pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 25 martie 2013

Într-o Românie fără busolă


În urmă cu aproape două decenii, cu câteva luni înainte să se stingă,  regretatul profesor Ion Aluaş ne întreba la unul dintre cursuri:”De ce aţi venit voi aici, la facultate? Ce căutaţi de fapt?  În felul nostru, fiecare am răspuns căutând argumente pentru propria motivaţie. “ Am venit să cunosc lumea, să înţeleg ce se petrece în societate, să schimb ceva, eu am venit să caut sensul” – spuneam noi aproape filosofic.  Cu ochii închişi, profesorul şi-a dus mâna prin părul alb, a oftat şi apoi ne-a spus cu un ton sigur şi apăsat, pe care numai înţelepciunea ţi-l poate da: “ Sensul, dragii mei, nu îl găsiţi aici, în facultate.  Sensul nu se atinge prin cunoaştere, ci prin credinţă. Şi dacă ai puterea să crezi în ceva, să iubeşti sau să urăşti, atunci viaţa începe să aibă un sens.” Profesorul a zâmbit îngăduitor şi a trecut mai departe, vorbindu-ne despre Max Weber.
Azi îmi aduc aminte de  vorbele lui mai mult ca niciodată. Ni se spusese mereu că sensurile nu sunt decât construcţii sociale, convenţii relativ stabile, repere pentru acţiunile individuale şi colective, iar rolul sociologilor este de a le interoga şi de analiza modul în care ele se nasc, se statornicesc, se schimbă şi mor în societate. Condiţia investigaţiei sociologice era ca, prin “neutralitate axiologică”, să pui în paranteză propriile sensuri. Lecţia profesorului Aluaş nu era însă pentru sociologii din noi, ci pentru oamenii din spatele profesiei.  Era o lecţie pentru viitor.
Când ajungi să tratezi sensul exclusiv ca pe o convenţie socială supusă cercetării există riscul să te îndoieşti de propriile sensuri. Îmi aduc aminte că un alt profesor foarte îndrăgit de studenţi ne povestea că, tot investigând “falsele iubiri” în literatura de specialitate americană, s-a trezit într-o zi privind în gol la propria relaţie ca la o falsă iubire.  Unul dintre sensurile proprii s-a dezvrăjit. Riscul meseriei, ar spune unii!
Ce te faci atunci când procesul de dezvrăjire a sensului cuprinde o întreagă societate? Care este răspunsul pe care noi, indivizii, ar trebui să îl avem în faţa disoluţiei de sens sau a anomiei sociale?
Ideologiile sunt şi ele o construcţie de sensuri, un mod de interpretare, de explicare şi chiar de acţiune în faţa realităţii sociale. Când devin indezirabile, ele mor sau sunt schimbate de altele noi. Noi sensuri apar ca repere de interpretare şi acţiune. Unii se pot adapta noilor sensuri, alţii nu. Aşa s-a întâmplat şi după 1989. Generaţia părinţilor mei suferă astăzi nu pentru că în comunism o ducea mai bine, ci pentru că o întreagă lume interioară ce dădea sens realităţii s-a năruit. Nu cred că pensionarii de azi iubeau comunismul, dar au văzut, de pildă,  cum industria românească, construită cu sudoare şi suferinţă de dragul plăţii unei datorii externe, a fost vândută bucată cu bucată la fier vechi, până nu a mai rămas mai nimic. Ei nu înţeleg de ce produsele româneşti nu mai sunt bune, de ce e corect să devenim o simplă piaţă de desfacere, de ce am vândut resursele naturale, de ce am distrus sistemul de irigaţii şi agricultura. Şi când Lumea Nouă le spune că tot ce au muncit nu mai face doi bai, nu au decât două opţiuni: să accepte acest verdict ca fiind un adevăr, să recunoască un eşec al unei generaţii şi, implicit, o stimă  de sine scăzută sau să respingă tot, să se retragă în trecut şi să îşi mai păstreze ceva din mândria ce le-a mai rămas.
Unii sociologi din Şcoala de la Bucureşti au  văzut şi văd în schimbările după 1989, în procesul de globalizare şi chiar în integrarea europeană un proces de „agresiune axiologică” împotriva naţiunii române. Valorile, tradiţiile, credinţele, instituţiile naţiunii ar fi, chipurile, supuse unui proces de dizolvare treptată pentru ca România să dobândească un statut de periferie decis de mai-marii lumii. Nu ştiu dacă putem vorbi de agresiune, pentru că ar trebui să  existe un plan pentru aşa ceva şi probe în acest sens, dar e evident că globalizarea şi integrarea au drept rezultat schimbarea reperelor tradiţionale.
Schimbarea socială presupune deconstrucţia şi reconstrucţia sensurilor colective. Este rolul leadershipul-ui politic aici să aibă o viziune şi să fixeze repere pentru acţiunea colectivă. Leadership-ul efectiv înseamnă  în primul capacitatea de a polariza energiile şi voinţele individuale într-o direcţie, capacitatea de a da sens unei colectivităţi. Integrarea în NATO şi integrarea în Uniunea Europeană sunt două obiective strategice care au dat sens istoriei noastre postcomuniste. Nu ştiu cât de mult li se datorează integrarea euroatlantică politicienilor noştri sau mai degrabă decidenţilor de la Bruxelles şi Washington, dar e cert că acest proces a polarizat o vreme încrederea colectivă a românilor. Integrarea presupune adoptarea unor repere noi. Decidenţi şi tehnocraţi europeni ne presează să importăm valori şi instituţii specifice sau repere agreate la nivelul cluburilor din care vrem să facem parte. “Stat de drept, justiţie independentă, transparenţă, democraţie participativă, integritate, combaterea corupției, liberă concurenţă, drepturile omului, toleranţă, diversitate etc.” sunt câteva dintre jaloanele constituite ca o exigenţă a apartenenţei la clubul european. Dar politicienii noştri le consideră mai degrabă forme fără fondşi consumă teribil de multă energie în a ocoli regulile clubului, în loc să le respecte pur şi simplu. ANI, DNA ar trebui desfiinţate, în opinia unora. Cel mai frecvent, politicienii noştri schimbă regulile în timpul jocului.  Ce ar trebui să înţelegem noi, cetăţenii, din exemplul lor?  Şi oare cât ne vor mai tolera europenii?
Din păcate, lipsa de respect faţă de repere, faţă de reguli şi instituţii e adânc înrădăcinată în fiinţa naţiunii române şi ea se manifestă şi la nivelul oamenilor simpli. Poate ar trebui să ne întrebăm de ce românii sunt din ce în ce mai puţin agreaţi în ţările europene din spaţiul anglo-saxon, de ce decidenţii acestor ţări se opun intrării noastre în spaţiul Schengen?  În fond, Europa e extrem de primitoare şi multe naţiuni, etnii şi minorităţi şi-au găsit acoperiş sub deviza “ unitate prin diversitate”.  Intoleranţa faţă de români vine în primul rând din incapacitatea unor conaţionali de-ai noştri  de a respecta regulile minimale de civilizație şi convieţuire. Pensionarii dintr-un orăşel german s-au săturat de românii care cer ajutoare sociale fără să plătească taxe, de cei care le fură din buzunare, ascultă manele cu volumul dat la maxim, beau bere, joacă cărţi şi îşi fac nevoile pe spaţiul verde. Ei le agresează pur şi simplu modul de viaţă, atentează la o ordine de sensuri constituită şi transmisă de generaţii. Când aud astfel de poveşti, multora dintre români le e ruşine că cei care fac obiectul lor vorbesc aceeaşi limbă şi au acelaşi paşaport ca şi ei.
Dar aşa se întâmplă când statul nu mai investeşte în educaţie, când universităţile şi liceele s-au transformat  în  „fabrici de diplome”, când infractorii devin politicieni pentru a beneficia de imunitate, când “pătura superpusă” ajunge să ocupe locul  elitei, când impostura e ridicată la rang de virtute sau când mediocritatea şi modelele negative stau mereu în prim plan.
În absenţa unor repere autentice care să vină prin leadership şi educaţie,  spaţiul sensurilor colective este definit preponderent mediatic. Dar media funcţionează aproape exclusiv sub imperativul audienţei, nu al calităţii.  Suntem revoltaţi atunci când România este portretizată ca un “ Las Fierbinţi”, ca o lume definitiv mediocră şi manelizată,  dar asta e oglinda în care mulţi dintre români vor să se vadă. Ce ne facem cu cei care nu vor să se recunoască într-o astfel de oglindă?
Într-o Românie fără busolă, disoluţia sensurilor colective afectează puternic şi procesul de identificare cu propria naţiune. Cea mai gravă este situaţia tinerilor. Doi din trei tineri vor să plece în străinătate şi când îi întrebi de ce o fac, îţi spun, pur şi simplu, că aici “nu mai au nici un sens”.  Dezamăgirea le ucide speranţa şi îi face să creadă că emigrarea e singura soluţie pentru propria salvare. Părinţii mai speră că lucrurile se vor schimba în bine, dar familia nu poate compensa întotdeauna debusolarea socială generată de sistem. Cu o astfel de premisă, viitorul României e aproape sigur compromis.
În absenţa sensurilor colective, ne mai rămân reperele individuale. Naţiunea nu e  însă o simplă sumă de indivizi, ci o entitate colectivă, cu sensuri proprii  în care ar trebui să  ne regăsim fiecare!

luni, 11 martie 2013

Români şi unguri. Împreună?


M-am născut în Ardeal şi îmi aduc aminte că în copilărie mi se spunea mereu că "ţiganii sunt răi, hoţi şi murdari", dar despre unguri nu mi s-a spus mai nimic. Nu erau identificaţi cu răul de care avem uneori greşit nevoie pentru a ne dovedi nouă înşine că suntem mai buni. Dar am copilărit cu Lotzi, Pista şi  Csabi.  Ne jucam toată ziua, români şi unguri, fără să ne urâm. Alergam în jurul blocului, jucam fotbal şi turnam soldăţei şi pistoale de plumb. Vorbeam româneşte pentru că prietenii mei maghiari vroiau să ne înveţe limba. Azi îmi pare rău cu nu le-am învăţat şi eu limba în timpul în care eram împreună. Probabil că aş fi fost mai bogat spiritual. Dar ca majoritatea românilor care au copilărit cu maghiari, am reţinut unele expresii uzuale şi,  bineînţeles,  înjurăturile. 
Mai târziu, în gimnaziu, când hormonii au început să îmi tulbure liniştea, m-am îndrăgostit nebuneşte de Tunde, o colegă de clasă. Ne înţelegeam bine, am învăţat atunci că “te iubesc” şi “szeretlek” e acelaşi lucru, dar într-o zi ea mi-a spus că părinţii i-ar fi atras atenţia că nu e voie “să aibă prietenie la mine pentru că sunt român”. Atunci am simţit pentru prima dată pe propria-mi piele alteritatea şi intoleranţa definită prin diferenţa etnică. Am mers mai departe iar, după câţiva ani buni, Dănuţ - un prieten mai mare - s-a căsătorit cu Zita - o unguroaică frumoasă foc, cu ochii mari şi negri.  Au fost discuţii aprinse în ambele familii, nici unii nici alţii nu doreau ca sângele pur (românesc  sau maghiar) să fie amestecat  în numele iubirii. Într-un final, cei doi s-au căsătorit şi cred că azi sunt la fel de fericiţi cum erau atunci.
În copilărie, bunicul îmi povestea cum în 40’, după ce Ardealul a trecut la unguri, jandarmul din sat i-ar fi cerut  să nu îi mai spună “Bună ziua!”, ci „jó napot!”. Bunicul i-a răspuns  jandarmului “ Io nu pot!”  şi, după o bătaie bună  la post,  s-a săturat de glume şi a învăţat să salute ungureşte. Dincolo de acest incident, vorbea cu respect şi admiraţie despre unguri, despre disciplina şi ordinea pe care ştiau să le impună. Într-un exerciţiu de istorie orală, mi-a vorbit bunicul atunci şi cum a fost la Budapesta când l-au concentrat în armata maghiară,  despre ce au făcut ungurii la Ip şi Trăsnea, dar şi despre răzbunările românilor după ce Ardealul a revenit ca parte a României după 1944.
Anii au trecut şi a venit revoluţia din 1989, iar apoi, martie 1990, când vecini şi prieteni de o viaţă au ajuns să se urască  pentru  că unul spunea “Bună dimineaţa!”, iar celălalt, “jó reggelt!”.   Atunci,  la Târgu Mureş, lumea era fracturată de ură între cei care nu mai  ştiau să îşi spună decât  “bozgor nenorocit” sau “büdös olah”.  Rănile istoriei păreau să fie mult mai adânci decât frenezia libertăţii post-totalitare.  Şi totuşi,  cei care se urau atât de mult au reînvăţat apoi (e drept, destul de greu!)  să retrăiască împreună .
Când eram  student la Cluj, secţia de sociologie pentru maghiari funcţiona separat.  Am interacţionat de câteva ori cu colegii mei maghiari, dar simţeam o barieră pe care nu am reuşit  să o trec niciodată.  Vorbeam despre multiculturalism şi diversitate şi îmi doream să îi cunosc mai bine, dar acest tip de separatism educaţional rupea practic comunicarea dintre noi. Într-un final,  le-am respectat decizia.   Am avut în schimb profesori maghiari de care şi azi îmi aduc aminte cu mult respect.  Într-o vacanţă de vară am fost şi într-o tabără de filosofie politică la Pecs, în Ungaria. Îmi aduc aminte că un profesor de ştiinţe politice propunea  strămutarea teritorială şi crearea de zone pure din punct de vedere etnic,  ca formă de rezolvare extremă a  relaţiei dintre românii şi maghiarii din Transilvania. Era pentru prima dată când eram speriat de o astfel de soluţie de laborator pentru a rezolva problemele istorice între români şi maghiari.
Nu ştiu ce scenarii geopolitice au avut mai-marii lumii pentru România proaspăt ieşită din comunism, dar, din fericire, aplicarea modelului iugoslav nu a funcţionat pentru România.  Poate că lucrurile au decurs astfel şi pentru că moderaţii au învins. Ei au înţeles că nu emoţia primară  şi violenţa de stradă le rezolvă problemele, ci negocierea  şi raţiunea. Asta nu înseamnă că extremiştii  maghiari şi români nu şi-au făcut vocile auzite în anii care s-au scurs. Tentaţia federalizării şi a autonomiei pe criterii etnice a Ţinutului Secuiesc este şi azi o temă amplificată serios de extremiştii maghiari, la fel cum teama de unguri, de federalizare  şi frica că ne vor lua Ardealul au fost şi sunt permanent afişate de patriotarzi oportunişti.  În fond, fiecare are tokeşii şi vadimii lui. Din fericire, în ambele tabere oamenii politici moderaţi  au găsit soluţia consumării energiei etnice în Parlament şi la guvernare, nu în stradă.
Cred cu tărie că unul dintre marile câştiguri ale României postcomuniste a fost abilitatea politicienilor  români de a negocia cu reprezentanţii aleşi ai comunităţii maghiare şi de a căuta o rezolvare a problemelor minorităţii maghiare prin negociere, la masa dialogului.  Cei mai mulţi politicieni români au apreciat şi apreciază seriozitatea, eleganţa şi principialitatea celor de la UDMR.  De aceea, orice scenariu de modificare a regulilor electorale care pune în pericol reprezentarea comunităţii maghiare în viaţa politică din România nu face altceva decât să arunce problema etnică în stradă.
În ultima vreme, senzaţia mea e că dialogul între coaliţia de la putere şi UDMR a scăzut semnificativ în intensitate. Mai mult, tonul  unor lideri USL a început să capete  nuanţe uşor naţionaliste. Iar atunci când nu există dialog între moderaţi, extremismul  începe să îşi facă reauzită vocea.
Nu cred că scandalul steagului secuiesc şi mitingul pentru autonomia Ţinutului Secuiesc sunt întâmplătoare.  Frica a funcţionat şi funcţionează mai întotdeauna ca mijloc de solidarizare. Iar atunci când politicienii din România sau din Ungaria nu mai au soluţii pentru a-şi ascunde incompetenţa în rezolvarea problemelor economice şi sociale, scot cu succes de la naftalină problema etnică. Sper ca românii şi maghiarii să fie mult mai raţionali şi să înţeleagă că dialogul este singura cale pentru buna convieţuire. Alternativa o reprezintă strada şi violenţa. Şi unii şi alţii ar trebui să pricepem că e foarte uşor să distrugi şi e foarte greu să reclădeşti buna conviețuire.
De fapt, sondajele privind relaţiile interetnice[1] din ultimii ani scot în evidenţă  existenţa unei percepţii relativ favorabile  între români şi maghiari, cu multă disponibilitate de toleranţă, în comparaţie cu atitudinea  ambelor grupuri  etnice  faţă de minoritatea romă, de exemplu. Există diferenţe clare între români şi maghiari, dar există şi similarităţi de percepţie. Nu ştiu dacă Sabin Gherman are dreptate atunci când spune că românii din Ardeal au mai multe în comun cu ungurii decât cu românii din sud, dar nu pot să nu remarc  că poziţiile  antimaghiare şi îngrijorările privind relaţia dintre români şi unguri   pornesc mai întotdeauna din Regat şi nu din Ardeal. 
Poate că românii din Ardeal au învăţat să vadă mai degrabă ce au în comun cu ungurii, nu neapărat ceea ce îi separă.  Poate că au înţeles că românii şi ungurii sunt condamnaţi  de istorie să trăiască împreună. Poate că s-au lămurit că rănile trecutului dor şi că nu trebuie sa ne uitam istoria, dar ar trebui acum să privim spre viitor.  Nu ştiu ce cred maghiarii din Ardeal, dar ştiu că separatismul şi izolarea etnică nu reprezintă  o soluţie nici pentru buna convieţuire şi nici pentru dezvoltarea locală. Şi dacă tot facem parte dintr-o Europă construită pe principiul “unităţii prin diversitate”, poate  ar trebui să aplicăm acest principiu şi aici în România. Deschiderea trebuie să vină însă din ambele părţi.
Iar noi, românii, în loc să ne inflamăm atunci când ungurii îşi arborează steagul secuiesc sau când vor o regionalizare în care şi criteriul etnic să conteze, poate ar fi mai bine să îi ascultăm, să îi înţelegem şi apoi să reacţionăm. În faţa separatismului şi a izolării poate ar trebui să răspundem  prin toleranţă,  înţelegere şi respect.  Să construim împreună (együtt) şi să se ne aducem aminte că la Alba Iulia, pe 01 Decembrie 1918, înaintaşii noştri au promis tuturor popoarelor conlocuitoare ceea ce alţii ne-au refuzat secole de-a rândul.  

Publicat în Transilvania REPORTER, 12 martie 2013


[1] Vezi studiile realizate de Metro Media Transilvania. http://www.mmt.ro/ro/portofoliu.html. 

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...