele Băsescu a optat inițial pentru reducerea cheltuielilor  bugetare și implicit a cheltuielilor de asistență socială, sugerând ideea unui stat mai puțin asistențial. Protecția socială excesivă, spunea președintele, încurajează lenea, competitivitatea scăzută și lipsa de responsabilitate individuală. Adevărul e că mulți români au speculat și au păcălit teribil actualul sistem de asistență socială, în special în privința ajutoarelor sociale și a pensiilor în caz de boală. Reducerea cheltuielilor cu personalul și limitarea angajărilor în instituțiile de stat, inclusiv în structurile de asistență socială, nu au dus la rezolvarea  problemelor de sistem. Pentru că problemele oamenilor nu au dispărut, ci au rămas, nimeni nu a avut curajul să desființeze anumite servicii sociale. Așa s-a ajuns, ca după câțiva ani, structurile de asistență socială de la nivel local să funcționeze cu un deficit de personal de peste 60%. Într-un astfel de context nu ar trebui să ne mai mirăm că se petrec abuzuri inacceptabile,  cum au fost cele mediatizate de  la Ploiești (persoane cu handicap grav puse pe drumuri în fața unei comisii) sau de la sectorul 2 din București  (subnutriția și contenționarea unor copii).
Cum poate fi creat un echilibru necesar între dezvoltarea competitivă a economiei și protecția individului în situații de risc, cum ar fi șomajul, boala, bătrânețea sau sărăcia?
Modelul nordic de stat social nu poate fi aplicat în România din două motive: presupune impozitare masivă pentru a asigura resurse și un sistem de redistribuire bazat pe solidaritate și incluziune socială. Ori, noi nu avem nici resurse, iar solidaritatea este de cele mai  multe ori prost înțeleasă si speculată ca oportunitatea de a mai câștiga ceva pe seama celorlalți. Coeziunea socială fără responsabilitate individuală nu funcționează.  Modelul continental este  cel  care funcționează acum, extrem de birocratic și dezvoltat instituțional pentru fiecare pachet de servicii. El poate fi funcțional, cu condiția optimizării lui în raport de resurse.  În fine, modelul britanic ar putea fi și el o soluție, având în vedere pachetul de servicii  minimal asigurat de stat, fără o impozitare agresivă și externalizarea multor servicii către sectorul neguvernamental.
Cert e că România post comunistă redistribuie mai mereu sărăcia, în loc să încurajeze prosperitatea.  E nevoie de o schimbare! Altminteri, cele 3 milioane de români care au plecat în pribegie prin Europa în speranța unei vieți mai bune vor fi urmate de altele,  cât mai curând.

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...