pe cărările patriei

pe cărările patriei

duminică, 16 septembrie 2012

Ipocrizie şi neputință în problema romilor



În 1995 la groapa de gunoi de la Pata Rât de lângă Cluj erau în jur de 100 de familii de romi. În 2001 numărul lor ajunsese la aproape 1000, iar după zece ani s-a dublat. În 2002, împreună cu ministrul Vasile Dâncu, am fost la Pata Rât şi am intrat în colibele improvizate ale romilor pentru a sta de vorba cu ei. Nu mică ne-a fost surpriza când am descoperit că mulţi dintre ei aveau o mobilă modernă, pe care o puteai vedea la orice familie de români de nivel mediu. Ne-au explicat atunci că ei au stat în blocuri, în apartament, dar, odată cu restructurarea industriei comuniste, au fost printre primii care şi-au pierdut locurile de muncă şi nu şi-au mai permis să îşi cumpere apartamentele. Unii şi-au vândut casele pentru că nu mai aveau ce mânca. Cei din mediul rural lucraseră la CAP dar, odată cu retrocedarea pământurilor, au rămas fără o sursă de venit şi au fost nevoiţi să se adapteze. Unii dintre ei au venit la groapa de gunoi, alţii s-au apucat de colectat fier vechi, însă mulţi au plecat şi în străinătate. Situaţia de la Pata Rât nu este una singulară şi este emblematică pentru ceea ce s-a întâmplat cu romii după comunism.
În mod paradoxal, după 22 de ani de încercări ale guvernului şi ale societăţii civile pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, asistăm la un regres istoric de la integrarea poate forţată din perioada comunistă la marginalizare, excluziune şi pauperizare în postcomunism.  Analizele comparative între situaţia romilor şi a populaţiei majoritare indică şi acum decalaje majore privind accesul la locurile de muncă, locuire, sănătate şi educaţie. Cei mai mulţi dintre romi trăiesc la marginea satelor sau oraşelor, în case de chirpici sau apartamente confort trei sau patru, fără acte de proprietate, fără gaz, electricitate, apă sau canalizare. Peste 40% dintre ei sunt analfabeţi, munca cu ziua fiind principala lor sursă de venit. Absenteismul şcolar a crescut din cauza sărăciei şi a dezinteresului faţă de educaţie. Imaginea bogăţiei ostentative a romilor (ilustrată prin vile, castele, lanțuri de aur şi maşini scumpe) este mai mult proiectată de mass media şi e specifică unei mici minorităţi din comunitatea romă. Realitatea e că cei mai mulţi dintre romi se confruntă cu o sărăcie extremă într-o măsură mult mai mare decât românii. Sondajele[1] din ultimii ani indică şi o evoluţie pozitivă a toleranţei faţă de romi, dar şi o anumită îngrijorare. Mai mult de o treime dintre români au o toleranţă constantă faţă de romi şi aproape două treimi dintre români dezaprobă politica de deportare a romilor din Franţa. La fel de adevărat este că mai mult de jumătate dintre români îi consideră pe romi o ameninţare pentru siguranţa familiei şi două treimi apreciază că ceea ce fac romii în străinătate este o ameninţare pentru libera circulaţie a românilor.
Şi atunci, putem vorbi de un eşec al politicilor de integrare a romilor? Care sunt motivele acestui eşec ce îi face pe cei mai mulţi dintre romi să migreze? Este problema romilor doar o problemă românească sau una europeană? Este Europa capabilă să asigure integrarea romilor sau nu?
În 2001, guvernul român a adoptat o strategie de îmbunătăţire a situaţiei romilor. După 11 ani de aplicare, deşi a fost un document bun, se poate spune că implementarea strategiei este în mare măsură un eşec.
Primul argument a fost lipsa unei voinţe politice reale. Strategia a fost adoptată ca o exigenţă a procesului de integrare, fiind mai degrabă impusă liderilor politici români. Ea nu a fost rezultatul natural al unui consens în clasa politică românească. În consecinţă, după ce a fost aprobată, strategia de îmbunătăţire a situaţiei romilor nu a fost finanţată ani buni, singurul efort realizat pe această nişă fiind cel al organizaţiilor neguvernamentale, al Băncii Mondiale şi al Uniunii Europene. Fără un buget adecvat nu poţi implementa o strategie oricât de bună ar fi ea.
Crearea unei agenţii guvernamentale speciale pentru romi, insuficient bugetată şi utilizată adesea ca sinecură politică a fost o eroare. Politicienii români s-au spălat pe mâini şi, în acest fel, problema romilor a fost externalizată din majoritatea ministerelor, în special din cele care ar fi trebuit să se ocupe de locuire, educaţie, sănătate şi ocupare. După aproape şapte ani de la crearea acestei agenţii, rezultatul a rămas limitat la unele proiecte minore, folosite adesea în beneficiul politic al unor reprezentanţi ai romilor.  
Al treilea argument care justifică eşecul strategiei de îmbunătăţire a situaţiei romilor este neparticularizarea acesteia la nivelul comunităţilor. Nu există nici acum o diagnoză individuală a comunităţilor de romi care să conducă ulterior la o ierarhie a problemelor şi implicit a priorităţilor de intervenţie. Sunt foarte mulţi bani europeni pentru romi, dar cei mai mulţi dintre ei se consumă pe proiecte nerelevante şi fără o legătură concretă cu realitatea. De pildă, se fac multe programe de formare profesională, dar nu se creează locuri de muncă. În absenţa unei conexiuni puternice ale surselor de finanţare cu nevoile şi priorităţile reale ale comunităţilor de romi, orice schimbare în bine nu poate avea succes.
Un alt argument al eşecului procesului de integrare a romilor este insuficienta reprezentare politică a romilor. La nivel local, în cele mai multe situaţii, romii preferă să îşi vândă votul uneia sau alteia dintre taberele politice ale majorităţii, în loc să îşi propună proprii primari, consilieri locali sau judeţeni. Partida Romilor are un singur loc în Parlament şi are o forţă politică insuficientă pentru a promova şi susţine politicile publice pentru romi. UDMR poate fi un model de urmat în acest sens pentru că a echilibrat scena politică românească şi a ştiut să definească, să protejeze şi să asigure finanţare pentru priorităţile şi proiectele minorităţii maghiare. De ce Partida Romilor nu poate mobiliza comunitatea romă să îşi voteze proprii reprezentanţi şi să îşi asigure o masă critică în Parlament? De ce tinerii romi absolvenţi de facultate refuză să se implice în viaţa politică? Oare nu cumva Partida Romilor ar trebui să îşi schimbe abordarea în relaţia cu comunităţile de romi şi cu tinerii absolvenţi care reprezintă potenţial noua elită de etnie romă? Fără o reprezentare politică solidă în Parlament şi în consiliile locale, îmbunătăţirea situaţiei romilor nu poate fi susţinută.
Cel mai important argument pentru eşecul integrării romilor e că această strategie nu a fost elaborată de jos în sus, ci de sus în jos. Ea a fost un imperativ politic extern şi, cu toate că în procesul de elaborare a strategiei pentru romi au participat multe organizaţii neguvernamentale, nimeni nu i-a întrebat pe romii de rând dacă vor să se integreze sau dacă pot să schimbe ceva sau nu în stilul lor tradiţional de viaţă.
În urmă cu an, un rom bătrân mi-a spus clar că romii tradiţionali nu se pot integra, dar cei  mai mulţi romi şi lideri romi spun că integrarea e posibilă pentru că în felul acesta au acces la proiecte pe bani europeni. Cei care cerşesc o fac nu neapărat din nevoie, ci pentru că asta le e meseria, acesta le e modul lor de a fi. Dar voi românii nu înţelegeţi că dacă le iei ţiganilor acest stil de viaţă, practic îi desfiinţezi. Ţiganul se schimbă numai de frică iar integrarea e bună numai dacă ni se dă ceva, spunea bătrânul rom.
Deşi două treimi dintre români consideră că romii nu vor să fie integraţi într-o societate de tip european[2], eu refuz să cred că există un anumit grad de incompatibilitate a culturii şi civilizaţiei rome cu cea de tip european, însă m-am gândit serios dacă nu cumva există şi o responsabilitate a romilor în problema integrării. Nu am văzut o dezbatere serioasă  a liderilor romi sau în comunităţile de romi pentru a defini concret ce înseamnă de fapt integrarea romilor. Multe organizaţii neguvernamentale sunt speriate că integrarea ar presupune de fapt asimilarea, renunţarea la modul tradiţional de viaţă al romilor şi adoptarea unui stil de viaţă european. De aceea, aceste organizaţii spun că modul de viaţă al romilor şi cultura lor ar trebui prezervate. Ce faci însă când acest mod de viaţă este asociat cu “comunităţi criminogene”[3] şi este respins prin deportări în țările de origine de către unele state europene, cum a fost cazul taberelor de romi din jurul Parisului sau al Romei? Şi ce înţelege de fapt Europa prin integrarea romilor?
Ani buni ni s-a reproşat că nu suntem în stare să asigurăm integrarea romilor şi aici Europa are dreptate. Problema e că nici vechea Europă nu reuşeşte să gestioneze problema romilor din Estul Europei, singura soluţie vizibilă fiind în prezent retrimiterea lor în ţările de origine. Dacă asta e singura soluţie pe care Europa o are pentru romi, atunci este jalnic. În plus, e total incorect ca unele ţări europene să critice România pentru că nu respectă drepturile omului şi statul de drept, în timp ce ele încalcă drepturi fundamentale, cum ar fi cel la libera circulaţie în cazul unor cetăţeni europeni de etnie romă. Poziţia Franţei în problema romilor este de o ipocrizie fără margini. Romii au fost şi sunt folosiţi pur şi simplu ca ţapi ispăşitori în politica internă, într-un mod aproape iresponsabil, cu multe similarităţi ce aduc aminte de antisemitismul, rasismul şi xenofobia din Europa secolului trecut.  
Credeam că în Uniunea Europeană toleranţa, diversitatea şi unitatea nu sunt doar vorbe goale. Şi dacă există o problemă a integrării romilor, atunci ea nu poate fi doar una românească, ci una europeană. Fără o strategie la nivel european în problema romilor, orice efort punctual este sortit eşecului.
Soluţia franceză este un exemplu în acest sens. În mod paradoxal, repatrierea romilor în schimbul a 300 euro nu reduce numărul romilor care văd în Franţa o destinaţie atractivă, ci îl creşte. Cei mai mulţi dintre ei se vor întoarce, pentru că în opinia lor repatrierea nu este o pedeapsă, ci o oportunitate. Ce nu înţelege ministrul francez de interne e că există o lege sociologică a migraţiei iar, într-o Uniune Europeană în care dreptul la liberă circulaţie există, cetăţenii europeni vor fugi întotdeauna de sărăcie, în speranţa unei vieţi mai bune.
O Europă igienizată şi protejată în faţa celor consideraţi “ tout la misère du monde et de l’Europe” [4] nu mai va mai fi în curând o Europă liberă.





[1] http://www.ires.com.ro/uploads/articole/perceptia_publica_a_minoritatii_rome_sondaj_ires.pdf
[2] Idem 1
[3] http://www.20minutes.fr/politique/1002854-gueant-inciter-l-ancrage-minorites-criminogenes
[4] http://www.rue89.com/rue89-politique/zapnet/2012/09/11/valls-la-france-ne-peut-pas-accueillir-toute-la-misere-du-monde-et

miercuri, 5 septembrie 2012

Statul român şi problema corupţiei



Într-una din zilele trecute am citit o ştire ce nu poate să nu îţi atragă atenţia. În România, un kilometru de autostradă costă 27 milioane de euro, în timp ce în cele mai multe din ţările europene, cu un relief similar, el rareori depăşeşte 10-15 milioane de euro. Mai mult, în Bulgaria s-a construit o autostradă al cărei cost e undeva la 2,5 milioane de euro pe kilometru. Ştirea a trecut aproape neobservată ca şi cum anomalia ar face parte din realitate. Într-un pasivism aproape revoltător, românii par să fie tot mai imunizaţi faţă de absurd.  Ce se întâmplă în ţara asta în care totul pare să fie mai scump, mult mai scump decât în statele UE şi, de fapt, unde se duc aceste diferenţe de cost colosale pe care le plătim din buzunarul nostru pentru drumuri, borduri, săli de sport sau, la modul general, pentru serviciile publice? Cei mai mulţi ar spune simplu: corupţia, domnule, corupţia e de vină! Aşa e, dar corupţia în sine nu este o cauză, ci mai degrabă un rezultat.
De ani buni mă uit cum studiile privind percepţia corupţiei în România ne postează constant pe ultimele locuri în Europa. După indicele de percepţie a corupţiei din 2011( 3,6 din 10), România se plasează pe locul 25 din cele 27 de state ale UE, fiind urmată doar de Bulgaria şi Grecia[1].  De fiecare dată când apar astfel de ştiri, eu, ca român, nu mă simt deloc mândru. Apar tot soiul de experţi anticorupţie care vin şi ne explică cât de corupţi suntem, de parcă totul ar fi o fatalitate.  Aş fi tentat să îmi apăr ţara şi să spun  că, în mare măsură, corupţia e o temă politică, ea nu e chiar atât de mare pe cât se spune, pentru că e o problemă de percepţie. Ea se petrece mereu într-un mediu confidenţial, neaccesibil şi de aceea am putea spune că e foarte greu de cuantificat şi de măsurat. Cele mai multe studii măsoară, de fapt, nu corupţia, ci percepţia ei. Există un efect de bumerang în percepţia publică a fenomenului corupţiei.  Guvernarea Năstase, deşi a luat o serie de măsuri anticorupţie, a sfârșit ca fiind percepută drept una coruptă pentru că nu a gestionat bine comunicaţional tema corupţiei. Pe măsură ce vorbeşti despre corupţie, chiar despre măsuri anticorupţie, această temă devine extrem de vizibilă şi se întoarce împotriva celui care se află la guvernare. Prin vizibilitate, corupţia ajunge să ocupe un loc central în agenda mediatică şi apare ca o problemă majoră şi pentru populaţie.
Acest lucru se vede şi în sondajele de opinie. Corupţia este considerată o problemă majoră de 96% dintre români, faţă de 74% din media UE[2]. Dar în Danemarca, corupţia este considerată o problemă de numai 19% din populaţie. Să fie oare corupţia  numai o problemă de percepţie, un produs mediatic şi un rezultat al comunicării politice?  Categoric nu, pentru că, în general, nu iese fum fără foc. Chiar dacă tema corupţiei este  adesea folosită pentru a discredita adversarii (Traian Băsescu a făcut-o foarte bine), dacă nu există un spaţiu al plauzibilității, această temă nu ar avea nici o şansă de persuasiune.
Acelaşi eurobarometru ne arată că, atunci când e vorba de experienţa proprie privind corupţia, la nivelul UE doar 8% dintre respondenţi spun că au dat mită sau s-au aşteptat să dea mită. În România lucrurile stau altfel: 31% dintre români spun că au fost în situaţia de a da mită, faţă de numai 2% în Danemarca sau 1% în Olanda.  Concluzia este una foarte clară: în România corupţia este o realitate probată, nu doar o problemă de percepţie.
Studiile IRES[3] au arătat că sectorul medical, poliţia, vama şi administraţia publică sunt considerate instituţiile cele mai corupte sau cele mai afectate de corupţie.
Îmi aduc aminte că în ziua în care mi s-a născut copilul, în timp ce alergam cu un buchet de flori pentru soţia mea, o asistentă medicală mi-a tăiat brusc explozia de fericire, spunându-mi crud şi rece: “Lăsaţi florile acum. Banii, repede! Domnul doctor se grăbeşte!”.  Aceasta e România reală, crudă şi rece. Plăteşti taxe pentru sănătate şi te aştepţi să ai servicii medicale de calitate, dar pentru că sistemul e subfinanţat iar medicii au salarii mici, mai plăteşti o dată pentru tot ceea ce primeşti. Teoretic ai opţiunea să nu o faci, practic însă e un fapt social, o constrângere tăcută, un model informal ce dictează aproape unanim un tip de comportament bazat pe aşteptări de rol, un model ce îi face pe mai mult de două treimi dintre români să admită că au oferit medicilor bani în schimbul unor servicii medicale. Dacă medicii ar fi mai bine plătiţi, ar renunţa oare românii la obiceiul de a plăti suplimentar şi informal serviciile medicale? Nu ar fi mai bine atunci să privatizăm pur si simplu o bună parte din serviciile medicale şi să fiscalizăm ceea ce oricum se întâmplă?  
Poliţia şi-a schimbat foarte mult imaginea în ultimii 10 ani. Se vede că au existat programe clare de relaţii publice, dar şi de schimbare reală prin selecţia atentă, formarea profesională, cultivarea şi prezervarea integrităţii angajaţilor. În urmă cu patru ani, mai precis înainte de reducerea salariilor prin programul anticriză, se spune că era aproape imposibil să mituieşti un poliţist  de la circulaţie. Azi, există poliţişti care te pândesc în trafic şi dacă încalci regula, ei sunt cei care îţi propun „să rezolvăm discret problema”. E regretabil să vezi cum programele anticorupţie construite cu multă migală în ultimii 20 de ani îşi pierd serios din eficacitate sub impactul reducerilor salariale care pun la grea încercare integritatea poliţiştilor. Şi probabil că situaţia e la fel şi în cazul altor funcționarii publici.
Şi atunci, întrebarea care se pune aici este ce face statul pentru a reduce corupția?  Avem legi anticorupţie, avem legi privind accesul la informaţii, transparenţa şi declararea averilor şi un sistem electronic de achiziţii publice. Avem o agenţie naţională de integritate şi procurori specializaţi în anticorupţie. Avem o justiţie care face eforturi să pară independentă şi chiar un prim ministru, câţiva parlamentari, secretari de stat şi zeci de vameși şi  funcționari publici arestaţi sau condamnaţi pentru corupţie. Mai mult, avem chiar şi un preşedinte care şi-a făcut din lupta anticorupţie un destin personal. Şi cu toate aceste eforturi, suntem constant în coada Uniunii Europene la capitolul transparenţă şi integritate.
Şi această percepţie afectează nu numai politicul, dar şi economia reală şi percepţia de sine a românilor. Investitorii vin sau pleacă şi în funcţie de indicele de percepţie sau practicile reale de corupţie. Poate pentru unii oameni de afaceri e o veste bună, dar pentru cei mai mulţi investitori din lumea civilizată un indice ridicat al corupţiei e un semn de incertitudine şi, implicit, de reţinere. Ca un efect pervers, vorbindu-se tot mai mult despre corupţie în mass media şi în familie, cei tineri ajung să se familiarizeze şi să se socializeze cu patternu-urile de comportament sau cu aşteptările de rol privind corupţia în viaţa de zi cu zi sau, dimpotrivă, se desolidarizează de acest mod viciat de a trăi şi îşi doresc să plece cât mai curând din ţară.
Ce lipseşte din această reţetă pentru a vindeca într-adevăr trupul sleit de corupţie al României? Să fie oare corupţia nevindecabilă în cazul românilor pentru că e deja mult prea înrădăcinată în firea acestei naţiuni?
Nu cred că suntem incurabili în problema corupţiei. În schimb, cred că statul este principalul generator de corupţie şi tot statul este şi factorul care poate soluţiona problema corupţiei.
Statul este vinovat pentru că nu este de interesat de o reformă reală a serviciilor publice la interfaţa cu cetăţeanul şi nu creează contextul în care corupţia ar fi pur şi simplu inutilă. Statul generează o birocraţie excesivă, consumatoare de timp şi resurse, iar cei care prețuiesc timpul preferă să nu mai respecte regulile şi să apeleze la intermediari. Intermediarul oferă mită funcţionarului care îşi completează veniturile destul de reduse iar cei care stau la ghişeu sunt de fapt  nişte perdanţi tocmai pentru că respectă regulile, în timp ce descurcăreţii îşi vor fi rezolvat problemele “prin spate”.  Efectul pe termen lung e că birocraţii vor inventa cât mai multe reguli, ştiind că în acest fel îşi vor suplimenta resursele. În faţa birocraţilor, plătitorului de taxe nu îi mai rămâne decât să îşi piardă timpul între ghişee sau să mituiască funcţionarii.
Soluţia este o reformă reală, centrată pe cetăţean şi pe serviciile oferite la ghişeu. Ghişeul unic a fost un prim pas, dar în multe cazuri funcţionează deficitar pentru că este centrat pe funcţionari şi pe instituţii, nu pe nevoile cetățeanului. Succesul reformei la ghişeu depinde de procesul de simplificare administrativă (de reducerea numărului de reglementări, de aprobări şi de taxe, de reducerea numărului de paşi intermediari) şi instituirea unor standarde de calitate (durată de aşteptare, număr de formulare, condiţii  din sălile de aşteptare etc.) în serviciile publice. Încercaţi să va aduceţi aminte ce însemna înmatricularea unei maşini în urmă cu aproape zece ani.  Am luat parte la realizarea unor studii serioase de evaluare a calităţii serviciilor publice, pe baza cărora unele servicii publice (permise auto şi numere de înmatriculare, finanţe publice locale etc.) au adoptat măsuri de creştere a transparenţei şi de reducere a  timpului de rezolvare a problemei pentru cetăţean de la câteva zile sau săptămâni la câteva ore. E doar un exemplu care demonstrează că se poate, iar într-o astfel de situaţie, corupţia nu mai are nici o şansă pentru că dacă lucrurile merg de la sine, nu mai există obiectul motivaţional al actului de corupţie.
A doua condiţie pentru reducerea tentaţiei corupţiei în instituţiile publice este salarizarea. Salarizarea motivantă a judecătorilor şi a procurorilor s-a dovedit a fi un factor esenţial pentru independenţa şi integritatea justiţiei. Reducerea salariilor tuturor categoriilor de funcţionari publici a fost o decizie greşită. În administraţie nu poţi să ai funcţionari publici corecţi dacă îi plăteşti prost. Altminteri, vor încerca mereu să condiţioneze acordarea unui aviz, a unei aprobări sau a unei achiziţii publice în funcţie de atenţiile sau comisioanele pe care le încasează.
Şi de aici ajungem la problema integrităţii şi a mecanismelor de vigilenţă. Dacă funcţionarii publici sunt bine plătiţi iar corupția persistă, atunci se justifică pe deplin  introducerea unor verificări sau a unor teste de integritate, prin care cei care greşesc să şi plătească în faţa justiţiei. Condiţia de bază pentru funcţionarea unor mecanisme de prezervare a integrităţii este să ai o justiţie independentă, credibilă, netimorată şi centrată exclusiv pe respectarea legii, indiferent de rangul politic, administrativ sau puterea financiară a celui pasibil de pedeapsă.
Şi cu toate că statul este principalul responsabil pentru rezolvarea problemei corupţiei, el nu este singurul. Schimbarea pentru o Românie curată trebuie să vină de la fiecare dintre noi, prin informare şi conştientizare, prin îndrăzneala de a spune nu unor obiceiuri adânc înrădăcinate, prin refuzul cotidian de a fi complice la perpetuarea unei lumi pe care cei mai mulţi dintre noi nu o vrem.  România curată nu poate fi opera singulară a statului, a politicienilor sau a unor organizaţii neguvernamentale, ci a noastră, a tuturor românilor. Rămâne doar să ne şi dorim o astfel de schimbare.  

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...