pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 30 mai 2013

România “neguvernabilă” și nevoia de leadership

Puterea de pe malurile Dâmboviței a fost din nou ofensată. Acuzațiile comisarului european pentru energie privind presupusa neguvernabilitate a României, Italiei și Bulgariei au stârnit reacții furtunoase la București. Ministrul de externe român “așteaptă explicații oficiale, publice și convingătoare”, în timp ce un europarlamentar român i-a cerut președintelui Comisiei Europene să se delimiteze de afirmațiile comisarului vinovat pentru delict de opinie. Doar premierul Ponta a reacționat retoric: “Nu știu dacă suntem chiar neguvernabili, cum spun unii. Mie mi se pare că suntem guvernabili”. Deși a avut o reacție moderată, chiar și premierul lasă o urmă de ușoară incertitudine privind guvernabilitatea totală a României, prin termeni de genul  “nu știu”, „chiar neguvernabili”, „mi se pare”. În acest plin război al declarațiilor diplomatice, Cancelaria Germaniei a simțit nevoia să se delimiteze de afirmațiile politicianului german și precizează “că nu gândește nicidecum în acești termeni despre România”. Dar oare în ce termeni gândește Cancelaria Germaniei, pentru că dacă ar fi să ne luăm după declarațiile din vara trecută ale Angelei Merkel, în plin referendum de demitere a președintelui, România nu era în nici un caz guvernabilă. Aparenta funcționare a pactului de coabitare între premier și președinte pare să le fi schimbat unor lideri europeni semnificativ percepția.
Chiar așa, dincolo de declarațiile diplomatice, cât suntem de guvernabili? Și ce înseamnă guvernarea pentru clasa politică românească?
Guvernabilitatea unui stat se leagă în primul rând de stabilitate, de respectarea regulilor democratice și de predictibilitate, de respectul pentru statul de drept, independența justiției și autoritatea legii. Cel puțin la asta se referea în mare parte decalogul lui Barroso, atunci când spunea că România este pe buza prăpastiei.  România este o țară normală, în care regulile se respectă atât cât pot fi respectate. Sigur că unii dintre noi avem așteptări mai mari, dar poate că șapte ani în sânul familiei europene sunt prea puțini pentru a le înlătura românilor metehnele politice formate de câteva sute de ani. Nu putem fi nemți sau olandezi peste noapte și poate că nu vom fi niciodată în ceea ce privește raportul dintre guvernanți și guvernați. Dar asta nici nu înseamnă că putem folosi amprenta unei istorii marcate de compromis, corupție politică și dezinteres față de cetățean ca o eternă scuză pentru prezent și viitor.
Ponta avea dreptate! După criteriile de pe malurile Dâmboviței, România pare guvernabilă!  Pare, dar după criteriile de la Bruxelles, mai e sau nu? Să citim câteva rânduri din Recomandarea Consiliului UE privind Programul de convergență al României pentru perioada 2012-2016: “sistemul fiscal românesc nu îndeplinește criteriile de conformitate ;  sistemul de pensii nu este sustenabil;  sistemul sanitar are mari probleme în a asigura accesul universal și servicii medicale de calitate; managementul sistemului sanitar este deficitar; rata angajării tinerilor este una din cele mai reduse din UE ;  competențele din sistemul educațional nu se potrivesc cu cererile de pe piața muncii;  administrația publică este caracterizată de un cadru legal inconsistent, care se schimbă frecvent prin ordonanțe de urgență, cooperare interministerială extrem de scăzută și birocrație excesivă etc.”[1] .
Raportul nu spune că România e neguvernabilă, dar surprinde disfuncționalități sistemice în societatea românească, care se perpetuează de la o guvernare la alta, indiferent de culoarea politică. Poate că nu e deloc confortabil ca cineva să îți sufle mereu în ceafă, să te evalueze și să îți spună exact unde nu merg lucrurile, dar dacă ai ales să faci parte dintr-un club, atunci trebuie să îi respecți regulile. Monitorizarea europeană este singurul instrument probat ca garanție pentru o normalitate minimală în politica românească. Cum slăbește puțin acest mecanism, lucrurile o iau razna. De ce trebuie să fim mereu dependenți de un alter ego politic care să ne impună normalitatea? De ce nu pot politicienii români  să își asume intrinsec valorile europene și, implicit, modernizarea României?
De ce toate proiectele pe care le lansăm sunt marcate de fatalismul mioritic și de efemeritatea fundamentării oricărei construcții, ca în balada meșterului Manole? Autostrada Transilvania a fost un proiect asumat aproape cu naivitate de unii politicieni ardeleni. A sfârșit ca un avorton compromis în suspiciuni de corupție, orgolii politice, penalități imense și costuri de reziliere de zeci  milioane de dolari. Și, în general, construim autostrăzi cu viteza melcului și la prețuri de aproape zece ori mai mari decât media europeană. Cu câteva excepții, privatizarea fostelor întreprinderi comuniste s-a transformat și ea într-un eșec total. Statul nu a avut clauze contractuale de control post-privatizare, iar cele mai multe întreprinderi  au falimentat și au ajuns la fier vechi. Zeci de mii de locuri de muncă s-au desființat și procesul continuă. Mechel e un exemplu și, probabil, urmează ArcelorMittal. Să vedem ce se va mai întâmpla cu  CFR Marfă, Oltchim, Hidroelectrica și Poșta Română. România se dezindustrializează văzând cu ochii și singura opțiune de guvernare pare să fie reducerea pierderilor și închiderea a ceea ce mai funcționează. Cum să generezi locuri de muncă dacă totul se desființează sau funcționează prost? În timpul acesta românii sărăcesc sau pribegesc aiurea în căutarea unui loc de muncă. Economia privată funcționează, dar nu poate duce în spate un stat hiperdimensionat și condamnat să împartă sărăcia, nu prosperitatea. Chiar nu putem să fim competitivi sau hoția, individualismul și prostia au ajuns să slăbească temelia națiunii române într-atât încât ne suntem proprii inamici ?
Pentru cei mai mulți dintre politicieni și funcționari situația din România nu e dramatică. Pentru ei națiunea în sine este o oportunitate personală, nu o realitate colectivă. Ei profită de funcția politică sau publică pentru a se îmbogăți, fără a se întreba dacă prin ceea ce fac servesc sau nu interesul public. Transparența, integritatea, incompatibilitatea sunt concepte greu digerabile în instituțiile publice, iar ele sunt operaționale în legislație atât timp cât Uniunea Europeană garantează prin presiune existența lor. Cetățeanul nu este scopul final al guvernării, ci un simplu plătitor de taxe înșelat, ieftin cumpărat și sacrificat pe altarul proastei guvernări. Căci buna guvernare este o excepție la români! Ea poate fi simulată atât timp cât devine o afacere. Poate că în timp, la școala Uniunii Europene sau intrând în contact cu adevărați oameni de stat, politicienii noștri vor învăța că un cuvânt dat mai trebuie și respectat, că onoarea și principiile au loc în politică, că vorbele nu au nici o valoare decât pe termen scurt, iar românii, așa cum sunt ei, nu pot fi prostiți la nesfârșit. Pe termen lung, oamenii așteaptă proiecte, iar proiectele nu pot fi decât rodul unui leadership responsabil, bazat pe definirea și protecția interesului public.
Care interes public, ați spune? Cel în care se regăsește fiecare dintre noi. El trebuie definit de lideri altruiști, cu viziune și integritate, imparțiali și cu potențial de solidarizare, nu de dezbinare, capabili să înțeleagă că prin ceea ce fac reprezintă un model ce poate schimba mințile și sufletele a milioane de români. Avem nevoie de o nouă generație de politicieni și de un lider responsabil și capabil să genereze un proiect pentru România, un proiect care să ne facă mai puternici ca națiune și să care să depășească eterna viziune a capului plecat pentru a supraviețui la granița marilor imperii. Avem nevoie de un lider care să scoată din noi ce e mai bun, nu ce e mai rău, un lider care să ne facă mândri că suntem români. E cineva pregătit pentru o sarcină atât de grea?

Publicat în Transilvania Reporter, 31 mai 2013


sâmbătă, 18 mai 2013

Imaginea României - eterna problemă


         Cristian Mungiu a reacționat mai mult decât inteligent la parodia unei televiziuni franceze în care era asimilat cu un cerșetor în fața lui Steven Spielberg. E evident că nu e deloc plauzibil și e chiar absurd ca un regizor român recunoscut și invitat ca membru al juriului Festivalului de film de la Cannes să fie un considerat un cerșetor. De aceea, sper că orice receptor cu o rezonabilitate minimală va decodifica mesajul pe dos și va considera acest episod strict în termenii unui umor reciclat în exercițiul libertății de expresie. Chiar și ambasadorul Franței în România a apreciat această comparație ca fiind una ‘total deplasată”.
        Si totuși, “S'il vous plait, Monsieur, donnez moi un euro!” nu este numai un stereotip deranjant despre români, ci o realitate percepută nu doar în Franța, ci aproape în întreaga Europă. Și de fiecare dată când astfel de știri apar în Occident, opinia publică din România se inflamează. Prima reacție, cea mai frecvent întâlnită, este cea a negării și a disocierii identitare. Televiziunile de știri renunță la corectitudinea politică și, cu riscul de a fi amendate de CNA, transmit mai mult sau mai puțin direct mesajul  “Aici nu ne vorba de români, ci de țigani!”. Reacțiile unor lideri de opinie și ale comentatorilor de pe Internet merg în aceeași direcție. E un mijloc facil și probabil reconfortant pentru percepția de sine, dar total irelevant în planul schimbării percepției externe. Disocierea identitară funcționează și în cazul unor români din străinătate. Nu demult, presa relata un caz în care o româncă din Irlanda prefera să spună că este din Republica Moldova pentru a fi mai ușor acceptată la angajare. Pentru irlandezi,  spunea ea, “dacă spui că ești român, ești considerat țigan și nu te mai angajează nimeni. Dacă spun că vin din Moldova, o să creadă că vin Rusia și e mai bine”. E o experiență  privată și nu vreau să o judec, pentru că știu că stereotipul funcționează ca un mecanism de simplificare a realității în virtutea apartenenței la o categorie și, de cele mai multe ori, e o sursă de prejudecată.  Poate că unii români vor să se protejeze de experiențe neplăcute tocmai pentru că sunt tratați cu suspiciune în baza unei percepții reale sau nu, dar în mod cert fixate asupra unei categorii.
            Ce e de făcut?
         Să dăm vina pe romi și să spunem că ei sunt responsabili pentru proasta percepție a românilor în Uniunea Europeană? Ar fi eronat pentru că infracțiunile comise de cetățenii români în străinătate nu sunt comise doar de romi, ci și de români neaoși. Sigur, există o problemă a criminalității de vitrină (cerșit, furt din buzunare etc.) și a taberelor neautorizate și insalubre de la marginea marilor capitale europene. Romii sunt ușor identificabili prin port, dar de aici până la a spune că toți infractorii cu pașaport de România sunt romi e cale lungă. Există în mod cert o problemă a integrării unor categorii de romi tradiționali, dar nu ar fi corect să folosim politica țapului ispășitor în relația cu conaționalii noștri de altă etnie, mai ales că am văzut ce înseamnă acest tip de a face politică când el a  fost utilizat pe seama românilor  în campaniile electorale din Franța, Italia și, mai nou, din Marea Britanie. În ultimii ani, românii reprezintă  vinovatul de serviciu în politicile aproape extremiste ale unor lideri politici europeni și poate ar  trebui să ne întrebăm de ce s-a ajuns la o astfel de situație.
         Să dăm vina pe presa occidentală și să ne supărăm că suntem victimele unei campanii mediatice orchestrate împotriva poporului român? Ar fi o naivitate fără margini pentru că numai un naiv ar crede în conspirații paneuropene împotriva poporului român. Dar e mult mai ușor să spui ceilalți sunt de vină, în loc să înțelegi de ce se întâmplă acest lucru.  Reacția CNA în cazul Mungiu a fost aproape penibilă și nu e singulară. Presa are libertatea  de a spune orice chiar și atunci când nu are dreptate. Decât să reacționezi prost, mai bine taci! Poate ar trebui să ieșim din propria perspectivă și să ne întrebăm de ce jurnaliștii francezi, germani, italieni sau britanici au ales să facă o astfel de știre despre România? Poate ar trebui să înțelegem cum ajung informațiile despre România în redacții și ce cunosc ei de fapt despre România?
            Să dăm vina pe cetățenii europeni pentru că nu ne înțeleg și nu ne văd așa cum credem noi de fapt că suntem? Ar fi greșit pentru că ei ne văd exact așa cum suntem în spațiul lor de percepție. Un studiu comandat de guvern în 2007 arăta că italienii și spaniolii care interacționau cu românii care lucrau în construcții sau servicii sociale aveau o percepție pozitivă în proporție de 80%, în timp ce cei care erau expuși exclusiv unui mesaj mediatic aveau preponderent o percepție negativă despre români. Cei care au fost victimele cerșitului și hoților de buzunare asociau infracționalitatea cu prezența românilor și aveau o percepție negativă. Putem înțelege de aici că oricât de puternică ar fi influența mediatică, contactul direct cu românii generează exact percepția pe care o merităm, fie ea pozitivă sau negativă.
           Să dăm vina pe guvern sau pe politicieni pentru că nu fac nimic pentru a îmbunătăți imaginea României în străinătate? Da, asta o putem face pentru că ne e mereu la îndemână. Guvernul e de vină pentru tot ceea ce nu ne convine, chiar dacă nu avem dreptate, nu-i așa? Nu am să scuz guvernul României acum, pentru că în problema imaginii de țară chiar are o mare responsabilitate. Am lucrat ani de zile acolo și am văzut cum decidenții au avut mereu o abordare reactivă în problema imaginii României, nu una preventivă sau  proactivă. A fost nevoie de cazul Mailat pentru ca ceva să se întâmple. Acum nu se mai întâmplă nimic pentru că pentru imaginea României nu sunt bani niciodată. Este jenant să vezi cum funcționarii din ambasadele noastre cerșesc pur și simplu albume, cd-uri și alte materiale despre România pentru că nu există o planificare minimală pentru a crea vizibilitate externă. Pe vremea ministrului Dâncu, după modelul american, le-am propus celor de la externe o strategie de diplomație publică pe zone de prioritate strategică, cu planuri, bugete specifice și indicatori de performanță pentru ambasade, pornind de la număr de evenimente culturale, număr de investitori atrași, articole și interviuri în presă, număr de turiști ș.a.  A rămas doar un document de sertar pentru că atunci când e vorba de diplomație publică, există mereu alte priorități. De ce ne mai mirăm atunci că imaginea României este așa cum e? Dacă vrem că străinii să vadă o altfel de Românie, atunci trebuie să le oferim un mesaj alternativ față de cel existent și să ajungem în spațiul lor de percepție prin evenimente și fapte care pot trezi interesul jurnaliștilor și pot schimba percepția actuală.
         Simon Anholt - un reputat specialist în brand de țară și identitate competitivă - a încercat în repetate rânduri să se pună la dispoziția liderilor politici români pentru a face împreună o diagnoză clară a imaginii României pe dimensiunile guvernare, investiții, export, turism, cultură și oameni, pentru a propune și construi un proiect de identitate competitivă pentru România, cu impact semnificativ asupra imaginii României. Oameni importanți au venit, l-au ascultat, au aplaudat și cam atât.
      De fapt, de ce importantă imaginea României? Pentru că ea fixează un nivel de referință pentru predictibilitate, un orizont de așteptare ce poate simplifica sau complica relațiile dintre români și străini în turism, cultură, afaceri sau în politică. O imagine de țară pozitivă ar înlătura suspiciunea și ar cultiva încrederea ca bază a relației dintre români și cetățenii altor state. Cu o imagine de țară pozitivă, multora dintre românii din străinătate nu le-ar mai fi jenă să își afirme identitatea, ba dimpotrivă. Cu o imagine de țară pozitivă, încrederea în români ar spori, iar afacerile, politica și turismul ar avea mult de câștigat.
        Dar imaginea de țară nu este doar un simplu ambalaj pe care îl vinzi prin campanii publicitare pe milioane de euro, ci un proces mult mai complex. Simon Anholt propunea  o redefinire strategică a dimensiunilor identității de țară, care să fie comunicate intern, transpuse în politici și abia apoi comunicate extern.
           Poate că înainte de percepție ar trebui să schimbăm chiar România, țara reală, nu cea virtuală. Când  ambalajul e frumos, dar produsul e mediocru  -  asta se numește înșelăciune. Dacă vrem mai mulți turiști decât au bulgarii de pildă, poate nu ar trebui  să cheltuim întâi milioane de euro pe un brand turistic, ci să investim în infrastructură, în siguranță și în calitatea serviciilor din turism. Dacă vrem mai mulți investitori, înainte de evenimentele de business din ambasade, ar trebui să reducem corupția, să simplificăm birocrația și să stabilizăm fiscalitatea. Dacă vrem ca România să aibă o altă percepție în cancelariile din Uniunea Europeană, politicienii noștri ar trebui să fie mai puțin frivoli și mai puțin corupți, mult mai predictibili și să respecte regulile clubului în care am intrat.
          În fine, poate ar trebui să nu ne mai întrebăm mereu pe cine să dăm vina pentru că România este privită așa cum e și să înțelegem că fiecare dintre noi suntem, în fond, un mic ambasador al acestei țări prin ceea ce facem, ce spunem, ce credem și ce suntem.  
             Poate ar trebui să renunțăm la disprețul de sine și la xenocentrismul aproape toxic al românilor, să ne comportăm ca o națiune, nu ca o populație. Ar trebui să ne privim în oglindă, să ne acceptăm așa cum suntem și să schimbăm ceea ce se poate schimba. Ar trebui să  reinventăm patriotismul și să ne arborăm cu mândrie drapelul fără teama de a fi etichetați drept naționaliști. Ar mai trebui să  vedem și frumosul din propria țară pentru că el există, dar îl acceptăm doar atunci când străinii care ne vizitează țara ne spun că ei văd o Românie mult mai frumoasă decât o vedem mulți dintre noi.  Poate ar trebui să luăm poziție față de cei care nu ne fac cinste și să îi sprijinim în propria schimbare, dar să ne mândrim cu ceea ce suntem. Ar trebui  să nu ne mai plângem mereu și să ne definim propriul proiect în care să credem în primul rând noi, românii, înainte de a-l face vandabil celorlalți.
            Și să nu uităm un lucru, valabil mai ales pentru politicieni: jocul de imagine completează realitatea, nu o substituie!

Publicat în Transilvania Reporter, 20 mai 2013.

miercuri, 8 mai 2013

Criză de încredere în Uniunea Europeană?


În urmă cu șapte ani, în Herăstrău, se inaugura cu mare fast Monumentul Părinților Fondatori ai Uniunii Europene.  Cu steagul Uniunii Europene fluturând în parfumul florilor de mai, oficiali români și europeni au vorbit despre valorile și principiile cheie ale Uniunii Europene și despre oportunitatea istorică deschisă în fața României. S-a vorbit atunci despre libertate de circulație, democrație, despre pace și prosperitate.  Uniunea Europeană părea să fie soluția unică la multe dintre probleme românilor, iar cei mai mulți dintre români își proiectau așteptările în miracolul aderării. 9 mai – Ziua Europei  a ajuns să fie tratată ca o adevărată  sărbătoare națională și să fie  asociată în percepția publică cu apartenența noastră la familia europeană și cu participarea noastră la efortul colectiv de construcție a proiectului european.
Anii au trecut,  a venit criza economică, iar incapacitatea de a găsi o soluție de ieșire din criză  pare să fi șubrezit semnificativ și încrederea în construcția europeană.  În România anului 2012, doar 40% dintre români mai aveau încredere în UE, față de 68% în 2007. Neîncrederea românilor în Uniunea Europeană a crescut de la 20% în 2007 la 45% în 2012. Pe termen scurt, românii au învățat o lecție dură: nu există miracole în istorie, iar prosperitatea nu vine peste noapte. Acest tip de realism a fost completat și  de intervenționismul european din vara anului trecut când, în ciuda votului a peste șapte milioane de români, autorii “ loviturii împotriva statului de drept”  au acceptat  condițiile de la Bruxelles  și au ales calea coabitării cu președintele ales,  dar repudiat  prin votul popular.  Asta ar putea fi o explicație conjuncturală valabilă pentru România.
 Realitatea e că Uniunea Europeană  se confruntă cu o criză generală de încredere în aproape toate statele europene.  Astfel, după eurobarometrul din 2012[i], încrederea în UE a scăzut de la 57% în  2007 la 33% în 2012. Față de 2007, neîncrederea în Uniunea Europeană a crescut în cazul spaniolilor de la 26% la 72%, a britanicilor de la 53% la 69%, a germanilor de 47% la 59%, iar  a francezilor de la 34% la 56%.
Este mai mult decât evident că aceste curent de euroscepticism  este generat și  consolidat de incapacitatea liderilor europeni de a găsi o soluție echitabilă la ieșirea din criza economică.  Grecii, spaniolii, italienii, portughezii, ciprioții sunt frustrați și sătui de prea multă austeritate, în timp ce germanii și nordicii probabil s-au săturat să mai plătească costul supraviețuirii unor economii neperformante doar de dragul existenței  monedei unice. Ipoteza e confirmată și de datele din ultimul eurobarometru. Dacă în 2007 economiile naționale mergeau  prost pentru numai  44% dintre europeni , proporția celor care credeau același lucru  a ajuns la un maxim de 78% în 2009 (în plină criză) și a scăzut la  72% în 2012, ceea ce indică faptul că măsurile de austeritate nu au dus la o îmbunătățire semnificativă a percepției economiilor naționale. Cei mai optimiști cu privire la situația lor economică  par să fie  suedezii, austriecii și germanii, peste 65% dintre ei considerând că economia merge bine, la polul opus fiind spaniolii, grecii, ciprioții, bulgarii si românii cu un optimism cuprins între 1% și 8%.   
În urmă cu an spuneam că  Uniunea Europeană trebuie să se decidă: fie mai multă integrare și drumul către o federație, fie reîntoarcerea la statele naționale. Și chiar dacă unii lideri europeni ar dori o mai mare integrare, din păcate, euroscepticismul este răspunsul dat de mulți dintre cetățenii europeni la politica de austeritate din ultimii ani.  Unii analiști prevăd că, după alegerile parlamentare din 2014, euroscepticismul cetățenilor europeni se va reflecta în arhitectura politică a Parlamentului European și în viitoarele politici ale Comisiei Europene. Reîntoarcerea la naționalism este deja probată în alegerile locale și naționale din unele state membre. De curând, Partidului Independenței Regatului Unit (UKIP) condus de Nigel Farage (un adept al ieșirii marii Britanii din UE) s-a situat pe locul al treilea cu 22% din voturi, după Partidul Laburist (29%) și Partidul Conservator (26%) și înaintea Partidului Liberal Democrat (13%), obținând 147 de mandate de consilieri, față de doar opt la precedentele alegeri din 2009[ii].  E un semnal important pentru politicienii britanici și nu numai.
Guvernul socialist francez a anunțat sfârșitul austerității și e mai mult decât clar că există o ruptură în axa Berlin-Paris, pe care s-a clădit Uniunea Europeană în ultimii aproape  60 de ani. Politicieni din Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Cipru și din alte țări membre sunt supuși unei presiuni publice extraordinare pentru a renunța la măsurile de austeritate. Mulți se întreabă, pe bune dreptate, la ce folos austeritatea, dacă șomajul în Europa depășește 10%, iar în Spania și Grecia se apropie de 30% (în rândul tinerilor fiind peste 50%). Cât de fezabilă e politica de austeritate dacă ea nu creează locuri de muncă și generează sărăcie? Și în plus, la ce folos o Europă dezbinată  în care numai economia germană funcționează, iar celelalte economii supraviețuiesc doar pentru a salva moneda unică?
Oskar Lafontaine, unul dintre fondatorii monedei unice și fostul ministru german de finanțe, afirma de curând că scoaterea țărilor din flancul sudic al Europei din zona euro este obligatorie pentru salvarea monedei unice, precizând și faptul că “germanii încă nu au realizat ca statele din sudul Europei, inclusiv Franța, vor fi forțate de propria sărăcie să lupte, mai devreme sau mai târziu, împotriva hegemoniei germane”[iii].  
E un avertisment dur privind polarizarea în Europa și riscul constituirii Germaniei ca megapol de dezvoltare economică și putere politică, cu riscul sacrificării periferiei. Există și aici un prag critic al discrepanței, iar atunci când el este depășit, fie asistăm la migrație masivă spre centru, fie la revolta periferiei. Să ne înțelegem! Nu cred că Germania și-a propus să fie cea care duce în spate economia europeană, ea pur și simplu și-a făcut temele de casă privind reducerea cheltuielilor publice și încadrarea deficitului bugetar în limitele stabilite pentru a genera încredere. Este însă un rezultat! Se pare că ceea ce funcționează în Germania și în țările nordice nu funcționează în Sudul Europei.  Angela Merkel, promotorul politicii de austeritate,  a fost comparată pe nedrept  de către manifestanții greci cu un fuhrer al noii ordini economice europene, dar nu germanii sunt de vină că națiuni întregi au trăit zeci de ani  pe datorie din cauza indolenței și demagogiei politicienilor autohtoni.
Așadar, ce viitor va avea Uniunea Europeană în condițiile în care euroscepticismul devine o realitate vandabilă electoral și care este planul B pentru România?
Deși Uniunea Europeană se întemeiază pe solidaritate, există o discrepanță istorică între Nord și Sud și între Vest și Est.  Soluția Europei cu două viteze, ieșirea țărilor cu probleme din zona Euro ar putea fi câteva opțiuni.  Cert e că în ciuda declarațiilor privind măsurile fiscale la nivel european, nimeni nu e pregătit acum pentru mai multă integrare. Orice pas pentru a ieși din impasul economic,  instituțional și politic al Europei va fi unul de regres, de întoarcere la politica națională. Mișcarea va porni probabil de la piesele grele ale Europei: Marea Britanie, Franța sau chiar Germania.
Dacă se va renunța la politica de austeritate, pe termen scurt  e probabil ca unele economii naționale să se miște, dar pe termen lung va fi o supraviețuire pe datorie, ceea ce va face moneda unică total nefezabilă.  Și deși Germania s-a trezit într-o postură dominantă în Europa, nu e dispusă să plătească singură costul revigorării economiei europene. Teoria spațiului vital, fie el și economic, nu cred că se susține. Iar un eșec al Europei se va răsfrânge și asupra Germaniei, având în vedere că țările membre UE sunt o piață de desfacere pentru produsele nemțești.  Senzația mea e că în următorii ani cuvântul cheie la Bruxelles va fi stabilitate politică. Se vor face pași mărunți, se va negocia, se vor face compromisuri numai și numai de dragul stabilității unei construcții artificiale ce scârțăie din toate încheieturile. În timpul ăsta, naționaliștii vor căuta să profite cât mai mult amenințând cu ieșirea din uniune dacă nu vor obține ceea ce vor.
În ceea ce privește România, mulți ar spune că avem deja un destin european  și că economia noastră e mult prea euro-izată  pentru a mai da înapoi.  Adevărul e că avem un statut de periferie. Suntem mai degrabă o piață de desfacere, o colonie de consum și furnizor de resurse (atât cât mai avem). În mod paradoxal, păstrarea unui nivel scăzut de trai la periferie pare să fie o condiție a integrabilității noastre  pentru a deveni atractivi pentru eventualele investiții  de la centru.  
România a fost o afacere bună pentru Europa. Incapabilă să atragă fonduri europene decât în proporție foarte mică, țara noastră e un contributor net la bugetul european, deși ar trebui să cheltuim  mult mai mult decât plătim.  Dar nu ar trebui să îi învinovățim pe oficialii europeni pentru asta. Corupția și prostia de pe malurile Dâmboviței sunt suficiente  pentru o explicație rezonabilă.  Și mai e ceva. Pentru o mână de infractori de vitrină cu pașaport de România, suntem țara ideală pentru rolul de vinovat de serviciu pentru neputința liderilor europeni de a găsi soluții de dezvoltare economică. Românii au ajuns spaima Europei pentru că în 2014 trebuie să fie ridicate restricțiile de pe piața muncii. Un pretext ideal, nu? Aiurea!
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem noi e ce fel de președinte ar trebui să aibă România într-o Europă în care euroscepticismul va deveni din ce în ce mai agresiv ?
Un președinte naționalist ar putea proteja cetățenii români  într-o Europă în care din ce în ce mai multe voci vor avea nevoie de un țap ispășitor pentru a substitui lipsa de soluții pentru o economie obosită și din ce în ce mai necompetitivă în raport cu economiile emergente din țările asiatice. Riscul unei voci puternice a naționalismului românesc ar putea fi izolarea, instabilitatea, neîncrederea și chiar ieșirea totală a țării de pe orbita europeană și intrarea în alte sfere de influență.
Un președinte proeuropean ar asigura poate resursele necesare pentru reducerea parțială a decalajului economic și instituțional față de statele membre ale UE, cu condiția degripării și igienizării instituționale a absorbției fondurilor europene.  Pe termen scurt, având în vedere chiar euroscepticismul românilor, un astfel de președinte ar deveni poate impopular, fiind perceput ca un slujitor al Înaltei Porți. Pe termen lung, stabilitatea și încrederea în mediul politic și economic ar putea fi precondiții pentru o oarecare prosperitate.
Rămâne să vedem ce ne rezervă istoria. Între timp să ne reamintim că, în plină criză de încredere, Uniunea Europeană mai înseamnă libertate de circulație pentru 42% dintre europeni, pace și democrație pentru 20%, prosperitate pentru 12% și protecție socială pentru 9%. Sigur că e puțin și poate ne așteptăm la mai mult, dar oare cum ar fi dacă într-o zi nimic din tot ce a câștigat Europa după al doilea război mondial nu ar mai fi?

Publicat în Transilvania Reporter, 9 mai 2013

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...