pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 16 august 2012

Inerţie şi schimbare sau despre comunismul din noi


Pentru generaţia părinţilor mei comunismul a fost mai bun decât democraţia zilelor noastre. E drept că cei mai mulţi dintre pensionarii de azi  sunt principalii perdanţi ai tranziţiei. Au văzut cum lumea pe care au construit-o este descompusă, vândută şi năruită bucată cu bucată până când nu a mai rămas din ea mai nimic. Nostalgic, cei în vârstă invocă mereu o măreţie apusă: ce flotă, ce fabrici şi ce uzine aveam în comunism! Azi nu mai avem nimic! E o dramă identitară pe care noi poate nu o înţelegem, dar ei o trăiesc ca pe o inadaptare, refuzând  să accepte regulile unei lumi noi. Şi tinerii sunt într-un fel victime ale tranziţiei. S-au trezit într-o lume fără locuri de muncă şi mulţi au apucat calea pribegiei, dar cel puţin ei au în faţă viitorul.
Azi e suficient să vizitezi fostele centre siderurgice sau zonele miniere din Valea Jiului pentru a vedea cum fantomele trecutului ne mai bântuie încă plaiurile. Însă cât de mult comunism a mai rămas în noi după aproape un sfert de secol de la căderea lui? Studiile IRES[1] arată că peste 2/3  dintre români cred că înainte de 1989 trăiau mai bine, comunismul a fost o idee bună dar prost aplicată, iar cei care l-au condamnat pe Ceauşescu ar trebui pedepsiţi.  Altfel spus, mulţi români cred că în comunism era bine. Sigur că e o chestiune de percepţie şi poate că, sub imperiul dezamăgirii din prezent, mulţi au uitat prea repede trecutul recent. Dar de ce?
Comunismul a fost mai bun pentru că mulţi români cred că oamenii aveau o siguranţă pe care azi nu o mai au. Totul era mai simplu pentru că statul părea a fi gestionarul destinelor individuale. Să ne amintim! Statul te trimitea la şcoală, îţi dădea un loc de  muncă şi îţi oferea o casă. E drept că azi nu mai ai nici o siguranţă pentru că statul nu îţi mai oferă aproape nimic. În democraţie eşti responsabil pentru propriul tău destin, iar dacă vrei să ai o casă, un loc de muncă sau să fii cineva, atunci trebuie să munceşti  şi să lupţi pentru asta. Sigur că nu e comod să fii într-o competiţie continuă cu alţii sau cu propria persoană, dar competitivitatea e secretul capitalismului. Iar noi am vrut capitalism.
Ca gestionar al destinelor individuale, statul comunist decidea mai mult decât trebuie. De pildă, guvernul spunea ce, cât şi cum trebuie să mănânci: o jumătate de pachet de unt pe lună, 10 ouă, un pui  şi cam tot ce mai intra în conceptul de alimentaţie raţională.  Unii zic că era mai bine pentru că toţi se descurcau şi aveau frigiderele pline. Eu zic că era mai rău pentru că nu pot să uit dimineţile în care oamenii se îmbrânceau şi spărgeau geamurile magazinului de la parterul blocului meu atunci când se aduceau pui, câte unul de persoană. Vecinul nostru era tot timpul invidios şi supărat pe tata pentru că el lua mereu câte doi pui, zâmbindu-le  frumos vânzătoarelor. Mie nu îmi place să zâmbesc gratuit şi nici nu vreau să mă descurc pentru a fi sătul. Prefer o lume în care să pot munci, câștiga şi cumpăra liber tot ce ceea ce îmi doresc. Iar dacă e să mănânc raţional, prefer să decid eu asta, nu guvernul.  Statul comunist ştia exact şi de câtă lumină aveam nevoie. Pe când îmi era lumea mai dragă şi vroiam să îmi fac lecţiile sau să citesc o carte, se lua curentul pentru că, nu-i aşa, trebuia să ne plătim datoriile. Noroc  că tata avea un set de acumulatori şi un bec. Alţii însă învăţau la lumânare.
Înainte de 1989 oamenii erau mai solidari şi parcă se vizitau mai des.  Azi toţi par mai egoişti  şi prinşi într-un consumerism care ne alienează, aducându-mi aminte de unele teme ale propagandei comuniste  în care capitalismul era principala cauză a înstrăinării de sine.  În Coreea de Nord oamenii nu sunt înstrăinaţi de sine, ei par fericiţi şi topiţi ca unul în dragostea eternă pentru marele conducător.  Parcă şi la noi s-a încercat o vreme această fericire de import, ce îmi consuma vacanţele de vară din liceu pe stadioanele patriei,  jucând rolul unui pixel pe tabloul uriaş ce ilustra iubirea faţă de marele conducător. Nu vreau să mai fiu un pixel figurant pe stadioane şi nici nu mai vreau un tătuc al naţiunii pentru că nu cred în mitul liderului salvator.  Salvarea stă în fiecare dintre noi, nu într-un Mesia de la Cotroceni.
În comunism exista multă ordine şi linişte. Astăzi parlamentarii se ceartă mai mereu, preşedinţii sunt demişi prin referendum şi toată democraţia pare un scandal fără sfârşit. Eu zic că e ceva normal pentru că scandalul în democraţie e rezultatul transparenţei şi al controlului reciproc al puterilor. Unii însă vor ordine şi linişte pentru ele creează siguranţă. Dezordinea şi scandalul creează incertitudine. Dar atunci când e prea multă linişte într-o societate, începi să te întrebi dacă nu cumva frica se substituie libertăţii. Poate mulţi nu îşi mai aduc aminte de zilele în care securitatea  asigura orele de linişte ale naţiunii. Unii spun că şi azi sunt terorizaţi de servicii şi că e dictatură, dar dacă pot spune asta,  înseamnă că au cel puţin libertatea de exprimare.
Şi chiar dacă comunismul a fost  preţuit în special pentru siguranţă, istoria  ne-a dovedit că oamenii nu sunt dispuşi să îşi sacrifice libertăţile individuale de dragul siguranţei. Şi au optat pentru schimbare, pentru alegeri libere,  multipartitism şi economie de piaţă, în speranţa unei vieţi mai bune.  Fără să îşi dea probabil seama, pentru cei mai mulţi dintre români, renunţarea la protecţia statului comunist în 1989 şi opţiunea pentru libertăţile politice şi economice au însemnat provocarea cheie a existenţei lor: asumarea responsabilităţii propriului destin.
Însă cât de pregătiţi au fost sau sunt românii să îşi asume propriul destin şi să renunţe la rolul protector al statului?
 Mi-aduc aminte că mulţi ani după 1989, deşi se declarau de dreapta, foarte mulţi dintre români încă mai aveau aşteptări ca statul  să le ofere locuri de muncă, locuinţe şi ajutoare sociale, ceea ce demonstra că drumul de la dependenţă la responsabilitate nu avea să fie unul foarte uşor.  La aproape 10 ani după schimbarea din 1989, se putea observa o schimbare semnificativă în trecerea  de la o cultură a dependenţei la o cultură a responsabilităţii individuale[2]. În general , în rândul tinerilor care proveneau din familii cu profesiuni  liberale erau mult mai prezente valori precum iniţiativa, asumarea riscului şi succesul. Altfel spus, se remarca existenţa unor indicatori cheie care probau o cultură a responsabilităţii individuale şi existenţa unui  tip identitar autonom, pentru care siguranţa şi conformitatea  erau mai puţin importante. În acelaşi timp, am remarcat atunci că cei care provin din familii de bugetari sau familii cu venituri reduse preţuiau mult mai mult siguranţa şi conformitatea, în detrimentul iniţiativei şi al  asumării riscului, ceea ce demonstra că pentru foarte mulţi tineri tipul identitar dependent se perpetuează în familie. Cele două tipuri identitare au relevanţă din perspectiva raportului între individ şi stat într-o societate democratică, pentru că  dependenţa sau independenţa economică  faţă de guvern se relaţionează cu arhitectura libertăţilor politice. 
După aproape 23 de ani de experienţă politică şi economică într-o Românie post comunistă, m-aş fi aşteptat ca tipul identitar autonom să fie mult mai prezent în societate, iar numărul celor dependenţi  de stat să scadă semnificativ. Credeam la un moment dat că acest parcurs are un sens unic iar, în timp, numărul celor care vor fi dependenţi de stat va fi din ce în ce mai mic. Realitatea demonstrează însă altceva. Luând în calcul mesajele politice şi intenţiile de vot recente,  estimarea mea e că numărul celor care depind direct de redistribuire depăşeşte  70% din populaţie. 
Şi politicienii ştiu acest lucru şi, indiferent de ideologie sau culoare politică,  protejarea celor dependenţi de stat rămâne o temă cheie în mesajul politicii româneşti. Eroarea majoră a acestei clase politice e că a preferat întotdeauna calea cea mai uşoară, a mituirii electorale, în locul schimbării reale ca premisă pentru o Românie prosperă şi modernă. Politicienii  din  toate partidele au preferat mereu să cumpere voturi direct sau indirect, prin inițiative legislative care aduceau beneficii prin redistribuire.  Politicienii noştri au preferat să încurajeze un model al dependenţei faţă de stat, pentru că un cetăţean slab şi sărac este mult mai uşor de manipulat decât unul puternic, cu iniţiativă şi stăpân pe propriul destin.  Venitul minim garantat este un astfel de exemplu care a încurajat lenea, nu munca. A mărit în schimb dependenţa faţă de bunăvoinţa primarilor, în special în mediul rural.
Un singur politican de marcă a avut curajul în România să atace frontal problema dependenţilor de redistribuire şi să le ceară românilor să renunţe la tipul de mentalitate dependentă şi să îşi asume propriul destin, conştient fiind că economia privată nu poate susţine un număr atât de mare de bugetari, pensionari sau beneficiari de ajutoarele sociale.  Şi pentru  că a avut curajul să îi ceară “grasului să se dea jos din spatele slabului”, a fost suspendat şi azi este inamicul numărul unu pentru 7,5 milioane de români. 
Studiul lui Lucian Croitoru, publicat şi în Transilvania Reporter, trage un semnal de alarmă foarte clar: publicul votanților dependenți de redistribuire poate ajunge să accepte, chiar dacă fără să aplaude, reducerea libertăților politice dacă aceasta este soluția pentru evitarea reducerii veniturilor din redistribuire. Fără creșterea libertății economice prin îmbunătățirea drepturilor de proprietate, prin reducerea corupției și prin reducerea dependenței de redistribuiri, nu este decât o chestiune de timp până când libertatea politică se va deteriora”[3].
Altfel spus, din ce în ce mai mulţi  români preferă să stea cu mâna întinsă la mila statului, chiar dacă asta înseamnă renunţarea la unele libertăţi democratice. Dar pentru că există un prag critic al suportabilităţii  economice pentru a onora cerinţele celor dependenţi prin redistribuire, atunci când acest prag va fi depăşit,  statul va fi nevoit mereu  să se împrumute pentru consum, nu pentru investiţii. Pe termen lung însă aceasta nu este o soluţie pentru că nu generează prosperitate, ci sărăcie. Iar în acest spaţiu cultural, sărăcia poate deveni oricând un bun argument pentru a renunţa la democraţie.
Dar democraţia, deşi nu e perfectă, e perfectibilă.  Se fac multe erori, însă ele pot fi corectate prin vot. În totalitarism nu mai poţi corecta nimic. Poate că există multă dezamăgire faţă de clasa politică actuală, dar ea ne reprezintă, este imaginea noastră. Există încă multă corupţie, multă mediocritate, mult nepotism, furt, dezinteres faţă de cetăţean şi poate alte zeci de motive de nemulţumire, dar această clasă politică este cea care ne-a integrat în NATO şi în Uniunea Europeană, aducând România într-un spaţiu posibil al modernizării.
E drept că tot ceea ce a însemnat schimbare în vederea integrării s-a făcut mai tot timpul sub atenta monitorizare a Uniunii Europene şi a NATO. Se pare că, în absenţa acestor monitorizări, lucrurile o iau razna în politica românească. În zilele trecute, îngrijorat de evoluţia democraţiei dâmboviţene, un oficial american îi ţinea aproape în poziţie de drepţi pe cei doi preşedinţi ai României: unul suspendat şi celălalt interimar. Nu ştiu ce au simţit alţi români, dar mie mi s-a părut umilitor. Nu îmi place deloc ca cei care mă reprezintă să se închine în faţa marilor licurici, dar dacă asta e singura soluţia pentru ca eu, cetăţeanul, să fiu mai protejat în faţa abuzurilor statului şi a tentaţiilor totalitare ale politicienilor noştri, atunci, cu un gust amar, voi fi nevoit să accept.
  


[2] Vezi cap 5 din Dan Jurcan, Identitate şi societate, Editura Eikon, 2005.
[3] Jaful vs. Dreptul de a nu minti. Libertatea politica nu poate exista fara libertate economica, http://www.transilvanialive.ro/sites/default/files/no85_trreporter.pdf, pag.6-7.

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...