pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 2 decembrie 2013

Transparenţa nu e un moft!

A trecut mai mult de un deceniu de la adoptarea legii accesului la informaţiile de interes public şi a legii transparenței decizionale în administrația publică. La fel ca în cazul reglementărilor privind conflictul de interese, incompatibilitatea sau declararea averilor, legea accesului la informații  şi legea transparenţei decizionale nu au fost  deloc iubite, mai ales de către cei care s-au obişnuit să trateze bugetul de stat ca pe buzunarul propriu. Nici nu aveau cum pentru că reglementările transparenţei nu erau deloc rodul tradiției sau al gândirii autohtone. Ele au venit pe un fond de presiune în contextul integrării în NATO şi în Uniunea Europeană. 
Legea accesului la informaţii a fost adoptată în 2001, pornind de la principiul că informaţiile care există în instituțiile publice nu sunt secrete şi nu aparţin funcţionarilor. Cu câteva excepţii, ce ţin în mare parte de anchetele în derulare, datele personale şi siguranţa naţională, informaţiile deţinute de stat trebuie să fie accesibile plătitorilor de taxe şi impozite. După doi ani de la adoptare, l-am auzit pe unul dintre politicienii tineri de atunci, azi foarte prezent pe ecrane, spunând: “Ce naiba a făcut Vasile Dâncu cu legea asta? Toată ziua primesc cereri de informaţii de la jurnalişti şi ONG-uri. Şi trebuie să le şi răspund!”  Şi pentru că pusesem şi eu umărul la elaborarea acestui proiect, savuram în tăcere reacţia respectivului,  întrebându-mă dacă nu cumva legea asta chiar funcţionează, din moment ce a început să deranjeze atât de mult. Şi a început să deranjeze şi mai mult în momentul în care contractele de achiziţii publice au devenit obiectul accesului la informaţiile de interes public.  Opacitatea tradiţională a  administraţiei şi politicului din România fusese fisurată. După o vreme, cam prin 2002,  a apărut o altă provocare: legea transparenţei decizionale. Ea făcea parte dintr-o foaie de parcurs  pentru integrarea în NATO. Echipei noastre de la fostul Minister al Informațiilor Publice îi revenea sarcina să propună un proiect pe această temă. La început am privit totul ca pe o altă formă fără fond ce urma să fie importată conjunctural și, cel mai probabil, să eșueze nefuncțional. Ulterior, studiind și alte reglementări din spațiul european și american, ne-am dat seama că ceea ce propunea practica occidentală era o chestiune de bun simț.  În fond, de ce să iei o decizie proastă pe un colț de masă într-un birou ministerial, pe care ulterior să fii nevoit să o corectezi repetat sub presiunea străzii, când mult mai simplu ar fi să îi consulți pe cei care vor fi afectați de respectiva decizie înainte și nu după adoptare. 
Am mai descoperit atunci că poziția societății civile nu e neapărat conflictuală, că e loc de multă cooperare cu guvernul, iar povestea dezbaterii şi adoptării proiectelor legii transparenței decizionale şi a legii accesului la informaţii a fost una de succes în această privință. Tot atunci am văzut că parlamentarii din comisii erau realmente interesați de schimbarea opacității tradiționale în accesul la informaţii şi în luarea deciziilor, mulți dintre ei plusând semnificativ față de forma inițială a textului. Ușurința cu care treceau anumite schimbări fundamentale era de-a dreptul surprinzătoare, dar era de înțeles în contextul în care integrarea euro-atlantică era o prioritate absolută. Mulți ani după ce au fost adoptate reglementările în cauză, Guvernul a elaborat  rapoarte anuale din care mai aflai aspecte legate de numărul solicitărilor de informaţii de interes public, numărul solicitărilor respinse şi motivaţia acestora, numărul dezbaterilor publice, numărul participanților invitați la ședințele publice sau numărul recomandărilor formulate, acceptate sau respinse.  Era o imagine statistică cu privire la modul în care se respectau prevederile celor două legi, dar care, testată anual, se transforma într-un raport de progres privind transparenţa.
Am remarcat însă că odată cu intrarea în Uniunea Europeană s-a produs o relaxare treptată a mediului politic și administrativ față de unele din reglementările transparenței. Cele privind conflictul de interese, incompatibilitatea, declararea averilor sau ANI au rămas relativ neatinse pentru că protectorii lor vin de la Washington sau Bruxelles, altminteri ar fi fost desființate cu prima ocazie. Celelalte, și mă refer aici la legea accesului la informații și legea transparenței decizionale, au intrat într-un con de umbră și au început să fie ignorate chiar de către guvern, indiferent de culoarea politică. Proiectele de lege nu se mai pun întotdeauna în dezbatere publică, se preferă ordonanțele de urgență, rapoartele privind accesul la informație și transparența decizională fie nu se mai fac, fie nu mai sunt publicate. Actualul guvern, deși a criticat destul de dur guvernele anterioare pentru practica ordonanțelor de urgență, nu a făcut altceva decât să reproducă același tip de guvernare ce ocoleşte destul de des informarea prealabilă şi dezbaterea publică. Pe de altă parte, societatea civilă – cea care ar trebui să fi gardianul unor drepturi câștigate cu greu în postcomunism – tace pentru că e dependentă în mare măsură de deciziile guvernamentale privind plățile pe proiectele finanțate din fonduri europene. Altfel spus, în loc să progresăm, facem pași înapoi. În timpul acesta, în țările baltice de pildă, cei care iau decizii politice sau administrative au trecut demult la informarea și consultarea on line. În societățile democratice, decidenții își mai informează şi consultă alegătorii și între mandate, nu numai cu ocazia alegerilor, când îşi prezintă proiectele sau programul de guvernare.
Am auzit și voci care spun că informarea și consultarea sunt total inutile pentru că oricum țara asta e condusă de FMI sau Comisia Europeană și atunci totul ar fi fără sens. Nu știu dacă e chiar așa, dar știu că site-urile ministerelor oferă acum multe informaţii din oficiu, că există incontestabil destul de multă transparenţă, dar există şi multe procese intentate instituţiilor publice pentru lipsa de transparenţă. În foarte multe ministere, consilii judeţene sau consilii locale accesul la informaţii, informarea şi consultarea înainte de adoptarea unui act normativ sau a unei decizii au devenit o practică curentă. În felul acesta și stabilitatea a fost ceva mai mare pentru că reglementările sau deciziile în cauză nu s-au mai schimbat atât de frecvent. Iar atunci când se iau decizii fără consultare lucrurile merg prost. Cazurile Roşia Montană, gazele de şist sau măsurile anticriză adoptate în 2010  sunt un exemplu grăitor. Când oamenii sunt ignorați, ies în stradă.
E drept că nu există încă la noi o cultură solidă a transparenţei sau a dezbaterii publice. Părțile iau o propunere de act normativ ca pe un fapt gata împlinit, ca pe o catastrofă iminentă.  Ele se inflameze reciproc și se atacă personal. Încă mai avem de lucru pentru a forma răbdarea și înțelepciunea de a-l asculta pe celălalt, de a renunţa la egoism şi a privi interesul comunitar, de găsi argumente şi nu invective pentru a ne susține punctul de vedere. Încă nu știm ce înseamnă toleranţa, respectul faţă de celălalt. Încă nu am înţeles pe deplin ce înseamnă responsabilitatea și implicarea în luarea deciziilor. De regulă, așteptăm mereu ca ceilalți să ia decizii corecte pentru noi, deși nu se întâmplă mereu să fie așa pentru că neimplicarea permite mediocrităţii şi imposturii să ajungă în vârf şi să hotărască destinele unei comunităţi sau ale unei naţiuni.
Și totuși, chiar dacă au fost impuse, reglementările privind transparența  și-au probat eficacitatea.  Forma fără fond a început să capete conținut. Şi dacă lucrurile merg uneori mai greu prin informare sau prin punerea unei decizii în dezbatere publică, asta nu înseamnă că  dacă merg mai greu, nu merg și mai bine.  O decizie luată în urma unei dezbateri se bucură de suport public, are șanse să fie mai puțin contestată și, prin urmare, poate fi implementată cu succes. Altminteri, ea nu va face altceva  decât să intre în panoplia marilor proiecte eșuate din lipsă de transparență.  Pentru că asta se întâmplă când deciziile strategice se iau netransparent. Chiar dacă pe fond ele sunt bune, ele ajung să fie prost implementate  sau eşuează pentru că oamenii nu au fost informaţi, pentru că nu au fost explicate şi nu se bucură de suport public.  
Experienţa fragilă din postcomunism privind dezbaterea publică a deciziilor sau a proiectelor de acte normative  e un bun câștigat. De aceea, transparenţa nu e un moft, ea e o condiţie necesară pentru buna funcţionare a democraţiei, chiar dacă a informa, a consulta sau a schimba o opţiune nu e întotdeauna foarte comod pentru politicienii noştri.

De ce așteptăm oare ca Uniunea Europeană sau altcineva să monitorizeze autoritățile române și să tragă un semnal de alarmă atunci când regulile jocului democratic sunt încălcate sau când se iau decizii fără să fim informaţi sau consultaţi? Poate că ar trebui să ne implicăm şi să ne luptăm chiar noi pentru ca transparența să fie consolidată, nu slăbită prin indiferență. Trist e că atunci când unii dintre noi o fac, ei sunt repede etichetaţi ca neo-legionari, fascişti  sau eco-anarhişti. 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 02 decembrie 2013

vineri, 22 noiembrie 2013

Oameni şi destine

Circulând cu maşina pe străzile oraşului, mi s-a întâmplat uneori să mă întreb ce anume a făcut ca destinul meu să fie diferit de cel al unui cerşetor sau al unui om al străzii. De ce aş fi eu mai bun decât cel care, cu mâna întinsă, îşi exhibă infirmitatea la semafor sau cel care, prin spălatul parbrizului, îmi dă de înţeles că ar trebui să îi ofer ceva în schimbul acestui serviciu nu foarte dorit ? Răspunsul mi l-am dat de unul singur. Nu sunt mai bun decât el, dar, sociologic vorbind, s-a întâmplat ca familia, şcoala şi grupul de prieteni să mă împingă pe o altă traiectorie şi să am acum, ca mulţi alţii, o profesie, o casă şi o familie. Dar putea fi şi altfel! Spun asta în deplină cunoştinţă de cauză pentru că, atunci când aveam zece ani, am intrat într-un anturaj periculos, într-o gaşcă ce într-o zi, din pur teribilism, a spart toate geamurile creşei de cartier. Şi totul s-a petrecut de dragul unei întreceri copilăreşti în aruncarea cu piatra pe fondul sunetului cristalin al geamurilor devenite cioburi. Un cetăţean responsabil a anunţat autorităţile, am fost prinşi şi au urmat consecinţele: o amendă destul de mare, plata daunelor şi scăderea notei la purtare. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, ni s-a aplicat şi o corecţie în cel mai pur stil comunist, printr-un ritual de plimbare în curtea şcolii cu un carton legat de gât, pe care scria: ”Elev rău. Nu vorbiţi cu el!”. După acest eveniment nefericit, mi-am băgat minţile în cap şi am devenit un băiat cuminte, poate mult prea cuminte. Societatea m-a disciplinat, dar unii dintre amicii mei din copilărie au rămas la fel. După ani buni, am aflat că unii dintre ei abia terminaseră liceul şi aveau destul de frecvent probleme cu miliţia. Eu mi-am urmat calea, am devenit militar, apoi sociolog, iar azi sunt exact ceea ce sunt. Aş fi putut fi mai mult, dar, în aceeaşi măsură, şi mult mai puţin.
Dincolo de influenţa familiei, a şcolii, a cărţilor pe care le-am citit, a efortului şi a determinării personale în urmarea aspiraţiilor proprii, cel mai mult au contat oamenii pe care i-am întâlnit. Dacă există persoane care te pot trage în zona întunecată a destinului, la fel de adevărat e că pot exista unele care te pot salva sau îţi pot arăta calea în momentele cheie ale vieţii.  Eu, unul, am avut şansa de a întâlni astfel de oameni. Unii dintre ei mi-au fost profesori în facultate, alţii mi-au devenit şefi sau prieteni, dar diferenţa pe care ei au făcut-o mereu faţă de ceilalţi a stat în faptul că au ştiut cum să descopere în mine şi să valorizeze ceea ce eu nici nu credeam vreodată că există. Ei m-au încurajat să îmi urmez calea, mi-au dat certitudini atunci când eram plin de îndoieli şi mi-au sugerat să adopt schimbarea atunci când simţeam nevoia de schimbare. M-au susţinut în momente grele şi m-au călit în focul vieţii, lăsându-mă să mă ard sau să mă conving de propriile erori atunci când cu încăpăţânare acţionam altfel. Ei m-au împins dincolo de limită şi mi-au spus mereu că pot mai mult. M-au tratat cu generozitate, fără să îmi ceară vreodată ceva în schimb. M-au învăţat să văd ce e mai bun în cel de lângă mine pentru că celălalt nu este altceva decât oglindirea propriei noastre fiinţe. Ca nişte îngeri păzitori, mentorii mi-au îndrumat calea, m-au ajutat să o descopăr. Lor le datorez într-o măsură destul de mare partea bună a existenţei mele şi nu ştiu cum voi putea vreodată să le mulţumesc.
V-am mărturisit acest episod personal pentru că am stat de vorbă cu câţiva tineri şi mulţi dintre ei sunt total debusolaţi. Nu mai văd nici un motiv să mai rămână în ţară. Au impresia că plecarea în străinătate este singura soluţie fezabilă pentru a-şi găsi propria cale. Poate că e şi un mit specific generaţiei actuale, încurajată şi de libertatea de a studia şi munci în Uniunea Europeană. După ’89, cei din generaţia mea visau să ajungă în SUA, Germania sau în Canada. Cine ştie? Poate că e doar o falsă disperare, dar cert e că, după un studiu IRES, mai mult de jumătate din cei care au sub 25 de ani vor să plece în străinătate. Am discutat apoi despre profesii, despre viitor. Dezorientare destul de mare! Unii şi-ar dori mulţi bani şi vor să lucreze în afaceri, dar le e teamă să îşi asume riscul şi ar prefera o slujbă mai sigură şi mai prost plătită, dacă se poate la stat. Alţii ar dori să se facă medici, dar pentru că sunt prost plătiţi, ar prefera să practice medicina în Franţa sau în Anglia. Sunt unii tineri care vor carieră şi ar dori să lucreze în multinaţionale, alţii ar dori să intre în politică, dar şi unii şi alţii nu ştiu cum să procedeze. Nu e nimeni care să le arate calea. Unii tineri nici măcar nu îşi pun problema viitorului. Nu le-a spus nimeni că ar trebui să şi-o pună. Trăiesc pur şi simplu în prezent şi se lasă duşi de val, în ideea că ceva bun tot se va întâmpla odată şi odată.
Aşadar, nevoia de mentori există. Unul dintre amicii mei a dezvoltat un astfel de program pentru elevii de liceu, axat pe leadership. Şi funcţionează! Dintre ei se vor naşte probabil viitori politicieni, oameni de afaceri sau manageri. Tinerii sunt atraşi de astfel de proiecte pentru că acolo li se creează contextul în care se pot exprima, se pot compara, îşi pot defini propriile opţiuni. Din păcate, şcoala noastră e centrată şi acum excesiv pe informaţie, nu pe vocaţie sau pe formarea competenţelor pentru viitor. Mulţi dintre tineri mi-au spus că foarte puţini din actualii lor profesori au talentul sau abilitatea necesară de a-i îndruma, de a-i pune în valoare şi de a-i ajuta să descopere ceea ce vor în viaţă.  Poate că nu ar strica ca în şcoli să se deruleze din când în când şi programe de informare, orientare şi consiliere vocaţională. Poate nu ar strica chiar un modul de mentorat în specializarea profesorilor.
Tinerii au nevoie de mentori, de cineva care să îi descopere şi să îi îndrume, dar şi de modele, de oameni în care să îşi proiecteze propriile aspiraţii şi în care să îşi găsească resortul necesar pentru a reuşi. Modelele pe care copiii le întâlnesc pe parcursul vieţii joacă un rol esenţial în crearea aşteptărilor de rol, în conturarea orizontului aspiraţional, în socializarea anticipativă şi în construcţia identităţii. De aceea, ar trebui să ne întrebăm: ce fel de modele le oferim copiilor noștri?
Mass media promovează mereu modele facile de succes social sau, mai degrabă, antimodele. Selecţia negativă a devenit un standard mediatic pentru că ea aduce mereu audienţă. Când pe ecrane se perindă personaje de cancan, cu mult silicon şi fuste scurte, căsătorite sau nu cu buzunarele unora care locuiesc în vile şi au maşini scumpe, e foarte greu să crezi că genul acesta de promovare a unui model aspiraţional nu are nici o influenţă asupra celor tineri. Când vezi cum vrăjitoarele, cămătarii şi infractorii controlează oraşe întregi sau cum politicienii corupţi nu mai au nici o jenă să îşi ascundă bogăţia, tinerii se întreabă pe bună dreptate ce sens mai are să mai respecţi regulile într-o ţară în care cei care le încalcă nu păţesc adesea nimic sau ce sens mai are să înveţi, dacă agramaţi dovediţi au ajuns milionari celebri. Când tineri care studiază în străinătate pe banii statului român (cum a fost în cazul unui program guvernamental)  se întorc în ţară şi nu sunt băgaţi în seamă pentru că aici meritocraţia e doar un basm, posturile din administraţie se dau în baza clientelismului politic, ce sens ar mai avea să se mai întoarcă vreodată, dacă nu le acordă nimeni nici o şansă?

Avem nevoie de modele noi, inclusiv în politică. Tinerii politicieni de azi sunt mult prea influențați de politicienii de ieri, expiraţi în faţa istoriei. Prea multă demagogie şi prea puţine fapte! Prea mult circ şi prea puţină viziune! Prea multe speranţe şi tot atâtea dezamăgiri! Prea multă corupţie şi prea puţină integritate! Prea multă impostură şi prea puţină competenţă! Când vom schimba asta, atunci se vor ivi şi modelele demne de urmat. Şi poate că astfel vom reuşi să îi facem pe tineri să îşi împlinească destinul sau să  îşi facă un rost aici, în ţară, nu aiurea. 

duminică, 17 noiembrie 2013

Un centralism aberant

În experienţa mea de la Palatul Victoria am văzut cum miniştrii veneau săptămânal la şedinţa de guvern cu câteva bibliorafturi de documente care urmau să fie aprobate.  Mă aşteptam ca de cele mai multe ori să fie luate în discuţie probleme strategice, demne de competenţa unui guvern. Dar nu, miniştrii îşi ocupau o bună parte din timpul petrecut în clădirea guvernului cu aprobări sau avize pentru construcția unui podeţ într-o comună, desfiinţarea sau schimbarea regimului de proprietate pentru  nu ştiu ce magazii, hale sau clădiri. Pe agendă figurau tot soiul de probleme care te făceau să crezi că aceşti oameni  investiţi cu încrederea publică de a conduce destinele unei ţări se ocupau în fapt de mărunţişuri şi nu aveau timp să vadă problemele reale ale oamenilor, priorităţile strategice ale ţării. M-am întrebat atunci de ce au ajuns miniştrii să fie sufocaţi de propria birocraţie, de acest centralism aberant ce îi face   să  se ocupe de proiecte sau decizii  care în mod real ar trebui să fie gestionate la nivel local.
Centralismul  e o paradigmă de construcție instituţională  şi de luare a deciziei tipică pentru ţările cu distanţă mare faţă de putere. În tradiţia românească de definire şi gestionare a puterii pe parcursul constituirii României ca stat a existat întotdeauna o distanţă mare faţă de putere. La noi puterea nu s-a întemeiat niciodată de jos în sus, de la individ spre comunitate, de la comunitate spre lideri, ci mai degrabă invers.  Puterea în spaţiul românesc este structurată de cele mai multe ori ierarhic, în jurul unui centru, nu ca o reţea. Unii istorici au susţinut teza nevoii unui stat românesc puternic centralizat ca un răspuns la nevoia de descurajare a provinciilor şi de creare a unei identităţi comune după Marea Unire de la 1918. În plus, centralismul şi obsesia de control de la vârful puterii din anii comunismului au marcat puternic cultura organizaţională a instituţiilor publice din România. Remanenţa acestui mod de raportare la putere se regăseşte şi azi, iar principala trăsătură a procesului decizional în administraţia publică este centralismul. Efectul imediat al centralismului decizional este fuga de responsabilitate. Şefii mai mari sau mai mici din administrație, funcţionarii publici din ministere nu obişnuiesc să îşi asume răspunderea. Reglementările au fost construite astfel încât decizia să fie luată cât mai sus, pe cât posibil de către ministru sau de premier. Efectul pervers al  împingerii spre vârf a deciziilor este supraglomerarea.  Prin reglementări procedurale se creează o birocraţie a avizelor total nefuncţională. Dincolo de acest prag, mult prea puternicul stat centralizat devine extrem de slab pentru că se încurcă în propria birocraţie.  Mulţi dintre miniştrii sunt realmente prinşi în această capcană birocratică ce probează diluarea responsabilităţii în luarea deciziilor.  Însă la fel de adevărat e că şi politicul preferă adesea să controleze tot ceea ce mişcă pentru că nu mai are încredere în funcţionari. Cei buni sunt ai noştri, ceilalţi sunt răi pentru că la noi loialitatea se substituie competenţei.  Şi uite aşa se face că oamenii mari în loc să se ocupe de probleme mari, se ocupă de probleme mici sau mărunţişuri. Genul acesta de leadership  cvasi-centralizator  este tipic pentru noi ca români. De pildă, cineva îmi povestea că la prima mare aplicaţie militară comună între Statele Unite şi  România, americanii au trimis pentru partea de logistică un sergent, în timp ce din partea română erau prezenţi câțiva generali de la Bucureşti,  care supervizau ca totul să fie în regulă. Edificator, nu?  La noi centrul pare să fie garanţia normalităţii. Dar oare chiar aşa să fie?
De o bună bucată de vreme se tot discută în spaţiul public despre regionalizare - descentralizare.  Şi cu toate că ne plângem în fiecare zi de modul în care lucrurile sunt gestionate de la Bucureşti,  apărătorii statului centralist se grăbesc să cânte deja prohodul acestui proiect de reformă,  invocând fie pericolul secesionismului maghiar,  fie pe cel al federalizării ori al superbaronizării unor lideri politici locali. Teama acestora a dispărut doar pe jumătate, regionalizarea fiind pusă deocamdată în paranteză, ea fiind condiționată de procesul de modificare a Constituţiei. Cealaltă jumătate a reformei – descentralizarea -  pare a merge înainte prin asumarea răspunderii Guvernului, deşi cred că ar fi fost preferabil un real proces de dezbatere publică privind modul în care anumite responsabilităţi ale guvernului au fost transferate  către autorităţile locale.  În acest fel,  printr-o dezbatere publică mai amplă, poate că românii ar fi fost mai informaţi, poate că proiectul de descentralizare ar fi fost mai optimizat, iar unii dintre actualii oponenţi ai descentralizării ar fi putut deveni chiar susţinători ai acestui proces esențial pentru modernizarea României.
Dar indiferent de transparenţa procedurilor de adoptare a schimbării sau de mizele politice ale momentului, trebuie să admitem un fapt: centralismul administrativ din România  funcţionează prost. Guvernul de la Bucureşti nu poate rezolva toate problemele cetăţenilor din judeţe, oraşe sau comune pentru că nu poate şti ce e prioritar sau nu în plan local. Experienţa ultimilor 20 de ani ne arată că alocarea preponderentă a fondurilor  de la centru în baza clientelismului politic a generat  numai dezvoltare inechitabilă şi dependență faţă de Bucureşti. Liderii locali promit în campania electorală tot soiul de proiecte pentru cetăţeni, dar de cele mai multe ori nu pot obţine finanţare pentru a le implementa decât prin cultivarea unei bune relaţii cu liderii de la centru.  Şi chiar dacă în plan local există suficientă forţă economică pentru a susţine proiectele locale, taxele şi impozitele se centralizează pe malurile Dâmboviței pentru a fi apoi redistribuite la nivel local. Frustrarea  e perfect justificată când primeşti mai puţin de jumătate din taxele şi impozitele colectate la nivel local.
Deciziile trebuie coborâte prin descentralizare cât mai jos cu putinţă, cât mai aproape de cetățean. În felul acesta şi liderii politici locali vor fi mult mai responsabilizaţi în faţa cetăţeanului. Dar succesul acestei schimbări depinde foarte mult şi de descentralizarea resurselor financiare şi a colectării fiscale.  Dacă vom continua să redistribuim de la Bucureşti  fonduri pentru ceea ce trebuie să funcţioneze în teritoriu, dependenţa faţă de centru nu dispare, ea va exista în continuare. Şi atunci vom vorbi de o pseudo-descentralizare. O bună soluţie ar fi ca de la bun început să se stabilească transparent cotele din taxele şi impozitele colectate care rămân la nivel local  şi cele destinate pentru funcţionarea instituţiilor centrale şi pentru echilibrare sau compensare. În caz contrar,  ţara va rămâne la cheremul funcţionarilor de la finanţe şi a liderilor politici de la centru. Sigur că rezistenţa la schimbare există. Mulţi dintre funcţionarii din ministere se tem că îşi vor pierdere privilegiile sau influenţa printr-o astfel de reformă.  Aşa o fi, dar trebuie să înveţe şi ei că România nu se termină la marginea Bucureştiului.
Guvernul trebuie să se ocupe numai de strategii, politici publice, reglementare şi control. Administrarea curentă a serviciilor publice trebuie să treacă la autorităţi locale. Există teama că prin descentralizare România va fi feudalizată şi va intra în stăpânirea totală a unor baroni locali, de genul lui Mazăre sau Oprişan.  Dacă descentralizarea înseamnă  mai multe proiecte la nivel local şi mai multe beneficii pentru cetăţean, nu văd unde e problema. Controlul guvernamental trebuie să existe în continuare, iar dacă liderii locali sunt tentaţi de corupţie, de incompatibilități şi conflicte de interese,  problema nu se rezolvă prin centralism sau prin discreditarea descentralizării, ci prin funcţionarea independentă a instituţiilor de control şi a justiţiei.  

Descentralizarea unor responsabilităţi ale guvernului la nivelul judeţelor reprezintă un pas. Ea trebuie completată ulterior de descentralizarea la nivelul localităţilor. Abia atunci vom vorbi de servicii publice mai aproape de cetăţean. Nesincronizarea procesului de descentralizare  cu cel de regionalizare nu e o veste bună. Disparităţile de dezvoltare dintre judeţe nu se vor înlătura prin descentralizare. Proiectele interjudeţene nu vor funcţiona fără regionalizare.  Vom mai avea situaţii ca în Hunedoara, unde un drum se termină în pădure pentru că cei din Caras-Severin nu s-au înţeles cum să finanţeze continuarea drumului în propriul judeţ.  Dar în momentul în care Constituţia va fi modificată şi se vor fi conturat noile regiuni, e posibil ca preşedinţii actualelor consilii judeţene să se opună cedării unor competenţe către regiuni şi să perceapă regionalizarea ca pe o nouă tendinţă de recentralizare. 

Publicat în Transilvania REPORTER, 19 noiembrie 2013

marți, 5 noiembrie 2013

Biserica din noi

Un studiu IRES ne arată că peste 90% din români cred în Dumnezeu, în existența sufletului și  în îngeri. Și totuși, doar unul din cinci români merge în mod regulat la biserică. Ceilalți preferă probabil o relație personală cu Dumnezeu. Biserica se bucură de încrederea publică a doi din trei români. E o instituție respectabilă față de multe altele, dar cota ei de încredere a scăzut constant în ultimii ani de la 85% la 64%. E o schimbare semnificativă de percepție, ce ne confirmă că nici Biserica ortodoxă română nu poate fi ocolită de impactul mediatizării unor scandaluri din interiorul ei sau în legătură cu ea.
După ’89 am demolat fabricile și uzinele construite de generația părinților noștri, dar am început să ridicăm biserici într-un ritm ce pare o răzbunare în fața istoriei recente, când bisericile au fost demolate sau mutate pentru a face față cartierelor muncitorești. Azi avem peste 18000 de biserici în România. La cinci biserici noi, s-a construit doar o singură școală nouă. Piesa cea mai importantă din acest efort frenetic de a ridica lăcașuri de cult este Catedrala Mântuirii Neamului. Peste ani și ani de zile, numele patriarhului Daniel va rămâne în istorie legat pentru eternitate de monumentala clădire ce o va concura pe cea a Parlamentului. Catedrala Mântuirii Neamului va fi un soi de kilometru zero al ortodoxismului românesc, punctul din care credința ortodoxă va radia peste întreaga națiune.  Sacrificiile construirii ei vor fi date uitării, la fel cum s-a întâmplat și în cazul marilor catedrale catolice atât de mult admirate azi.
Și totuși, ridicăm ziduri, dar distrugem biserica din noi. Așa mi-a spus odată un preot de țară din Ardeal. “Pentru realizarea acestui vis megaloman, distrugem tot. Preoții nu se mai ocupă de partea spirituală a bisericii, au devenit colectori de biruri sau donații, agenți de vânzări pentru lumânări, icoane, cărți și calendare bisericești. Bani, bani, bani și iarăși bani! Asta ni se cere. Oamenii cu vocație, cu har nu mai sunt prețuiți, un preot bun e cel care aduce bani. Facem trafic cu speranțele oamenilor. Spre ce ne îndreptăm? Ridicăm ziduri, dar distrugem biserica din noi”. 
Nu știu cât de reprezentativ e punctul acesta de vedere pentru slujitorii bisericii ortodoxe, dar e un semnal. Am mai stat de vorbă și cu unii primari de comune, care au confirmat existența unei  presiuni privind colectarea de bani pentru Catedrala Mântuirii Neamului. De pildă, se spune că episcopii vin să sfințească o biserică numai dacă primesc câteva mii de euro donație pentru mega-proiectul patriarhal. Se spune, dar nu știm dacă e și adevărat. Dar simplul fapt că oamenii au suspiciuni de acest gen mă face să cred că potențiala viciere sub semnul banului a corpului bisericesc și a relației dintre biserică și credincioși pare să fie plauzibilă. Nu știu dacă prelați au uitat sau nu lecția intrării în templu a lui Iisus, dar știu că Biserica ar trebui să fie o poartă spre credință, un spațiu de rugăciune, o cale spre comuniunea cu Dumnezeu și atât. Obsesia pentru arginți nu e un lucru bun. Banul e întotdeauna ochiul dracului și strângerea de comori în cer, nu pe pământ ar trebui să fie un deziderat valabil și pentru oamenii bisericii, nu doar pentru credincioși. Dar preoții sunt și ei oameni, au slăbiciunile lor, iar poporul român a găsit în înțelepciunea lui soluția la această disonanță etică: “să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Nu prea sunt de acord cu această zicală populară pentru că preotul ar trebui să fie un model de comportament în comunitate, iar biserica, un izvor de morală. De aceea, impostura în sutană e impardonabilă.
Am cunoscut de-al lungul anilor preoți extraordinari, cu dedicație pentru ceea ce fac, oameni  capabili să îți insufle iubirea față de Dumnezeu cum puțini știu să o facă.  Pentru ei oamenii au fost și sunt dispuși să iasă în stradă și nu puține au fost cazurile în care comunitățile s-au opus unor decizii venite de la mitropolie, prin care preotul satului era înlocuit de un altul agreat de la centru.  Mulți dintre preoți sunt iubiți de-a dreptul pentru că au har, sunt cinstiți, știu să adune comunități în jurul lor și sunt adevărați lideri locali. Dar există și oportuniști cu patrafir care nu au nimic de-a face cu vocația de preot. Pentru ei a fi preot e doar o meserie, o sursă de profit și atât. Am auzit unele legende despre modul în care se iau examenele în facultățile de teologie sau despre cât mai costă o parohie prin București sau aiurea. Ulterior, sumele plătite se recuperează tot pe seama credincioșilor. Prefer să cred că sunt simple legende, deși la cât de coruptă e țara asta, mi-e greu să cred că biserica a fost ferită de o astfel de ispită.
În ultimii ani au existat însă mai multe scandaluri de corupție pe seama unor reprezentanți ai bisericii. Am remarcat o atitudine destul de ostilă a reprezentanților patriarhiei față de presă. De fiecare dată când jurnaliștii scriu despre preoți sau prelați, totul e interpretat ca un atac murdar la adresa bisericii. Biserica ar trebui să fie mai tolerantă și mai transparentă. Când arhiepiscopul Tomisului a promis unui jurnalist sub acoperire că îl va ajuta să fie preot pentru câteva mii de euro, mesajul public a fost că totul e o înscenare. Înscenare sau nu, tentația mitei a existat. Ulterior, înaltul demnitar a mai fost acuzat de corupție, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Patriarhia română nu se grăbește să își facă curățenie în propria curte, iar personajul în cauză e în același scaun. Ne mai mirăm apoi că încrederea în Biserică începe să scadă. Un alt scandal a fost cel al cimitirelor private, când biserica a amenințat inițial că nu va oficia ceremonii de înmormântare pentru cei care își cumpără locuri de veci în cimitirele private. De fapt, problema o reprezenta concurența și pierderea monopolului asupra concesiunii locurilor de veci. Moartea a devenit o afacere bună, nu? Ultimul scandal e legat de recomandarea patriarhiei pentru credincioși de a folosi pentru pelerinaje centrele de turism ecumenice înființate de biserică, agențiile de turism obișnuite neavând “binecuvântarea patriarhiei” pentru  a organiza vizite de pelerinaj.  Și aici e vorba de bani, nu de altceva.
E drept că sub autoritatea noului patriarh, biserica ortodoxă română a înflorit financiar.  Biserica are acum zeci de mii de hectare de pădure și teren arabil, clădiri importante, trusturi de presă și afaceri cu profit de milioane de euro. Presa susține că numai la Sfânta Parascheva ar fi fost încasate peste 2 milioane de euro pe cruciulițe, icoane și alte obiecte de cult. Nici bunăstarea preoților nu poate fi ignorată. Unii dintre ei stau în case noi și au mașini scumpe. Alții nu pot fi mai bogați decât comunitățile pe care le păstoresc. Dar până unde poate merge mercantilismul în sutană? Și cât de mult mai vrea biserica ortodoxă să acumuleze și să își întindă tentaculele într-un spațiu ce în alte țări e de mult secularizat? Care vor fi pe termen lung efectele iubirii fariseice pentru arginți asupra credincioșilor? Mai e biserica ortodoxă un factor de modernizare a acestei națiuni sau nu? Iată câteva întrebări al căror răspuns va trebui să îl dăm la un moment dat.

Oamenii de rând vin la biserică pentru că ei cred că biserica e o poartă spre credință. Însă credința stă în noi, nu în zidurile patriarhului. Cei care sunt mai puțin practicanți își aduc aminte de divinitate și de biserică atunci când conștientizează finitudinea sau experimentează slăbiciunea. Toți vin cu inima deschisă și adesea își pun sufletul în palmele preoților pentru că astfel cred că mai pot avea o rază de speranță. Speranța de a fi mai bun sau de a nu mai fi bolnav.  Speranța de fi iubit, iertat sau de a fi salvat. Cei mai mulți dintre preoți știu că speranța nu se vinde pe arginți. Dar oare cât mai costă un dram de speranță în dealul Mitropoliei? 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 06 noiembrie 2013

joi, 31 octombrie 2013

Despre români

De curând, un prieten grec a fost nevoit să se mute din România undeva în Vest. Cu lacrimi în ochi, luându-și rămas bun de la cei apropiați, ne spunea că avem o țară extraordinară, cu oameni minunați și cu un potențial fantastic de dezvoltare. Pentru el România a fost un soi de El Dorado.  Aici și-a realizat  visul și după 20 de ani o parte din sufletul lui se va lega mereu de România. “Voi, românii, spunea el,  sunteți extraordinari! Sunteți muncitori, creativi, sensibili, inteligenți și mult mai serioși decât alții. Păcat că politicienii voștri fac aceleași erori pe care le-au făcut și politicienii greci de aproape 30 de ani. Promit prea mult, fac prea puțin, se împrumută aiurea și  va veni o zi când va trebui să vă plătiți datoriile, așa cum face Grecia acum. Și atunci nu o să vă fie deloc ușor!
Într-un alt context, un iordanian stabilit de foarte mulți ani în România asculta câțiva români ce își plângeau reciproc de milă, spunând cât de rău e în România și cât de bine ar fi dacă s-ar schimba una  sau alta. După câteva momente de tăcere, l-am auzit pe iordanian izbucnind:” Băi sunteți niște proști. În țara asta e foarte bine, voi nu vă dați seama. Aici poți să faci afaceri. Eu cu banii de aici îmi țin familia din Iordania și pe sora mea din America. Nici nu visam vreodată să fac așa ceva. Așa că nu vă mai tot plângeți, dacă vreți mai mult,  puneți mâna și faceți ceva! Ce tot așteptați să vă dea cineva ceva, nu vă dă nimeni! Schimbați voi România, nu așteptați să vină alții! ”.
Se spune că după al doilea război mondial, un general german ar fi fost întrebat cu cine ar merge din nou la luptă dacă ar fi război. “Cu ... românii!”,  ar fi spus neamțul. “Românii au un curaj aproape nebun și sunt devotați și disciplinați pe câmpul de luptă, cu o singură condiție: să fie conduși de …. un ofițer german”.  Povestea mi-a amintit apoi de alte relatări ale expaților  sau ale altor străini cu care m-am mai întâlnit, toate confirmând aceeași impresie despre potențialul românilor: “Românii sunt foarte eficienți dacă sunt bine conduși”, “românii se integrează foarte bine în echipe multinaționale”,  “luat individual, românul este foarte bun”, “voi, românii sunteți mult prea servili față de străini”, “românii au o problemă ca echipă, comunitate ș.a.m.d.”.
Cele trei istorioare au mai multe în comun. În primul rând, ele provoacă o scoatere din context a percepției curente pe care românii o au despre ei înșiși. Suntem intoxicați de presă, de politicieni, de prieteni, de propriile stereotipuri și prejudecăți  și ajungem să nu mai vedem deloc partea frumoasă a lucrurilor. Percepția negativă despre noi înșine ajunge să fie percepția dominantă, ceea nu e în regulă. De aceea, cel puțin pentru mine, din când în când ieșirea din context e aproape obligatorie.  Când vreau să îmi normalizez percepția despre propria-mi țară sau despre români prefer o vizită în străinătate, o săptămână fără știri și fără invectivele politicii românești sau o conversație cu un străin. E ca un soi de duș rece. Și apoi, încep să văd România altfel. 
În al doilea rând, străinii remarcă foarte bine atitudinea fatalistă, pesimismul aproape patologic al românilor. Exagerăm mereu când e vorba de țara asta, ne place să ne plângem și să criticăm. Ei mai  văd destul de clar că avem așteptări foarte mari de la politicieni, dar nu ne place să ne implicăm deloc.  Preferăm pasivismul, ne place să stăm pe margine pentru că e mai comod și apoi ne mirăm și ne plângem că proștii și oportuniștii ajung să preia frâiele puterii și să facă regulile jocului. Dar așa se întâmplă când cei buni sau cei onești stau pe margine. În schimb, avem mereu pretenția ca lucrurile să meargă bine.
În al treilea rând suntem foarte bine apreciați ca indivizi. Mulți dintre români fac o figură excelentă în străinătate, se integrează de minune și sunt apreciați profesional, indiferent dacă e vorba de medici, ingineri, IT-iști, infirmiere, constructori sau alte meserii. Cei mai mulți dintre români fac treabă bună și asta e o realitate. Avem însă o problemă când sunt mai mulți români la un loc. Apar conflicte, orgolii, iar ca echipă suntem disfuncționali, iar această disfuncționalitate de la nivel de grup este transpusă și la nivel de comunitate sau națiune. Efectul este unul previzibil: democrația românească nu funcționează ca în alte țări. Oamenii nu conștientizează forța comunității sau a națiunii, suntem de cele mai multe ori o masă de indivizi care vorbesc aceeași limbă, au aceleași obiceiuri, aceeași religie, dar nu putem să ne agregăm ca o singură entitate capabilă să își definească și să își apere propriile interese, pornind  de nivel de stradă, cartier, comună, oraș, regiune sau națiune. Avem mereu nevoie de altcineva să o facă pentru noi, preferabil un străin sau cineva care nu e român. V-ați întrebat vreodată de ce politicienii români din secolul 19 au invitat dinastia de Hohenzollern să preia destinele României? Sau de ce neamțul Klaus Iohannis  câștigă mereu alegerile din Sibiu cu voturile românilor?
Pentru că românii și-au pierdut încrederea în români. Ne agățăm cu disperare de tot ceea ce e neromânesc ca o ultimă speranță de salvare. Nu mai avem încredere în noi. Nu mai avem încredere în politicieni și în instituții. Ori fără încredere nu poți construi nimic. E o stare de fapt, e un rezultat al dezamăgirii pentru că statul român nu funcționează ca în alte țări. E măcinat de corupție, birocrație și ineficiență. Oferă servicii publice de proastă calitate. Statul e total dezinteresat de cetățean pentru că el, plătitorul de taxe, e doar un sclav, iar mandarinii sunt stăpânii. Uitați-vă cum sunt tratați românii în sediile administrațiilor fiscale și atunci o să înțelegeți mai mult.  Uitați-vă  cum actualul guvern nu găsește altă soluție decât să îi împovăreze și mai mult pe cei care își plătesc taxele, în timp ce evazioniștii dorm liniștiți pentru că statul e fie corupt, fie nu e în stare să își colecteze propriile taxe!  Uitați-vă la ce promit și ce fac politicienii după ce ajung la putere! Lipsa de încredere e și un rezultat al demagogiei, al mediocrității celor care ne reprezintă, dar și a mediocrității celor care votează sau a neimplicării celor care nu mai votează deloc.  Românii au sperat mereu că prin vot politicienii vor fi altfel, dar de cele mai multe ori s-au dovedit a fi la fel: mărunți,  demagogi, gata să își umple buzunarele și total dezinteresați de soarta acestei țări. Democrația din România funcționează jalnic și pentru că nu avem încă o cultură civică și politică care să producă altceva decât ceea ce avem pe scena politică. Dar nu putem renunța la democrație doar pentru că cei care o pun în scenă o fac foarte prost. Și chiar dacă Uniunea Europeană îi mai trage pe politicieni de mânecă atunci când o iau razna, ea nu se va putea substitui deficitului de responsabilitate și de încredere al românilor în politicieni și în instituții. Schimbarea trebuie să vină tot de la noi, de la români. Dar cum să reconstruim încrederea în noi, dacă nu ne implicăm?
Oare de ce românii pot construi ceva sau sunt disciplinați numai dacă se supun unei autorități externe? Cred că cei mai mulți dintre noi nu sunt capabili să internalizeze norma, să se comporte ca atare pentru că sunt convinși că așa e bine. Cei mai mulți dintre români preferă să respecte norma atât timp cât există un factor exterior de coerciție. Uitați-vă la semafor: dacă e roșu și nu vine o mașină, cei mai mulți dintre pietonii români preferă să treacă strada. Lucrul acesta îl veți vedea foarte rar sau deloc în Germania, Olanda, Danemarca sau Marea Britanie.
Un prim punct de plecare ar fi educația. Sistemul nostru educațional a rămas încremenit în trecut. Accentul cade pe conformism, nu pe conformitate, pe o educație de gen stimul-răspuns, pe un comportament dezirabil în prezența unei autorități, nu pe internalizarea normei în arhitectura proprie de dezvoltare a fiecăruia. De aceea, când dispare autoritatea sau factorul de coerciție, dispare și comportamentul dezirabil sau funcțional. Poate și comunismul e de vină, poate că din cauza asta ne comportăm ca o gloată, dar refuz să cred că națiunea română poate construi ceva doar atunci când e condusă de o mână forte, de o autoritate capabilă să inducă frica pentru a impune norma.  Pentru că fără internalizarea normei nu există responsabilitate. Și atenție! Copiii de azi vor deveni adulții de mâine și ei vor acționa ca atare. Se vor conforma dacă va exista o autoritate puternică, nu din convingere. Vor fi mereu dependenți de autoritate și incapabili de autoresponsabilizare. Dacă vrem să schimbăm asta,  educația actuală trebuie să renunțe la centrarea pe tot ceea ce crede sistemul că e important, să nu trateze copilul, elevul sau studentul ca pe un obiect al educației, ci ca pe un subiect cu nevoi proprii de dezvoltare, ca pe un partener în actul educației. Educația trebuie să renunțe la obsesia conformismului față de normă, la memorarea și reproducerea inutilă de informații și să creeze competențe pentru viață.  Trebuie să renunțăm la obsesia controlului, să încurajăm și să avem mai multă încredere în capacitatea fiecăruia de a se implica și de a învăța să își asume și să își construiască propriul destin, individual sau colectiv. Forța comunității, puterea votului, lucrul în echipă și leadership-ul ar trebui să se învețe și să se practice încă de pe băncile școlii.

În felul acesta, poate că într-o zi românii vor deveni cetățenii care vor înțelege că puterea unei democrații stă în primul rând în responsabilitate și implicare, nu în dependență față de stat, nu în liderul salvator, nu în expectativă și blamare continuă. Și poate că astfel nu vom mai avea nevoie de străini pentru a garanta un leadership de calitate, poate că dintre români vor apare și politicieni responsabili, lideri adevărați, capabili de viziune, în care să poți avea încredere, oameni care pot  motiva și mobiliza o națiune sau o comunitate, nu demagogii de azi, obsedați de control și incapabili să facă altceva decât să redistribuie sărăcia. Pentru că azi avem exact liderii pe care îi merităm. 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 01 noiembrie 2013

luni, 21 octombrie 2013

Efectele perverse ale unei aberații politice

Sunt un decrețel. Fac parte din generația celor care s-au născut în mod cert din iubire, dar într-un context politic de stimulare a natalității. Așa au gândit atunci specialiștii și activiștii de partid. Țara avea nevoie de fii și fiice pentru a face față unei industrializări menite a duce România “pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație”.  Și atunci, conducerea de partid  și de stat a zis că e mai bine să decidă ea când e cazul ca cetățenii să aibă un copil. Și a interzis avortul. Rezultatul a fost unul spectaculos. Numărul nou-născuților s-a dublat în primii ani, iar succesul demografic al României era prezentat cu același zel cu care era prezentată producția de grâu la hectar sau creșterea numărul de porcine: ”S-a născut cetățeanul cu numărul 20.000.000. Acum suntem 23 de milioane”. Victorie socialistă pe toate planurile! Patria s-a umplut de copii, dar după aproape o decadă, numărul lor a început ușor să scadă pentru că oamenii au găsit soluții. Din nefericire, mii de femei au murit căutând soluții în acel context în care statul își trata cetățenii  ca pe niște vite gata de reproducere de dragul unui vis megaloman.
Anii au trecut, decrețeii au crescut și tocmai când erau pregătiți să intre în câmpul muncii pentru a pune osul la consolidarea “societății socialiste multilateral dezvoltate”, “epoca de aur” s-a sfârșit. Primul lucru pe care l-au făcut noii decidenți în zorii libertății post-comuniste a fost să abroge această aberație legislativă, prin care statul  îi lua cetățeanului dreptul de a decide pentru sine când era cazul sau nu să aibă  un copil. Decrețeii însă au rămas.
Apoi a venit tranziția. Întreprinderile comuniste s-au desființat și mulți dintre cei care aveau un loc de muncă s-au trezit șomeri. Primul șoc al libertății era că statul nu mai avea grijă de tine, nu îți mai promitea nimic din ceea ce fusese la un moment dat o centură de siguranță: un loc de muncă și o casă. Oamenii din diverse generații, inclusiv decrețeii,  s-au trezit într-o lume în totală schimbare și puternic marcată de incertitudine. Libertatea avea să aibă prețul ei. Unii dintre ei s-au adaptat și au învățat să supraviețuiască aici, în România. Alții au luat drumul pribegiei. Și deși demografi renumiți au prognozat  că vom ajunge la 19 milioane prin 2030, recensământul de anul din 2012 ne-a făcut o mare surpriză. Suntem 19 milioane acum, nu în 2030!  
Natalitatea a scăzut puternic pentru că statul nostru e dispus să plătească mai mult pentru întreținerea unui câine comunitar decât pentru un copil. Familiile de români cu mare greutate mai fac câte un copil din cauza veniturilor mici, iar cei educați și cu venituri mari sunt preocupați mai mult de carieră și amână acest moment cât mai mult cu putință. Există și unii care au foarte mulți copii, ei sunt în general săraci, slab educați și văd în alocația de stat pentru copii principala sursă de venit. Copiii lor sunt condamnați la statutul de asistat social în aceste pungi de sărăcie.
50% din tineri vor să emigreze în străinătate pentru că lipsa locurilor de muncă și veniturile foarte mici îi aduc în pragul disperării. De altfel, câteva milioane de români  se află deja  în străinătate, ceea ce poate fi o soluție pe termen scurt la lipsa locurilor de muncă și derobarea statului de la un efort de asistență socială, dar nimeni nu își pune întrebarea care sunt efectele acestei migrații pe termen lung. Politicienii noștri nu se gândesc că tinerii emigranți români ar putea fi buni plătitori  de taxe, contributori la sistemul nostru de pensii sau la cel de sănătate aici, nu în străinătate. Dar unii tineri nu mai au răbdare cu situația din România, aici  e prea multă corupție și demagogie, prea multă sărăcie, locurile de muncă nu vor să se nască, iar veniturile întârzie să mai crească. De aceea, alegerea lor de a pleca este perfect rațională.
Dar dacă tinerii pleacă, dacă familiile de români cu greu mai fac câte un copil, spre ce ne îndreptăm? Cum va arăta oare România peste 20 sau 30 de ani?  Unele proiecții demografice estimează că în 2050 aproape doi din trei români vor avea peste 65 de ani, iar  o persoană ocupată ar trebui să întrețină opt pensionari. Va fi  posibil așa ceva pe actualul sistem pay-as-you-go, ce mizează pe solidaritatea între generații?  Categoric, nu.
Să revenim la decreței, la această aberație demografică creată prin decretul 770 din 1966. Ei sunt acum în forța ocupată și reprezintă grosul contributorilor la sistemul de pensii și de sănătate, ceea ce e foarte bine, ar spune unii. Pe baza principiului solidarității între generații, ei îi întrețin în mare măsură pe cei 5,4 milioane de pensionari. După 2030, decrețeii nu vor mai fi contributori și vor intra în rândul beneficiarilor sistemului de pensii. Și dacă azi avem 10 pensionari la 7 persoane ocupate, după 2030, când numărul pensionarilor va trece de 7,5 milioane, iar numărul contributorilor va scădea de la 4,3 milioane la 2,5 milioane, vom avea probabil cel puțin 3 pensionari la o persoană ocupată.  Este mai mult decât clar că actualul sistem de pensii nu va putea face unui vârf de sarcină  creat de generația decrețeilor.  Pe actuala logică, sistemul va intra în colaps. Nu se va mai putea asigura același nivel al pensiilor ca în prezent, cu un punct de pensie situat la 45% din salariul mediu pe economie. Pensiile vor ajunge undeva la 15% din salariul mediu, ceea ce ar putea fi cu mult sub pragul coșului minim de subzistență. Vom asista probabil la drame individuale și mișcări sociale de amploare, dacă nu se iau măsuri din timp.
În timpul acesta politicienii noștri tac sau promit mărirea pensiilor, probând un populism regretabil și o centrare exclusiv pe prezent a actului politic. Cu excepția unor încercări mai mult eșuate de a mai rezolva, în urmă cu câțiva ani, ceva din  presiunea actuală pe sistemul de pensii,  nu am auzit decât declarații de genul: “vom mări pensiile, vom corecta ce au stricat alții”. Cu o astfel de logică, drumul spre dezastru e aproape sigur.
Și pentru că decrețeii reprezintă o aberație născută dintr-o decizie politică, e tot datoria politicului să gestioneze din timp un posibil dezastru social. Respect generația pensionarilor de azi, dar pentru a nu nenoroci definitiv generația copiilor și nepoților noștri, poate că ar fi cazul ca ceea ce reprezintă contribuția actuală a decrețeilor la fondul de pensii să nu fie consumată integral acum în numele solidarității între generații, iar o anumită parte să intre într-un fond de acumulare de corecție, care să susțină în viitor vârful de sarcină pe bugetul de pensii după 2030. Poate că în numele solidarității, ar mai trebui să dispară și privilegiile pentru magistrați sau pentru alte categorii socio-profesionale care pretind pensii speciale. Pe aceeași logică, pretențiile unor lideri sindicali care vor ca pensiile unor categorii profesionale să ajungă la 80% din valoarea ultimului salariu sunt cu atât mai aberante.
Eu unul aș vrea ca noua generație de politicieni, cea care va prelua frâiele țării în anii ce vin, să fie mult mai rațională, să nu mai cadă în păcatul populismului și al demagogiei. Aș vrea să spună adevărul și să fie mult mai pragmatică, chiar cu riscul de a fi impopulară. Să spună adevărul despre acest stat aproape falimentar în problema pensiilor și a sistemului de sănătate și să găsească soluții fezabile. Să lase economia să funcționeze singură într-un mediu mai puțin birocratic, mai puțin corupt și cu mai puține taxe. Atunci locurile de muncă vor veni poate de la sine. Să nu mai încurajeze emigrația, în special a tinerilor și să investească în inteligență și în educație pe termen lung. Coreea de Sud e un exemplu de succes. Să le spună românilor că statul nu îi mai poate ajuta la nesfârșit, să îi învețe pe români  să nu mai stea cu mâna întinsă și să își asume propriul destin. Să nu mai promită ajutoare sociale de dragul voturilor și să încurajeze munca și inițiativa, nu lenea și dependența față de asistența socială. Iar decrețeilor, să le spună, pur și simplu, că nu le mai poate asigura o pensie decentă și că e cazul să își facă  o pensie privată sau să își pună banul la ciorap.

Pe scurt, aș vrea ca politicienii noștri să gândească prospectiv și strategic, nu haotic, mărunt și superficial. Aș vrea ca ei să își asume riscul unor decizii majore și să nu mai creeze aberații ale căror efecte vor sta în viitor pe umerii copiilor și nepoților noștri. Dar poate asta e mult prea mult. 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 23 octombrie 2013

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Pâine și circ

Cred cu tărie că în societățile democratice scandalurile au un rol curativ, mai ales în cele post comuniste, unde tentația restaurației unor apucături totalitare e destul de frecventă. Cred că în democrație fiecare scandal public legat de guvernare are potențialul de a genera mecanisme de autoreglare, un soi de anticorpi capabili ulterior să prevină instituțional excesele de putere sau intențiile de încălcare a normelor democratice. Cel puțin așa am impresia că se întâmplă în democrațiile consolidate. Dacă un ministru sau un președinte are probleme de moralitate sau este dovedit corupt, mincinos, hoț, plagiator sau lipsit de onestitate în utilizarea banului public, el își dă imediat demisia fără a mai aștepta un verdict al justiției sau al nu știu cărei comisii. Dacă ești prins, nu te agăți de scaun, pleci, pur și simplu! S-a întâmplat de nenumărate ori în Germania,  Franța sau Marea Britanie.
Și cum politicienii români încalcă mai mereu regulile jocului democratic, legile și chiar Constituția,  probabilitatea de a fi martorii unui scandal în România este destul de mare.  Însă cu demisiile stăm ceva mai prost, pentru că, nu-i așa, câinii latră, caravana trece! Și deși scandalurile fac audiență, adevărul e că în ultima vreme nici câinele de pază al democrației –presa - nu prea mai latră așa cum ar trebui. În schimb, ea latră extrem de dresat  pentru a-și proteja patronii de justiție când zăngănitul cătușelor e aproape sau latră interesat și narcisist când trebuie să își plătească taxele și nu prea o face, invocând dreptul la liberă exprimare.
Un scandal este benefic dacă produce consecințe, dacă efectele indezirabile ale acestuia pot fi anticipate și prevenite ulterior prin mecanisme de reacție. Din păcate, mecanismele de autoreglare în România sunt în general un simplu joc de imagine, bazat adesea pe emoții publice puternice sau calcule electorale. Ele nu prea au legătură cu regulile și principiile. Un copil trebuie să moară mușcat de câini pentru ca problema maidanezilor se fie luată în serios și discutată în Parlament. A fost nevoie de zeci de mii de oameni în stradă pentru ca problema Roșia Montană să ajungă în dezbatere publică. Scandalul cu schimbarea procurorilor ține de tentația eternă a politicienilor români de a influența justiția. Unii dintre ei  sunt îngrijorați serios de gesturile de independență  ale judecătorilor și procurorilor, din ce în ce mai frecvente  din ultima vreme.  Aici scandalul este o manifestare de tip “check and balance”, iar  prin această  echilibrare a puterii, excesele legate de subordonarea justiției devin uneori vizibile și pot fi ponderate sau chiar oprite. Altfel spus, dacă politicienii se ceartă pe tema justiției, înseamnă că justiția are o șansă în plus să devină cu adevărat independentă.
Pentru a fi eficace, scandalurile publice nu trebuie să își piardă caracterul extraordinar care semnifică abaterea de la o stare de normalitate. Dacă ai câte un scandal pe zi, prin puterea obișnuinței el devine un fapt banal. Ceea ce este destul de grav pentru că asta ne arată că noi, românii, am dezvoltat un soi de imunitate la prostie, incompetență și corupție, la tot ceea ce ar trebui să ne deranjeze în lumea în care trăim. Ne pierdem simțul  normalității, nu mai sesizăm abaterile și nu ne mai pasă. Am obosit să ne mai revoltăm și asta este grav pentru că celor care ne conduc  le convine de minune acest fapt, dar, pe termen lung, el devine catastrofal pentru noi ca națiune. Noroc că Uniunii Europene îi pasă mai mult decât ne pasă nouă de ceea ce se întâmplă în România, iar revenirea la calea democratică a politicienilor români are loc destul de des prin presiuni externe.
Scandalurile sunt utile într-o democrație, dar ele nu pot substitui responsabilitatea guvernării. Ultimii șapte ani  ai regimului Băsescu nu au fost altceva decât un lung șir de scandaluri politice. Pâine și circ! Și cam atât, ar spune unii. A fost o etapă necesară în maturizarea firavei noastre democrații din care e posibil să fi învățat ceva ca națiune.  Poate că în urma scandalurilor din ultimii ani, democrația noastră e mai puternică, poate că are mai mulți anticorpi față de tentațiile totalitare ale politicienilor, dar o guvernare centrată exclusiv pe scandal este totuși toxică, ca orice exagerare. Ea nu face decât să abată atenția publică de la problemele reale ale oamenilor și de la promisiunile electorale aproape niciodată onorate. Românii mai au nevoie și de fapte, de rezultate sau cel puțin de un proiect în jurul căruia să se solidarizeze,  nu numai să se divizeze în funcție de preferințele politice sau de etichetările zilei.   
Speram ca odată cu trecerea alegerilor generale și instalarea deplină a USL în fotoliile puterii  să aud de la noul Guvern că se apucă de treabă. Speram ca Victor Ponta să fie un altfel de politician pentru că vine dintr-o altă generație. Speram ca scandalurile să se împuțineze și să aud mai mult de proiecte care să probeze diferenţa faţă de guvernarea PDL.  În fine, speram ca economia să conteze mai mult decât demagogia. Dar pare să nu fie chiar aşa.
I s-a reproșat mereu lui Emil Boc că nu e în stare să facă mai mult de câțiva zeci de kilometri de autostradă într-un mandat. E în regulă, dar câți kilometri de autostradă se construiesc în prezent? Care va fi oare diferența față de guvernul Boc la finalul mandatului Ponta? Mi-ar place să greșesc, dar am senzația că Ponta nu face altceva decât să exercite o  guvernare de imagine, în care important nu e atât ceea ce faci, ci ceea ce spui despre ceea ce faci sau nu faci. Aud mereu că cei din USL ar dori să facă treabă, dar nu îi lasă Băsescu, iar dacă ceva nu merge, chiar și acum, după aproape un an și jumătate de guvernare, totul se justifică prin efectele guvernării anterioare. Până la un punct merge, dar ceea ce e prea mult e, pur și simplu, prea mult. Luna de miere s-a scurs demult,  iar oamenii încep să își piardă răbdarea.

Domnilor politicieni de la USL, nu mai consumați atâta energie în scandaluri! Românii așteaptă de la voi locuri de muncă, autostrăzi, o administrație modernă, servicii de calitate și cam tot ce-ați mai promis înainte să le cereți votul. Lăsați circul și demagogia! Guvernați! E vremea proiectelor și a faptelor! Altminteri, nu faceți altceva decât să confirmați ceea ce unii în stradă strigă deja:”…. aceeași mizerie”!

duminică, 22 septembrie 2013

Adevărul ca iluzie

Cei mai mulți dintre noi trăim cu impresia că știm ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că avem acces la informație și că lumea este predictibilă în virtutea reprezentării pe care o avem despre ea. Realitatea e că putem fi siguri de ceea ce se întâmplă strict în spațiul nostru de experiență și interacțiune, unde totul este verificabil, deși și aici suntem condiționați de propriile credințe și prejudecăți. Dincolo de acest spațiu al experienței directe nu mai avem nici o certitudine, pentru că exigența verificabilității este substituită de cea a credibilității. Dincolo de spațiul experienței directe pierdem controlul asupra adevărului, accesul nostru la realitate fiind unul intermediat, în principal, de presă, Internet, experți și lideri de opinie. În măsura în care aceste surse de informare sunt credibile sau nu, acceptăm sau respingem ceea ce poate fi la un moment dat o aserțiune cu valoare de adevăr.
De pildă, putem accepta faptul că în Siria, regimul Assad a folosit armele chimice împotriva propriei populații în măsura în care administrația americană este credibilă atunci când afirmă că aceste fapt este real. Pe o logică elementară, ipoteza americană este plauzibilă pentru că armele de nimicire în masă erau în custodia guvernului sirian, el era cel care deținea controlul asupra depozitelor și avea și rachetele necesare pentru a le utiliza.  Dar partea americană are o problemă de credibilitate,  pentru că armele chimice au mai fost invocate ca motiv de război în urmă cu un deceniu împotriva regimului lui Saddam Hussein, dar ulterior s-a dovedit că lucrurile nu stăteau chiar așa. S-a încercat acum ca deficitul de credibilitate al Statelor Unite să fie acoperit de rapoartele experților ONU, care confirmă utilizarea armelor chimice, dar nu pot spune cine le-a folosit. Pe de altă parte, ministrul de externe rus susține că există probe clare privind utilizarea de către rebeli a armelor chimice, tocmai pentru a atrage o intervenție internațională în Siria. Unde e adevărul aici și pe cine să crezi?
Un alt exemplu: Roșia Montană. De săptămâni bune, câteva mii de oameni uzează de dreptul lor democratic de a protesta, fiind convinși în mare măsură de faptul că demararea proiectului de la Roșia Montană ar fi o catastrofă națională ecologică prin utilizarea cianurilor în procesul de prelucrare a minereului. Dar cianurile s-au folosit și se folosesc și la Baia Mare și în alte locuri din țară și totuși, până acum, nu a existat niciun interes ecologic deosebit care să scoată mii de oameni în stradă.  De ce este diferită situația acum? Unii lideri de opinie susțin că manifestanții din piață nu sunt chiar autentici, că cei mai mulți sunt creduli și au căzut din naivitate în această “toamnă românească”, iar cei puțini – care constituie nucleul activ al mișcării – sunt de fapt instrumentați de miliardarul Soros în lupta lui cu unul dintre acționarii grei ai Gold Corporation. Alții cred că introducerea temei interzicerii gazelor de șist  i-ar avea drept câștigători pe cei de la Gazprom, ceea ce ar face plauzibilă și susținerea din umbră a rușilor pentru mișcările de protest. Se mai spune apoi că proiectul de lege e neconstituțional,  pentru că ar da drept de expropriere unei firme private. Șova, promotorul proiectului din partea guvernului, susține că de fapt lucrurile nu stau chiar așa. Dar Băsescu îl declară pe Șova un incompetent și afirmă că proiectul de lege propus de guvern este neconstituțional și, cu certitudine , va fi respins de Curtea Constituțională. Din nou, unde e adevărul despre Roșia Montană  și pe cine să crezi?
Să ne luăm după ceea ce spune presa?  Greșit, pentru că jurnaliștii înșiși acceptă că au căzut examenul în mediatizarea subiectului Roșia Montană. Citiți declarațiile de pe casajurnalistului.ro  și veți vedea cum “tăcerea vinovată, comanda politică, interesele economice, cenzura, distorsiunea, salariile și contractele de publicitate” sunt argumentele proprii ale unor jurnaliști pentru a-și justifica neputința în fața unei realități dure: adevărul nu există, el se creează în redacție. În mod paradoxal, ceea ce ar trebui să fie un act de informare al presei devine de fapt un act de dezinformare prin trunchiere, omisiune, ignorare, adăugire sau parțialitate în reflectarea realității. În cazul Roșia Montană presa română și-a pierdut total credibilitatea, a devenit o presă mincinoasă chiar dacă a încercat tardiv să recupereze din tăcerea suspectă inițială prin supraexpunerea mediatică a subiectului,  în momentul în care subiectul a devenit o miză politică în interiorul USL și în relația guvern –președinte. 
Să ne luăm atunci după ce spun politicienii? Nu avem cum pentru că percepția lor se va plia întotdeauna după mizele electorale. Ponta susține proiectul cu o jumătate de gură, dar nu are curajul de a merge până la capăt. Crin Antonescu e deja în campanie electorală pentru prezidențiale și se declară împotrivă pur și simplu, fără a argumenta de ce. Băsescu speculează protestele spontane și atacă constant tot ceea ce mișcă la Palatul Victoria.  Ponta nici nu a apucat bine să se bucure de succesul mediatic al scoaterii minerilor blocați în semn de protest în mina de la Roșia Montană, că Băsescu s-a grăbit să minimalizeze acest succes, spunând că nu e mare lucru să scoți minerii dintr-o mină turistică.  Decredibilizarea e la ea acasă în cazul Roșia Montană.
Dar Guvernul încearcă să credibilizeze proiectul Roșia Montană spunând că experții se vor pronunța, iar Parlamentul va lua o decizie în cunoștință de cauză. Așadar, să ne luăm după experți. Care dintre ei? Academia Română s-a declarat deja împotriva proiectului, dar sunt multe voci care spun că nu există nici un pericol în proiectul celor de la Gold Corporation.  Pe de altă parte, dacă încerci să intri pe site-ul foarte promovat de  RMGC, descoperi că nu există informații, analize ale experților, ți se cere susținerea pur si simplu,  fără o minimă arumentare. Ce să mai crezi atunci?  Și dacă tot e vorba de credință,  fără să i-o ceară nimeni, până și Biserica Ortodoxă s-a băgat  în seamă și se declară împotriva proiectului.  Numai oamenii din Roșia Montană ies în stradă pentru că vor locuri de muncă, dar și aici  teza este decredibilizată, oponenții proiectului spunând că promisiunea e o mare păcăleală, fiind vorba de numai câteva zeci de locuri de muncă, nu de câteva sute așa cum s-a spus, pentru că cei mai mulți dintre viitorii angajați de la Roșia Montană vor fi specialiști nerecrutabili de pe piața locală.
Câteva concluzii se impun după aceste exemple!
Adevărul nu contează în comunicarea publică, cel puțin nu în forma lui de adevăr de tip corespondență. Adevărul se creează prin modul în care definești o anumită situație ca fiind reală sau nu. În rest, media este cea care duce jocul mai departe. Ceea ce contează cu adevărat este dimensiunea pragmatică a comunicării, modul în care atitudinile și comportamentul opiniei publice pot fi influențate în raport cu anumite interese economie sau politice. Politicienii și liderii marilor corporații nu sunt interesați de adevăr, ci mai ales de spirala tăcerii, de crearea normei perceptive și a  conformității informaționale. Dacă  se creează un curent majoritar de opinie ce ne dictează cum să definim și să interpretăm realitatea, atunci politicienii și liderii corporațiilor cred că pot dormi liniștiți pentru că interesele lor sunt protejate.
Asta teoretic, pentru că supremația televiziunii în comunicarea publică pare serios amenințată de influența rețelelor sociale. Ele au dovedit că au puterea de a defini situații și de a valida în rândul membrilor lor ceea ce poate fi acceptat sau nu ca fiind realitate. Mai mult, rețelele sociale au dovedit că au capacitatea de a solidariza, de a mobiliza zeci de mii de oameni pentru o cauză. Când poți defini o situație independent de canalele media și poți mobiliza zeci de mii de oameni ignorând centrele de putere politică tradiționale, netocrația își probează forța și devine un factor demn de luat în seamă în ecuația puterii.  Mă întreb însă, oare câți dintre politicieni pricep asta.
Poate că  politicienii nu iubesc comunicarea publică, dar în democrație sunt obligați să o facă pentru că este singura cale prin care pot obține voturi. Frumusețea democrației stă în pluralism,  în faptul că mai mulți actori, fie ei politicieni sau jurnaliști, pot defini adevărul cum vor ei. Ei ne spun adevărul lor, nu neapărat adevărul nostru. Sigur ca dezinformarea, așa cum am văzut,  poate exista și aici, dar spre deosebire de o societate închisă unde adevărul se decretează, acum avem cel puțin libertatea și poate chiar responsabilitatea de a alege din variantele de adevăr propuse pe ceea pe care o considerăm de cuviință. Ceea ce nu e deloc ușor!

Publicat în Transilvania Reporte, 23 septembrie 2013

duminică, 8 septembrie 2013

O tăcere suspectă

Roșia Montană. Recunosc că nu e un subiect care să mă fi interesat foarte mult. Am crezut mereu că exploatarea minereului de aur de la Roșia Montană e în primul rând o problemă a celor care își duc traiul acolo. Și dacă peste 70% dintre localnicii din Roșia vor o nouă exploatare minieră, atunci așa să fie. În fond, oamenii vor locuri de muncă și dacă cineva vine cu o ofertă într-o zonă în care mineritul e o tradiție de milenii și este aproape singura sursă de venit, teoretic nu văd de ce o astfel de oportunitate ar trebui respinsă. Roșia Montană nu iese din tiparul celor mai multe localități din țară, unde tinerii au plecat aiurea prin Spania sau Italia pentru a-și găsi un loc de muncă. Sărăcia e la e acasă la Roșia Montană.  Soluția: Gabriel Resources Ltd. sau, mai simplu, Gold Corporation.  Gold Corporation oferă sute de locuri de muncă! Gold Corporation protejează mediul! Procedura de utilizare a cianurilor nu este periculoasă și este perfect legală! UE nu interzice folosirea cianurilor! Nu există nici un risc pentru mediu! Gold Corporation protejează patrimoniul cultural!  După excavarea de suprafață, cariera va fi acoperită cu pământ și reîmpădurită! Statul român va beneficia de 4-5 miliarde de euro în urma exploatării de la Roșia Montană! Cam acestea sunt mesajele cheie pentru argumentarea susținerii proiectului Roșia Montană. După ani buni de tergiversare, guvernul propune Parlamentului un proiect de lege pentru a da undă verde exploatării de la Roșia Montană. În plus, Ponta vine și spune că banii încasați de stat vor fi folosiți pentru autostrada Transilvania – un proiect ratat de incompetența sau corupția celor mai mulți  politicieni de pe malurile Dâmboviței. E ceva rău în asta?  Aparent, nu.
Și totuși, de aproape o săptămână,  mii de tineri se întâlnesc în fiecare seară în Piața Universității din capitală și în alte orașe din țară și străinătate pentru a spune NU proiectului de lege privind Roșia Montana, NU cianurii, NU distrugerii mediului, NU corupției politicienilor, NU înstrăinării aurului din munții patriei, NU exproprierii forțate ș.a.m.d.  E atâta decență în protestul celor care contestă proiectul Roșia Montană la ore târzii din noapte, încât te întrebi dacă vor într-adevăr să atragă atenția opiniei publice asupra acestui subiect.  Până și jandarmii sunt toleranți, nu intervin, cu toate că protestele nu sunt autorizate, iar străzile din centrul capitalei sunt blocate.
Dar televiziunile tac, nu spun nimic. Jurnaliștii vorbesc despre câini vagabonzi, despre unguri, despre romi, despre orice, numai despre Roșia Montană nu.  Nu am mai văzut un astfel de blocaj informațional  din timpul evenimentelor de la Timișoara din 1989.  Dar atunci era comunism, era cenzură. Acum e democrație, avem pluralism informațional. Și la ce folos dacă știrile nu ajung la marele public? Dacă mesajele de susținere a proiectului Roșia Montană se bazează pe argumente reale, atunci de ce nu există o dezbatere serioasă pe acest subiect? Unde sunt experții? De ce jurnaliștii nu spun nimic despre contestatarii proiectului?  Cui îi e frică de protestul față de proiectul Roșia Montană? De ce și ce anume se încearcă să se ascundă față de marele public? 
După  ce CNN  a vorbit despre protestele  împotriva proiectului Roșia Montană ca despre o “toamnă românească”, cu un ton aproape laudativ privind  caracterul non violent al protestului, doar două  posturi de televiziune  private au abordat palid acest subiect.  Insuficient!  Însă ceea ce este și mai grav e că televiziunea publică tace, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Televiziunea publică – cea care e plătită din banii noștri – răspunde pentru a nu știu câta oară la comanda politică. De aceea, solicitarea demisiei conducerii televiziunii publice de către protestatari e perfect justificată. 
Dacă televiziunile din România dezinformează și manipulează  în funcție de bugetele de publicitate încasate de la diverși actori de pe piață, atunci situația este foarte gravă! Și aici nu e vorba despre Gold Corporation sau Roșia Montană, ci despre felul în care anumite grupuri de interese economice sau politice viciază libertatea de expresie, despre modul în care deontologia jurnalistică este violată de  logica profitului, despre modul în care patronii de presă  impun, discret sau fățiș, cenzura în redacțiile de știri.  Și când două drepturi fundamentale pentru care s-a murit în decembrie ‘89 -  accesul la informație și libertatea de expresie – sunt amenințate pentru că trusturile de presă deformează realitatea și manipulează cetățenii, atunci democrația românească devine perisabilă.  Poate că ar trebui să ne întrebăm mai serios ce facem atunci când auto-reglementarea în domeniul libertății presei nu mai funcționează. Cum putem asigura o informare corectă a cetățenilor dacă presa privată cade mereu  în păcatul logicii de profit,  în detrimentul corectitudinii jurnalistice?
Chiar și politicienii suferă din această disfuncționalitate și se plâng mereu că sunt victimele campaniei trusturilor de presă. Băsescu ne îndemna să nu ne mai uităm la Antena 3.  Alții ne spun să nu ne mai uităm la B1, Realitatea sau la România TV. Adevărul e că interferența politicului în mass media e boală veche, iar politicienii nu sunt doar victime ale dezinformării și manipulării mediatice, ci și complici sau chiar comanditari ale acestora.  De pildă, nici nu s-a anunțat bine adoptarea de către guvern a proiectului de lege privind Roșia Montana, că Băsescu și Ponta au ajuns să se acuze reciproc de luare de mită de la Gold Corporation, fără să existe nici cea mai mică probă în acest sens. Ce credibilitate să mai aibă atunci un astfel de proiect?
Am fost un susținător al proiectului Roșia Montană pentru  că  aducea un strop de speranță într-un loc în care e nevoie de locuri de muncă.  Nu știu cât de sinceri sau cât de manipulați sunt oponenții acestui proiect, dar pentru că pentru că nu există o dezbatere reală pe acest subiect, pentru că  dezinformarea, minciuna și manipularea prevalează în fața transparenței, adevărului și informării corecte,  de azi nu îl mai susțin. Ceva e putred în toată povestea asta!

Publicat in Transilvania Reporter.

sâmbătă, 24 august 2013

Jurnalism pe malurile Dâmboviței

Din lipsă de subiecte, pentru că în august mai toată lumea e  în vacanță,  moartea lui Florin Cioabă a fost timp de o săptămână evenimentul principal al jurnalismului de pe malurile Dâmboviței. A fost suficient ca o singură televiziune de știri să anunțe că regele romilor a murit în Antalya, pentru ca toate celelalte să explodeze pur și simplu cu așa-zise informații de tip breaking news. În câteva ore, moartea liderului rom s-a transformat în isterie mediatică: peste 150 de mii de romi vor participa la înmormântarea regelui romilor; Sibiul va fi paralizat; mii de jandarmi vor fi mobilizați pentru a asigura fluența circulației; corpul regelui romilor va fi repatriat numai după ce vor fi achitați 350.000 euro.  Romii au cerut guvernului să achite cei 350.000 de euro. Ba nu, 150.000 euro, apoi 35.000 euro, iar într-un final, 20.000 euro. Premierul refuză orice favoritism.  De fapt, romii nu au cerut nimic, dar: ”sicriul va fi poleit cu aur, va avea aer condiționat și va fi adus din America”. Ministerul de externe dă un comunicat în care se justifică pentru repatrierea în bune condiții a corpului cetățeanului român Cioabă Florin. Cortegiul funerar pleacă spre Sibiu. Partidele se întrec în declarații de compasiune. Președintele Băsescu face o vizită scurtă la Sibiu, depune o coroană de flori și scapă o lacrimă. Urmașul lui Cioabă îl consideră un al doilea tată.
Ca un paradox, televiziunea care a declanșat isteria, începe după câteva zile să acuze celelalte televiziuni de exagerare mediatică, ca și cum dreptul de a exagera ar fi exclusiv. În timpul acesta, prin studiouri, se perindă tot soiul de personaje (analiști, experți) care își dau cu părerea despre cum va arăta România în epoca post Cioabă. Avocații vorbesc despre testament, istoricii despre regalitate, sociologii despre tradiție. Datul cu părerea e ridicat deja la rang de profesie. Pe ecrane se perindă imagini cu familia Cioabă, apoi cu alți lideri romi care probează declarativ unitatea comunității de romi în jurul celui care a fost simbolul național și mondial al romilor. Ușor, ușor discursul mediatic alunecă în ridicol și, apoi, în penibil: “Regele autointitulat al romilor va fi înmormântat cu mare fast, va fi ceva cum nu s-a mai văzut, va avea cel mai scump costum, la palatul regal va avea loc încoronarea regelui țiganilor, mare jale în țigănie, țiganii au acum doi regi, unul național și unul internațional, împăratul Iulian nu e de acord cu doi regi, regele romilor ortodocși din Iași nu recunoaște autoritatea lui Cioabă, țigănie la încoronare, țigănie după încoronare etc.”
Jurnaliștii nu se mai jenează de corectitudinea politică, romii devin țigani pur și simplu, iar imaginile de la înmormântare sunt intercalate cu alte imagini cu romi care cerșesc sau fură în străinătate, cu nunți în palate țigănești, salbe de aur și mașini scumpe. Prejudecățile sunt realimentate și mai toată lumea din studiouri rostește cu o poftă aproape patologică: “țigan, țigan, țigan”. Un militant rom, purtând un tricou pe care scria “ Rasiștii au scula mică!”, vine și ne explică că: ”după DEX țigan înseamnă persoană cu apucături rele” și dezbaterea continuă. Romii din Iași, Galați și de prin alte părți nu recunosc autoritatea regelui căldărar, care, chipurile, ar fi rege, dar numai în Sibiu. Televiziunile scot un document în care mai multe instituții ale statului republican au recunoscut în 1992 autoritatea regelui Cioabă. Alții spun că această pseudo recunoaștere a fost rodul unei conspirații iliescene pentru a decredibiliza monarhia în primii ani după revoluție.  O fi autentic documentul sau nu? Nu contează, audiența crește. Apar și alte evenimente: un fost mare fotbalist aflat în suferință se sinucide sau cade de la etajul VI, mama unei vedete de cancan moare lovita în cap de o stâncă în timp ce vizitează o peșteră, dar la știri tot despre Cioabă se vorbește: “regele internațional a fost ales președinte al romilor, cei doi frați regi aproape s-au luat la bătaie, interlopii apără coroana, încoronarea e o mare țigăneală etc.” Dacă la început părea o glumă jurnalistică, acum totul devine o  comedie de prost gust care, dacă ar fi un film de Kusturica poate ar fi OK, dar e o realitate mediatică ce ne invadează lumea în care trăim și, ne place sau nu, ne reprezintă și pe noi, românii. Ridicolul a depășit granițele mediatice ale României, iar presa internațională a asociat tot acest spectacol de prost gust (cu romi și români, cu încoronări de regi și lacrimi de președinți) de Transilvania și de numele țării mele: România. După un astfel de “succes” mediatic croit numai și numai de dragul audienței, sunt sigur că mândria de a fi român e la locul ei, neatinsă de conjuncturi mediatice de sezon.
E clar că țara asta înseamnă mult mai mult decât  Băsescu, Ponta, Cioabă, Vadim, Dorin, Salam și Iulian - așa cum o văd mulți jurnaliști de pe malurile Dâmboviței. Spun asta pentru că cele mai multe dintre posturile de știri regionale nu au acordat aceeași importanță morții lui Florin Cioabă, așa cum au făcut-o posturile de la București. Ea a fost o știre printre multe altele, iar agenda locală sau regională a ocupat un spațiu destul de important în pachetul de știri.
O fi competiția foarte dură între televiziuni, o fi capitalism sălbatic, dar până unde pot merge jurnaliștii de dragul audienței? Faptul că au fost lansate speculații și nu știri privind, de pildă, suma pentru tratamentul lui Florin Cioabă în spitalul din Antalya, ne arată că nimeni nu a mai respectat criteriul verificabilității știrii din mai multe surse.
Hiperbolizarea cifrelor privind sumele de bani alocate pentru plata spitalizării, exagerarea numărului de romi participanți la înmormântare la ordinul sutelor de mii, lansarea supoziției că plata cheltuielilor de spitalizare pentru regele rom va fi făcută din bani publici, vizibilizarea excesivă a luxului și a bogăției romilor  ne indică clar că cei mai mulți dintre jurnaliști au sacrificat deontologia de dragul audienței sau au fost victimele unei dezinformări și manipulări ordinare.
Minoritatea romă a fost reprezentată mediatic preponderent negativ în cazul Cioabă. Romii au fost utilizați, provocați și încurajați să dea declarații aiurea. Uneori efortul jurnaliștilor de a surprinde ridicolul nici nu a fost prea mare. Sub lumina reflectoarelor, unii dintre romi s-au simțit actori importanți în tragi-comedia încoronării. Luxul câtorva a fost exhibat excesiv pentru a suprageneraliza, în condițiile în care 90% din membrii acestei comunității trăiesc într-o sărăcie cruntă. Pe scurt, mesajul mediatic  a fost unul care alimentează prejudecăți, care creează disocieri identitare. Și e nedrept, mai ales pentru acei romi care au ales integrarea.
În fine, nu știu cât de mult au crescut sau nu prejudecățile românilor față de romi după mediatizarea cazului Cioabă, dar, în mod cert, hiperbolizarea realității și acordarea unei atenții excesive înmormântării și așa-zisei încoronări a celor doi regi ai romilor era exact ceea ce îi mai lipsea imaginii României în Europa.
Cei care au avut curiozitatea de a urmări canalele de știri neromânești în aceste zile au putut vedea că jurnaliștii din alte țări vorbesc despre povești de succes, despre locuri de muncă, despre infrastructură, despre natură, vacanțe și timp liber, despre cărți, muzică, filme și cultură.  La noi, nu se poate! România mediatizată e un cancan generalizat, e o țară urâtă, mâzgălită de dejecții jurnalistice în fiecare clipă, e o țară în care patologicul e ridicat la rang de normalitate.
Or fi și politicienii de vină și om fi și noi responsabili pentru această stare de fapt, dar lipsa de profesionalism, goana după audiență și deficitul de responsabilitate ale unor jurnaliști români se pot întoarce împotriva tuturor. Ei au forța de a crea o realitate asimetrică și disonantă față de ceea ce mulți dintre români mai văd încă în România: o țară normală în care merită să trăiești. Dar asta nu e o știre, nu e așa?

Publicat in Transilvania Reporter, 26 august 2013

luni, 1 iulie 2013

Statul social la români

Cu ceva vreme în urmă am avut ocazia să fac o vizită în Aarhus, un centru universitar din Danemarca. De la bun început am fost surprins de  austeritatea danezilor. Peste 70% dintre ei mergeau la slujbă sau la școală cu bicicleta. Puținele mașini care mai circulau pe străzi erau în general  vechi, de peste 10-15 ani, după standardul românesc fiind candidate de succes la programul „Rabla”. Am încercat să explic parțial acest tip de modestie prin paradigma weberiană  privind etica protestantă.  Ulterior, am aflat că guvernul danez a impus o taxă ce poate chiar să dubleze prețul de achiziție al unei mașini noi.
Apoi am vorbit cu Claus, un profesor danez, ce îmi relata că dintr-un venit generos (echivalentul a peste 5000 de euro,) jumătate se întoarce la stat  ca impozit pe venit și asigurări sociale. Din cealaltă jumătate, cam 1500 de euro se duc pe rata la casă si asigurări, iar restul de 1000 de euro rămâne pentru hrană, îmbrăcăminte, concedii și pentru ce o mai fi. Și cum prețurile în Danemarca nu sunt deloc mici, l-am întrebat: Bun! Și ție ți se pare ok?  Nu ai senzația că statul îți ia prea mult?  Nu, mi-a răspuns danezul. Plătesc mult, dar dacă mă îmbolnăvesc, știu că sunt tratat corespunzător la orice medic sau spital. Copiii mei merg la școli de stat și sunt foarte mulțumit. Dacă îmi pierd slujba,  ajutorul de șomaj este suficient de generos ca să îmi plătesc ratele la casă și să îmi achit celelalte cheltuieli. În plus, sunt tot soiul de programe de recalificare și de plasare, ceea ce îmi oferă garanția că îmi voi găsi un loc de muncă la nivelul pregătirii mele. Dacă părinții mei se îmbolnăvesc, există instituții speciale de îngrijire și asistență medicală și socială pentru vârstnici. Vezi, îmi zice Claus, ăsta e modelul danez: plătesc destul de mult la stat, dar sunt mulțumit pentru că primesc servicii de calitate. Solidaritatea chiar funcționează!
După mai multe vizite în România, Claus a început să își pună întrebări: Dacă românii au veniturile cele mai mici din Europa, de ce în București sunt atât de multe mașini scumpe? Dacă învățământul de stat este gratuit, de ce părinții români mai plătesc copiilor meditații într-un învățământ paralel și informal? Dacă românii tot plătesc asigurări de sănătate iar asistența medicală este gratuită, de ce clinicile private de sănătate sunt o afacere de succes și de ce românii simt nevoia să mai dea șpagă medicilor? De ce nu există instituții speciale pentru îngrijirea vârstnicilor? Vezi Claus, i-am spus, ai început să înțelegi ceva din modelul românesc!
Adevărul e că în România postcomunistă, indiferent de partidele care s-au succedat la putere, nu a existat o protecție socială reală, după  standarde europene. În deceniul trecut, cheltuielile de protecție socială în Romania au ajuns la o medie de 17% din PIB, față  de 29% în UE.  România e pe ultimul loc la cheltuielile alocate pentru vârstnici cu 0,04% din PIB,  față de 2.22% în Suedia sau 1.68%  în Danemarca. Și chiar dacă nordicii au un alt model mai generos, media alocării bugetului pentru protecția vârstnicilor în UE  este 0,41% din PIB, adică de 10 ori mai mult decât în România.
Ce spun aceste cifre?  Am putea spune că politicienilor români nu le pasă sau că românii preferă populismul, în locul atitudinii responsabile și acțiunii practice. Sau am putea spune nu sunt resurse suficiente,  că toate colectările la bugetul de stat nu pot suporta un stat social la standarde europene. Paradoxul este că sprijinul social din partea statului este așteptat exact în situațiile de risc generate de tranziție, când milioane de români și-au pierdut locul de muncă în urma restructurărilor sau privatizărilor întreprinderilor de stat. Dar cum să colectezi taxele și impozitele necesare dacă marile întreprinderi comuniste din fiecare localitate au fost  privatizate pentru că erau pe pierdere, iar după privatizare au fost în general  desființate sau vândute la fier vechi? Ca să poți redistribui mai întâi trebuie să ai ce colecta. Există specialiști care spun că soluția ar fi  creșterea impozitelor și eventual reintroducerea impozitării progresive pentru cei cu venituri mari.  În acest fel,  USL ar avea resursele necesare pentru a-și onora promisiunile electorale. Partea liberală din USL nu vrea însă să audă de mărirea taxelor pentru că, pe termen lung,  impozitarea progresiva nu ar face decât  să slăbească și mai mult bruma de economie care mai funcționează și să arunce în zona subterană partea de economie care a fost scoasă la suprafață prin cota unică.  Suprataxarea  bogaților poate funcționa ca populism (48% dintre români ar fi de acord cu o astfel de măsură), în realitate nu aduce foarte mulți bani la buget, dar creează o echitate simbolică.
Rezultatul subfinanțării sistemului de asistență și protecție socială este deficitul major de satisfacție al românilor față de serviciile oferite de stat.  Indiferent dacă e vorba de șomaj, protecția familiei, protecția copilului, protecția pensionarilor, boala sau handicap, cota de mulțumire a românilor nu depășește 20%-25%, în timp ce în Danemarca, de exemplu,  cota de mulțumire ajunge la 65% pentru protecția în caz de șomaj și la 92% pentru protecția la nașterea unui copil[1]. Satisfacția amicului meu danez e confirmată și de statistici.
Ce fel de model de asistență și protecție socială alegem pentru România?
Cei de stânga sunt adepții statului social și vor mai multă protecție, renunțarea la măsurile de austeritate si aplicarea principiului coeziunii și solidarității sociale. Cei de dreapta sau scepticii statului social reproșează inechitatea redistribuirii, descurajarea muncii, scăderea  competitivității și costurile ridicate ale birocratizării excesive a sistemului de redistribuire.
Președintele Băsescu a optat inițial pentru reducerea cheltuielilor  bugetare și implicit a cheltuielilor de asistență socială, sugerând ideea unui stat mai puțin asistențial. Protecția socială excesivă, spunea președintele, încurajează lenea, competitivitatea scăzută și lipsa de responsabilitate individuală. Adevărul e că mulți români au speculat și au păcălit teribil actualul sistem de asistență socială, în special în privința ajutoarelor sociale și a pensiilor în caz de boală. Reducerea cheltuielilor cu personalul și limitarea angajărilor în instituțiile de stat, inclusiv în structurile de asistență socială, nu au dus la rezolvarea  problemelor de sistem. Pentru că problemele oamenilor nu au dispărut, ci au rămas, nimeni nu a avut curajul să desființeze anumite servicii sociale. Așa s-a ajuns, ca după câțiva ani, structurile de asistență socială de la nivel local să funcționeze cu un deficit de personal de peste 60%. Într-un astfel de context nu ar trebui să ne mai mirăm că se petrec abuzuri inacceptabile,  cum au fost cele mediatizate de  la Ploiești (persoane cu handicap grav puse pe drumuri în fața unei comisii) sau de la sectorul 2 din București  (subnutriția și contenționarea unor copii).
Cum poate fi creat un echilibru necesar între dezvoltarea competitivă a economiei și protecția individului în situații de risc, cum ar fi șomajul, boala, bătrânețea sau sărăcia?
Modelul nordic de stat social nu poate fi aplicat în România din două motive: presupune impozitare masivă pentru a asigura resurse și un sistem de redistribuire bazat pe solidaritate și incluziune socială. Ori, noi nu avem nici resurse, iar solidaritatea este de cele mai  multe ori prost înțeleasă si speculată ca oportunitatea de a mai câștiga ceva pe seama celorlalți. Coeziunea socială fără responsabilitate individuală nu funcționează.  Modelul continental este  cel  care funcționează acum, extrem de birocratic și dezvoltat instituțional pentru fiecare pachet de servicii. El poate fi funcțional, cu condiția optimizării lui în raport de resurse.  În fine, modelul britanic ar putea fi și el o soluție, având în vedere pachetul de servicii  minimal asigurat de stat, fără o impozitare agresivă și externalizarea multor servicii către sectorul neguvernamental.
Cert e că România post comunistă redistribuie mai mereu sărăcia, în loc să încurajeze prosperitatea.  E nevoie de o schimbare! Altminteri, cele 3 milioane de români care au plecat în pribegie prin Europa în speranța unei vieți mai bune vor fi urmate de altele,  cât mai curând.

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...