pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 22 octombrie 2012

Normal şi patologic în societatea românească



În fiecare zi aud oameni care sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă în România. Şi dacă te uiţi la ştirile din presă, aproape că îţi vine să crezi că în ţara asta nu mai e de trăit, iar emigrarea ar putea fi singura salvare.
Toate sondajele de opinie scot clar în evidenţă nemulţumirea românilor faţă de clasa politică şi faţă de instituţii. Aşteptările românilor sunt mult prea puţin satisfăcute de realitate. Nu sunt locuri de muncă, drumurile sunt proaste, salariile sunt mici, sănătatea şi educaţia sunt la pământ, corupţia e ridicată, funcţionarii publici sunt aroganţi, politicienii sunt indiferenţi - iată câteva dintre laitmotivele mediatice care ne fac să avem o percepţie aproape catastrofică asupra realităţii din România. Cu o astfel de percepţie asupra unei ţări de care toţi suntem responsabili, e aproape imposibil să ai ca naţiune o stimă de sine ridicată, să fii cu adevărat mândru că eşti român. Nici nu mă miră că în astfel de condiţii, cei mai mulţi dintre tineri vor pur şi simplu să plece din acest spaţiu otrăvit, în primul rând, prin comunicare.
Şi cum mai niciodată nu iese foc fără fum, oricât de exagerată ar fi percepţia mediatică şi, implicit, percepţia românilor, exagerarea nu ar fi plauzibilă dacă nu ar fi confirmată minimal de realitate. Lipsa locurilor de muncă, corupţia, indiferenţa sau impotenţa politicienilor fac parte din realitate, nu numai din percepţie.
Şi de fapt, ce îşi doresc românii?  O lume normală în care aşteptările faţă de instituţii, faţă de politicieni şi faţă de celălalt să fie minimal satisfăcute. Politicienii nu fac altceva decât să identifice aceste aşteptări şi să construiască un mesaj electoral pentru a convinge electoratul să îi dea votul. Apoi totul intră în uitare. Această abordare demagogică a relaţiei politician-electorat ne costă, pentru că politicienii ridică exagerat miza ofertei lor electorale numai şi numai de dragul voturilor. Unii dintre ei sunt atât de puţin rezonabili în ceea ce promit (vezi cei 20000 euro de român oferiţi de Dan Diaconescu), încât te întrebi dacă o minciună atât de mare are şanse să fie crezută. În mod paradoxal, oricât de absurd şi ilogic ar fi mesajul lui electoral, Dan Diaconescu este creditat de cel puţin unul din şapte români şi are şanse mari să facă jocurile politice în viitorul Parlament.
Efectul secundar al supralicitării electorale este ridicarea aşteptărilor populaţiei peste limitele posibilului dat de realitatea politică. Normalitatea dezirabilă este astfel proiectată mult peste limitele rezonabilului şi ale posibilului. În aceste condiţii, frustrarea e întotdeauna o chestiune de timp. Ea este rezultatul demagogiei politice şi a credulităţii electoratului.
Şi atunci, unde este normalitatea? “Vreau o ţară ca afară” e mesajul cheie al unei piese muzicale ce sintetizează foarte bine aşteptarea românilor faţă de ţara lor. Servicii publice de calitate, autostrăzi, un nivel mic al corupţiei, salarii rezonabile şi locuri de muncă – sunt referenţi minimali pentru definirea normalităţii.  
Se pare că românii au înţeles mult mai bine decât politicienii unde este normalitatea şi unde apare patologicul, inacceptabilul din societate. Dincolo de această limită individul resimte anormalitatea sistemului şi îşi dezvoltă strategii individuale de supravieţuire.  
Astfel, românii care nu mai speră la un loc de muncă în ţară preferă să emigreze. Medicul care este prost plătit de către stat apelează la plăţi informale sau la o slujbă secundară în sistemul privat. Profesorul ignorat de guvern şi prost plătit îşi suplimentează veniturile prin meditaţii. Funcţionarul cu salariul redus prin măsurile anticriză îşi rotunjeşte veniturile prin corupţie. Tinerii fără speranţa unei vieţi mai bune visează la o bursă sau un loc de muncă în străinătate. Omul de afaceri sau cetăţeanul obişnuit sufocat de birocraţie apelează la corupţie pentru a nu pierde timp şi pentru a simplifica ceea ce statul nu vrea sau nu poate să simplifice: relaţia cu cetăţeanul.
Când statul nu este capabil să definească şi gestioneze normalitatea socială, societatea se viciază, devine toxică şi îi obligă pe membrii ei să se adapteze sau să fugă. Când frustrarea individuală este agregată şi depăşeşte un prag critic, în societate au loc mişcări sociale sau revolte. Nu este obligatoriu ca frustrarea să derive dintr-un motiv real, el poate fi perceput sau indus de către politicieni sau, cel mai adesea, de către mass media contestatară.
În România experimentăm un soi de dedublare socială. Sistemul educaţional configurează ceea ce ar trebui să fie dezirabilul social (aşa e şi normal), dar creează un profil de absolvent total inadecvat pentru lumea reală din societatea românească, cea care există nu în limitele normalităţii şi acceptabilității sociale, ci în cele ale patologicului. În profilul promovat de sistemul educaţional conformitatea, submisivitatea socială sunt valori cheie pentru un individ care în viaţa reală va fi mereu dependent de stat. Educaţia noastră nu promovează independenţa, asumarea, adaptarea într-un mediu dinamic.
De ce suntem aproape condamnați să experimentăm în ţara asta patologia şi nu normalitatea socială? Şi care ar fi soluţia?
În plan politic, patologicul se manifestă devastator. În funcţiile de decizie ajung demagogi, impostori incapabili să gestioneze treburile curente ale statului. Pe principiul selecţiei negative, ei numesc în funcţiile publice oameni mai degrabă loiali, nu neapărat competenţi. Rezultatul este gestionarea total incompetentă a treburilor publice. Ce alt calificativ aş putea folosi când Uniunea Europeană ne pune la dispoziţie zeci de miliarde de euro pentru infrastructură şi crearea de locuri de muncă, iar rata de absorbţie este sub 2%? La o rată de succes atât de scăzută, rod al unei incompetenţe cronice de sistem,  aş fi tentat să glumesc şi să spun că ar trebui predăm guvernarea direct instituţiilor europene sau să le cerem nemţilor să ne guverneze pentru cel puţin o generaţie.
Dar pentru că acest lucru nu e posibil, politicienii sunt primii care ar trebui să se schimbe, să aducă normalitatea discursului şi acţiunii politice în limitele rezonabilului şi pragmatismului, să abandoneze demagogia,  să definească şi să implementeze  un proiect politic pentru România. De fapt, poate ar fi mult mai uşor să respecte pur şi simplu regulile jocului şi să fie oneşti în relaţia cu alegătorii.
Al doilea factor se schimbare este mass media. Din păcate, jurnaliştii preferă mereu calea facilă a audienţei şi a simplificării discursului mediatic, în locul responsabilității. Rezultatul este coborârea nivelului discursiv mediatic la un nivel situat în proximitatea imbecilizării.  Un electorat  needucat  şi manelizat mediatic  este uşor de manipulat şi este  incapabil să facă diferenţa între autenticitate şi impostură, între demagogie şi realism politic.  Presa ar trebui să îşi asume rolul de instanţă educaţională, de formator de opinie, de actor semnificativ în construcţia democratică a unei naţiuni. În plus, nu ar strica un mesaj mai pozitiv, ceva care să crească vizibilitatea bunelor practici din societatea românească. Realitatea românească nu arată chiar atât de rău pe cât spun jurnaliştii, dar dacă ei scot la iveală doar mizeriile acestei ţări,  vom sfârşi cu toţii în a privi  această ţară într-o notă negativă.
Însă cel mai important actor al schimbării spre normalitate suntem noi, românii. Mulţi dintre români dau dovadă de suficienţă, mediocritate şi lipsă de cultură politică. După zeci de ani de comunism poate  e explicabil, dar asta nu justifică ca, după douăzeci de ani  de libertate şi democraţie, o bună parte dintre români să îşi vândă votul pentru treizeci de arginţi. Cei care îşi vând votul îşi vând destinul propriu şi îl afectează semnificativ şi pe al celorlalţi. Mulţi dintre românii educaţi nu se implică pentru că, spun ei, politica nu e treaba lor. Greşit! Neimplicarea înseamnă să permiţi altora să decidă în locul tău. Fără o asumare a responsabilității propriului destin,  fără o renunţare la  modelul statului paternalist şi fără o implicare reală în viaţa comunităţii, schimbarea spre normalitate nu e posibilă.
În fine, speranţa unei normalităţi româneşti este Uniunea Europeană. În drumul nostru spre integrarea europeană, guvernarea era permanent monitorizată şi parcă politicienii se comportau altfel. Chiar credeam atunci că România a intrat pe făgaşul normalităţii. Însă odată cu intrarea în Uniunea Europeană, monitorizarea a dispărut iar politicienii români au revenit la vechile metehne. Suntem oaia neagră a Europei şi toate strategiile consultanţilor şi politrucilor de pe malurile Dâmboviţei se întorc acum împotriva noastră.  
Istoria recentă ne arată că drumul nostru spre normalitate este strâns legat de supervizarea instituţiilor europene. În absenţa acesteia, politicienii români o iau razna. O Europă federală, puternic integrată poate fi şansa noastră de a ne schimba ca naţiune. Poate aşa vom învăţa şi noi  ce este seriozitatea, disciplina, cuvântul dat şi lucrul bine făcut. Poate aşa vom învăţa şi noi ce este normalitatea. Dacă nu, vom recădea în istorie, în ceea ce dispreţuim în noi în fiecare zi. 

Articol publicat in Transilvania Reporter, 25 octombrie 2012

miercuri, 10 octombrie 2012

Despre un sat din Ardeal



Nu demult am trecut prin satul bunicilor mei,  situat undeva la graniţa dintre judeţele Bistriţa şi Mureş. Şi pentru că acolo mi-am petrecut vacanţele copilăriei, o parte din sufletul meu este încă legat de ceea ce Blaga ar fi numit “universul ondulat”, adică dealurile şi câmpiile atât de frumoase ale Ardealului.
Satul bunicilor mei era mereu plin de copii. Ne adunam şi colindam pe plaiuri de dimineaţa până la apusul soarelui şi nimic nu părea să fie mai frumos decât verdele crud, mirosul de fân şi gustul frăguţelor de pământ şi al alunelor de pădure.  Era o libertate fără margini în noi şi credeam  că paradisul  acesta e sortit veşniciei. Oamenii mergeau la câmp şi făceau totul  într-o ordine naturală, aproape ritualică. Erau tot timpul cu zâmbetul pe buze şi ştiau să muncească şi să se distreze. Timpul  nu era măsurat atât în ore şi luni, ci mai ales după poziţia soarelui sau după sărbătorile religioase. Ştiam, de pildă, că după Schimbarea la faţă vine toamna şi că de Sfântul Ilie mai întotdeauna plouă.
Animalele erau hrănite şi preţuite pentru că ele şi pământul le dădeau ţăranilor cam tot ceea ce le era de trebuinţă. Curţile oamenilor erau bine aranjate, totul era la locul lui şi azi mulţi se  întreabă dacă nu cumva această rânduială avea legătură cu vremurile când regulile veneau de la Viena. Bunicul îmi povestea despre anii  în care a fost în război, despre austrieci, unguri şi români şi despre legende cu comori ascunse, feciori de boieri şi zâne transformate în rândunele.
Duminica era cea mai frumoasă zi. Ţăranii se îmbrăcau în straie de sărbătoare şi mergeau la biserică. Mergeam şi eu, iar după slujbă, bunica îmi lua o îngheţată şi mă ducea la poştă, într-o cabină de lemn cu miros de motorină, unde o operatoare îmi făcea legătura telefonică cu părinţii. Aşa se comunica atunci la distanţă.  Apoi, oamenii se adunau în mijlocul satului, iar cei mai tineri se mândreau cu pana de păun de la pălărie şi luau fetele la joc. Era o lume plină de armonie, pe care eu, copil fiind, o admiram cu o oarecare invidie pentru că o puteam cunoaşte doar în vacanţă. Verişorii şi prietenii mei mă invidiau şi ei la rândul lor pentru că eu stăteam la oraş, iar ei visau ca atunci când vor fi mari să ajungă undeva la bloc, într-un apartament. Cei mai mulţi dintre ei şi-au atins visul,  au ajuns la oraş  şi au muncit ani buni în întreprinderile comuniste. În opinia lor, la sat nu era deloc bine, pentru că nu aveai drumuri asfaltate, toaletă în casă, apă caldă şi canalizare. De fapt, spuneau ei, la sat nu aveai un viitor. După ce bunicii mei s-au stins, ceva s-a rupt în legătura mea cu acel loc şi am fost acolo din ce în ce mai rar.
Anii au trecut şi comunismul a căzut. Oamenii şi-au luat pământurile înapoi şi păreau fericiţi. Primul lucru pe care l-au făcut după comunism a fost să distrugă  toate clădirile CAP-ului. CAP-ul era simbolul răului pentru că ceea ce moşteniseră de la părinţi şi bunici fusese topit de istorie prin colectivizare. Sub imperiul emoţiei şi al libertăţii, această demolare era un soi de răzbunare simbolică pentru momentele în care comuniştii i-au obligat pe ţărani ca, într-o falsă asociere, să renunţe la pământurile dobândite cu greu prin truda părinţilor şi a strămoşilor.
Apoi a început întoarcerea  în timp. Fiecare a început să își lucreze pământul cum poate, cu calul sau cu tractorul, oricum neeconomic. Unii şi-au dat pământul în arendă, alţii au preferat să îl lase nelucrat.  Nu poţi fi eficient când faci agricultură pe cel mult două hectare. În Europa occidentală micii fermieri  lucrează suprafeţe de cel puţin zece hectare.  Dar ţăranii români nu vor să se asocieze, pentru că orice formă de asociere este privită ca o nouă încercare de colectivizare. În plus, există o teribilă lipsă de încredere socială. Din păcate, o agricultura performantă nu se poate face cu o proprietate agricolă fărâmiţată şi singurele poveşti de succes din agricultura românească post-comunistă au fost şi sunt cele în care proprietăţile au fost concentrate şi exploatate prin cumpărare sau prin asociere.
Mai târziu am priceput că, de fapt, pe mulţi dintre moştenitorii terenurilor agricole nu îi interesează raţiunea de tip economic. Unii dintre ei îşi cheltuiesc şi azi o bună parte din venituri pentru a plăti lucrările agricole, chiar dacă bilanţul la sfârşit de an le este total defavorabil. Dar ceea ce contează pentru ei este mândria de a lucra pământul părinţilor, nu neapărat calculul economic.
Acum, satul bunicilor mei nu mai e ce a fost odată. Azi pare mai trist ca niciodată. Populaţia este mult îmbătrânită. Cei mai mulţi dintre cei care erau falnici în trecut azi nu mai sunt sau sunt bătrâni. Cei care au fost odată copii au plecat la oraş să îşi împlinească visul de a sta la bloc. Acum sunt trecuţi de patruzeci de ani, iar desfiinţarea întreprinderilor comuniste nu i-a făcut să se întoarcă la sat, ba dimpotrivă. Mulţi dintre ei îşi caută locul în pribegie prin Spania sau prin Italia. Tinerii puţini de pe uliţele satului visează  de regulă să plece oriunde, pentru că, zic ei,  oriunde ar fi mai bine decât la sat. Nici tradiţiile nu se mai păstrează ca pe vremuri, mulţi dintre tineri preferând manelele în locul muzicii populare tradiţionale.
Castelul grofului din centrul satului e în paragină iar rânduiala de altădată din gospodării e acum doar o amintire. Mă uit la casele în care bătrânii îşi trăiesc apusul existenţei lor şi încerc să îmi imaginez ce  se va întâmpla cu ele peste zece sau douăzeci de ani. Dealurile o iau la vale pentru că nu se mai fac lucrări de întreţinere a fondului  funciar. Multe dintre pământuri sunt nelucrate pentru că oamenii sunt fie foarte bătrâni, fie sunt plecaţi. Doar câţiva dintre săteni au reuşit să prindă cheag şi să cumpere sau să lucreze mai multe terenuri. Noua elită locală este formată în mare măsură din urmaşii sau membrii fostei nomenclaturi locale (fostul primar comunist, fostul şef de CAP, şeful de post ş.a.). Ei au avut capacitatea de a se mobiliza, organiza şi asocia.
Şi totuşi, satul se schimbă şi în bine. Pe vremuri, nu era nici apă şi nici canalizare. Străzile cele mai bune erau cel mult pietruite. Azi, cu un primar gospodar, cei mai mulţi dintre săteni s-au racordat la reţeaua de apă. Uliţele principale şi cele secundare au fost asfaltate pe bani europeni. Oamenii au gaz în locuinţe,  dar cei mai mulţi nu îşi pot permite să îl plătească şi încă mai fac foc cu lemne.
Mă bucur să văd că unii dintre primari îi tratează pe oameni cu respect, dar sunt mulţi primari care cred că votul  ţăranilor încă mai poate fi cumpărat cu o sticlă de ţuică sau cu o găleată în prag de alegeri. E drept că şi oamenii au o anumită responsabilitate atunci când se vând atât de ieftin. Sărăcia nu e o scuză iar prostituţia electorală adâncește sărăcia, nu o rezolvă.
În afara subvenţiilor care îi îmbogățesc  pe cei cu suprafeţe mari de teren, nu pare să fie nici un proiect viabil pentru satul românesc.  Au apărut câteva pensiuni sau ferme moderne finanţate pe bani europeni, dar nu există alternative serioase  la agricultura de subzistență în mediul rural. Proiectele europene nu au suficientă forţă pentru a susţine schimbarea în satul românesc, iar programele de formare profesională în mediul rural nu au nici o valoare reală atât timp cât nu sunt asociate cu programe de susţinere a unor afaceri la nivel local şi de creare a unor noi locuri de muncă.
Adevărul e că, pe lângă multiplele beneficii,  integrarea în Uniunea Europeană  ne-a transformat într-o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele din spaţiul comunitar. Satul românesc a fost puternic afectat de această deschidere. Considerată odată grânarul Europei, România a ajuns azi să importe cereale pentru a-şi acoperi necesarul de consum. Cu un sistem de irigaţii la pământ  şi cu suprafeţe agricole fărâmiţate, agricultura românească e departe de a fi performantă. Integrarea europeană nu mai permite nici o politică protecţionistă iar, în absenţa competitivităţii, fermierii români nu au nici o şansă. E suficient să te plimbi prin supermarketurile din România şi să constaţi că sunt pline cu produse agricole şi carne de import. Mai există oare desfacere pentru produsele româneşti?  Şi apoi poţi să impui produsele româneşti  pe piaţă dacă ele nu sunt competitive? Pieţele agricole din oraşe sunt controlate de intermediari care vând tot marfă de import, astfel încât cei mai mulţi dintre ţărani au pierdut orice şansă de a avea o sursă de venit prin vânzarea produselor tradiţionale rezultate din gospodăriile individuale. În aceste condiţii, după mai mult de douăzeci de ani de agricultură postcomunistă, unii dintre ţărani regretă vremurile trecute.
Nu ştiu dacă există în ţara asta vreun proiect pentru satul românesc, dar ştiu că în absenţa unor politici care să stimuleze asocierea, iniţiativa şi competitivitatea nu există nici o şansă să se creeze locuri de muncă în mediul rural. Fără concentrarea exploatării suprafeţelor de teren arabil agricultura românească nu poate fi eficientă, iar fără o colectare organizată a produselor agricole nu se poate asigura desfacerea lor pe piaţa românească. Şi oricât de pitoresc ar fi, fără locuri de muncă, satul românesc nu poate fi atractiv, în special pentru tineri.
Altfel spus, fără un proiect serios,  satul românesc e condamnat la dispariţie.

Publicat în Transilvania Reporter, 12 octombrie 2012

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...