pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 19 iulie 2012

Scandalul ca opţiune politică


În ultima vreme asistăm  la o degradare fără precedent a spaţiului public. Acuzaţii, calomnii sau, pur şi simplu, minciuni sunt lansate în fiecare zi pe televiziuni pentru ca Băsescu, Antonescu sau Ponta să fie discreditaţi cu orice preţ. Aici ideologiile nu mai contează. Şi deşi în vara asta se poartă alb, aruncatul cu noroi în obrazul adversarului este la mare modă. Nu există nici o diferenţă de nuanţă între cele două tabere, ambele fiind adepte ale aceleiaşi paradigme: scopul scuză mijloacele. Cu ce preţ însă?
Băsescu ne spune public că a vorbit cu Angela Merkel şi i-a transmis că nu există o prevedere constituţională pentru demiterea preşedintelui, ceea ce desigur e o mare minciună. Merkel strâmbă din nas prin purtătorul de cuvânt şi apoi, punându-ne la colţ,  o întreagă Europă  vrea să ne dea lecţii despre democraţie. Băsescu şi oficiali ai PDL s-au plâns la Bruxelles despre lovitura de stat, încălcarea normelor constituţionale şi comportamentul nedemocratic al actualei puteri, ca şi cum ei şi numai ei sunt garanţia unei Românii europene şi a statului de drept. Şi de aici până la a spune că dacă votezi pentru demiterea lui Băsescu, votezi de fapt împotriva unei Românii europene, a statului de drept şi a unei justiţii independente nu a fost decât un pas. Cetăţeni români, să fie clar! Statul este Băsescu iar atacul împotriva lui Băsescu este atacul împotriva instituţiilor statului, chiar nu pricepeţi? Disocierea de Băsescu este disocierea de România europeană, de libertatea de circulaţie, de fondurile structurale, de drumurile şi autostrăzile care vor fi construite. Fără Băsescu ne dau ăştia afară din Europa, iar Antonescu şi Ponta sunt cei mai mari trădători ai naţiunii pentru că atacându-l pe Băsescu, ei ne condamnă la izolare, la îndepărtarea de  destinul european al României. Voinţa Parlamentului nu contează pentru că legislativul e format oricum din corupţi, incompatibili şi puşcăriabili.  Tot ceea ce contează e Băsescu. Traian Băsescu. Dar atenţie! Referendumul nu este despre scaunul lui Traian Băsescu, ci despre apărarea statului de drept şi a însăşi democraţiei în România. Asta ne spun, pe scurt,  liderii PDL şi susţinătorii lui Traian Băsescu.
Pe de altă parte, USL lansează o serie de acuzaţii pentru a convinge oamenii să spună DA la referendum:  Băsescu e cel care a încălcat Constituţia, Băsescu e un dictator, Băsescu şantajează, Băsescu a vândut flota, Băsescu şi-a protejat corupţii din PDL, Băsescu şi-a dat singur casa din Mihăileanu, Băsescu a folosit DNA ca armă politică, Băsescu e un mincinos, Băsescu a tăiat pensiile şi salariile, Băsescu a sărăcit poporul, Băsescu dezbină, referendumul e despre Băsescu şi popor. Dar temele sunt destul de puţin vizibile pentru că propaganda Băsescu - PDL  este mult mai agresivă şi chiar mai eficientă. În 10 zile de la lansarea campaniei pentru referendum, Băsescu a recuperat  aproape 15% din intenţiile de vot, apropiindu-se de 30%.  E un scor important, dar e puţin probabil ca în următoarele zile să recupereze într-atât, încât să depăşească 50%. 
Deşi unele sondaje plasează USL la 63% din intenţiile de vot, stângăciile şi erorile din ultima vreme îi vor costa scump pe liderii USL.  După ce au iniţiat o serie de schimbări încadrabile de Opoziţie în formule de tip atac împotriva democraţiei, lovitură de stat, blitzkrieg, numai şi numai de dragul demiterii preşedintelui, se vede clar că USL nu a avut o strategie  de lobby în spaţiul european şi de susţinere comunicaţională preventivă a schimbărilor asumate. Propaganda PDL şi-a făcut bine tema, iar liderii USL sunt acum percepuţi ca duşmani ai statului de drept şi ai destinului european al românilor. Comisia Europeană ne califică drept copilul obraznic al Europei şi ne trimite o listă cu ceea ce au sau nu au voie să facă liderii USL de la Bucureşti. E aproape umilitor ce ni se întâmplă ca stat european! Şi totuşi, liderii USL se supun şi dau înapoi când e vorba de atribuțiile Curţii Constituţionale şi cvorumul de 50% plus unu la referendum. E de neînţeles de ce vrea USL să modifice cu încăpăţânare regulile şi arhitectura jocului politic numai şi numai ca Băsescu să piardă. E ca şi cum ai începe un meci de fotbal şi începi să schimbi poziţia porții, regulile de arbitraj şi mărimea terenului pentru a înscrie golul cu orice preţ. Unde e fair play-ul din politică?  De ce are nevoie USL de o victorie viciată care să îi atragă ulterior acuzaţii suplimentare şi lipsă de legitimitate? Există mult risc în ceea ce face USL în aceste zile şi asta demonstrează că undeva există o teamă teribilă că Băsescu s-ar putea întoarce la Cotroceni.  Din păcate pentru adversarii președintelui suspendat, schimbarea regulilor jocului generează două efecte perverse majore. Primul e că prin aceste modificări se creează un spaţiu al plauzibilităţii unde propaganda PDL îşi poate amplifica şi lansa temele privind nerespectarea regulilor statului de drept şi victimizarea lui Băsescu. Al doilea efect ţine de ocuparea spaţiului public cu acele teme care ţin de agenda lui Băsescu şi vizibilitatea scăzută a temelor de atac ale USL la adresa preşedintelui suspendat.
Pe scurt, USL convinge din ce în ce mai puţin. De ce USL pare să piardă teren?
Băsescu a preluat inițiativa comunicaţională şi a lansat noi teme pe agenda publică (statul de drept, justiţia, destinul european, izolarea României etc.), ştiind foarte bine că atributele de imagine vin în urma temelor şi nu doar prin atacuri la persoană. USL a pierdut din vedere temele care generează atribute şi s-a limitat la atacarea lui Băsescu şi atât.
USL nu e în stare să genereze un mesaj unitar. Se mişcă greoi şi dezordonat. Crin Antonescu sau Victor Ponta declară una, în timp ce parlamentari ai USL vin cu mesaje contrarii (vezi declarațiile legate de atribuţiile Curţii Constituţionale şi cvorumul pentru referendum).
Eroarea fundamentală a USL este ca se bazează exclusiv pe un mesaj negativ fata de Băsescu. USL nu îmi spune nimic despre ce are de gând să facă cu aceasta ţară, ce urmează după regimul Băsescu. Nu există partea buna a mesajului pe care îl aștept. Nu văd nici un pic de imaginaţie în USL pentru a defini noi orizonturi de aşteptare. Daca rămân doar în faza de atac la persoană, diferența de percepție între Băsescu şi contestatarii lui se va estompa. Nu poţi să îl baţi pe Băsescu doar cu armele lui Băsescu.
Contextul politic intern şi reacţia internaţională au dus deja la o slăbire a leului în raport cu euro, ceea ce poate fi deja sesizabil în puterea de cumpărare a românilor. Principalul decont al acestei situaţii este atribuit USL.
USL s-a lăsat atrasă într-o competiţie în care scandalul este principala armă politică de discreditare. E o zonă în care Băsescu e un adversar redutabil. Plagiatul lui Ponta e doar un exemplu şi a fost gestionat prost de către actualul premier. Nici acum lucrurile nu sunt lămurite, iar Victor Ponta pare să evite o poziţie clară legată de plagiat.
În ciuda declarațiilor lui Băsescu, este cert e că miza discreditării USL şi a agresivităţii propagandei PDL e  mai degrabă demobilizarea electoratului, astfel încât pe 29 iulie să se obţină o prezenţă la vot sub 50% , suficient pentru a invalida un referendum în care, cel mai probabil, 2/3 din cei prezenți la vot îi vor cere lui Băsescu să plece.
În ultimii opt ani,  scandalul a făcut parte din normalitatea vieţii politice. Nu îmi doresc o linişte deplină, pentru că prea multă linişte în democraţie nu e un semn bun, dar timpul a trecut şi marile proiecte ale României au întârziat să apară. Avem pâine şi circ în fiecare zi şi atât! Nu avem autostrăzi, nu avem şcoli performante, sănătate sau servicii de calitate. Nu avem o ţară ca afară! Nu avem o ţară cu lideri care să aibă viziune, să aibă proiecte, să motiveze şi să unească, nu să dezbine. Avem o ţară cu lideri politici care îşi rezolvă problemele la Înalta Poartă, mereu umili în faţa marilor şi micilor licurici ai istoriei.
Preşedintele suspendat spunea că o victorie la referendum e o misiune imposibilă pentru un om imposibil. Încerc să înţeleg de ce mai vrea Băsescu să fie preşedinte într-o ţară în care oamenii nu îl mai vor. Dar vorba lui Lăpușneanu: dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!
Cred că normalitatea acestei ţări nu poate veni decât din partea Uniunii Europene, cu toate că politicienii de la Bruxelles par să aibă uneori o dublă măsură. Dacă Băsescu se va întoarce la Cotroceni, UE va fi cea care va veghea probabil ca tentaţia revanşardă a lui Băsescu să fie ponderată de existenţa statului de drept. Dacă Băsescu va pierde, vor fi probabil contestaţii, dar într-un final  el va fi uitat de liderii de la Bruxelles, iar România va merge înainte pe destinul ei european cu cel care va fi legitimat drept preşedinte prin alegeri.

miercuri, 11 iulie 2012

O noapte la urgenţă


Nu ştiu câţi dintre cei care citesc aceste rânduri au fost vreodată nevoiţi să sune la 112. Dar ştiu că în sondajele IRES, pompierii şi personalul  din serviciile medicale de urgenţă se bucură de o încredere foarte mare în raport cu alte categorii profesionale. În fond, ei sunt cei care salvează vieţi şi aş spune că e normal să aibă o percepţie pozitivă.  Şi medicii au aceeaşi menire, au jurat şi ei să salveze vieţi, dar nu se bucură totuşi de aceeaşi încredere, ba dimpotrivă.  Fără voia mea, o noapte la urgenţă  a fost o experienţă  aproape necesară pentru a înţelege de unde vine această diferenţă de încredere între medici şi personalul din serviciile medicale de urgenţă.
Într-o zi toridă de vară, după o lungă cursă de mountain bike  pe dealurile patriei, ceva mi s-a întâmplat şi m-am confruntat cu o deshidratare ce părea să se nu se mai oprească. În cele din urmă, convins  fiind că nu mai pot face faţă, mi-am rugat soţia să sune la 112. Nici nu speram ca salvarea să vină chiar în câteva minute, mai ales că era duminică şi spre miezul nopţii. O asistentă medicală foarte amabilă m-a examinat cu atenţie şi, cu mult profesionalism, mi-a luat pulsul şi tensiunea. Într-un final, a decis că e posibil să fie o toxiinfecție alimentară severă, dar pentru siguranţă a sugerat că ar fi mai bine să mergem de urgenţă la Spitalul Matei Balş pentru investigaţii suplimentare. În câteva minute, aşezat pe targă şi incomodat de perfuzii şi de zgomotul asurzitor al sirenei,  am ajuns la Matei Balş. Spitalul Matei Balş.
Un brancardier m-a preluat rapid şi totul părea să fie în regulă. După câteva momente de aşteptare, am fost transportat într-un cabinet, unde un medic tânăr m-a privit o clipă suspect, ca pe un cadou nedorit.  Şi apoi a început surpriza. De ce l-aţi adus aici? - a întrebat medicul. Pentru că e bolnav, are nevoie urgentă de investigaţii, nu se poate ţine pe picioare – argumenta asistenta. Ştiu, zicea tânărul medic, dar noi aici nu mai avem locuri pentru bărbaţi, aşa că e mai bine să îl duceţi la Floreasca. Nu se poate, ţipa asistenta, trebuie să îi faceţi ceva acum, omului îi este rău, nu pricepeţi? În toată nebunia asta, păream prins  între o asistentă care vroia să mă salveze şi un medic rezident pentru care  nu contam foarte mult. Era o chestiune de sistem, îi explica medicul asistentei.  Sistemul nu permite, sistemul nu poate, bla , bla, bla.  Dar pe mine mă durea fix în cot de sistemul lor, eu vroiam să mă repună pe picioare, să îmi acorde o îngrijire medicală minimală. În fond, plătesc milioane bune în fiecare lună pentru asigurările de sănătate şi mă aşteptam ca în situaţii de acest gen să primesc servicii de calitate.  Corect, dar poate în altă ţară. Mi-am adus atunci aminte de celebrul film “Moartea domnului Lăzărescu”. Ştiam că e inspirat din realitate, dar nu mă aşteptam ca realitatea să mi se întâmple tocmai mie. La un moment dat, cu vocea slăbită, i-am spus medicului:  Domnule doctor, sper să nu fie ca în filmul  ăla, ştiţi, ”Moartea domnului Lăzărescu”. Nu, nu, staţi liniştit, mi-a spus medicul. Şi am stat, iar după câteva minute m-au trimis la Floreasca. Spitalul de urgenţă Floreasca.
Acolo am urmat din nou toate procedurile de înregistrare şi, după o vreme de aşteptat în cărucior, am ajuns într-un cabinet. Un medic mereu zâmbitor a ascultat întreaga poveste a asistentei şi apoi m-a întrebat dacă am probleme cu plămânii şi dacă fumez. Era pneumolog. Nu fumez, domnule doctor, ştiţi, eu am probleme cu tubul digestiv. Mi se părea deja că fac parte dintr-o comedie de prost gust. În tot acest răstimp, soţia mea mă căuta disperată dintr-un cabinet într-altul pentru că nimeni de la recepţie nu era în stare să îi spună unde sunt .
Dar la Floreasca, în cele din urmă, lucrurile au stat altfel. Medicul mi-a făcut câteva investigaţii suplimentare pentru că  îi era teamă să  nu fie vorba de un preinfarct. Analizele au fost în regulă, medicul mi-a administrat o injecţie, mi-a pus o nouă perfuzie şi a stat lângă mine, făcând conversaţie, până când mi-am revenit.  I-am mulţumit pentru tot ce a făcut şi am plecat pe picioarele  mele, bucuros fiind că viaţa mai bate filmul din când în când.
În drumul spre casă, am încercat să fac o trecere în revistă la tot ce s-a întâmplat.  Pe scurt, asistenţa medicală de urgenţă pare să funcţioneze perfect până la intrarea în spital. De acolo totul se gripează. Probabil că există proceduri, dar e clar că din acel punct, cel puţin în cazul meu,  ceva nu a funcţionat.
Mi-am adus apoi aminte de Raed Arafat. Când lucram la guvern, prin 2002, el încerca cu disperare să caute un sprijin pentru a pune la punct serviciile de urgenţă de tip SMURD.  Era privit cu scepticism pentru că SMURD-ul concura sistemul de urgenţă existent. Dar Arafat a crezut în visul lui şi a luptat pentru el  cu toate guvernele şi cu toţi politrucii. Unii l-au înţeles şi l-au sprijinit. Au trecut anii şi sistemul de urgenţă a adoptat multe din standardele SMURD. Acum, Arafat coordonează el însuşi sistemul de urgenţă în cadrul Ministerului Sănătăţii şi deşi guvernele se schimbă, el rămâne. Arafat e un om bun. Arafat e omul pentru care România a ieşit în stradă atunci când Băsescu l-a identificat drept inamicul publicul numărul unu privind legea sănătăţii. Am auzit atunci cum unii imbecili spuneau că nu e român. Şi ce dacă? E mai român decât mulţi dintre români prin ceea ce face. E o garanţie că în ţara asta, în care totul scârțâie sau îngheaţă sub spectrul etern al luptelor politice, ceva mai funcţionează: serviciul medical de urgenţă.
În final, am un mesaj pentru politicieni. Nu îl schimbaţi pe Arafat! Lăsaţi-l acolo unde e! Altminteri moartea domnului Lăzărescu ne pândeşte pe toţi!

Publicat in Transilvania Reporter, 17.07.2012

luni, 2 iulie 2012

Politică şi comunicare


Roger Scwartzenberg spunea în “Statul spectacol” că,  într-o lume globalizată în care multinaţionalele fac regulile, politicienii nu prea mai guvernează, iar singurul lucru care le rămâne de făcut e să vorbească despre guvernare şi să aducă în atenţia publică teme prin care să lase impresia că sunt mai puternici decât adversarii lor.  Poate că există o oarecare exagerare în abordarea autorului francez, dar dacă ne uităm puţin la istoria recentă a României, vom vedea că agenda strategică a guvernării a fost mai tot timpul influenţată sau chiar dictată de instituţii internaţionale (Uniunea Europeană, NATO, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional) sub pretextul integrării euroatlantice sau al ieşirii din criza economică. E departe de mine gândul validării unor teorii ale conspiraţiei, dar nu pot să nu remarc că într-o lume globalizată şi marcată de cedări de suveranitate sub imperiul integrării europene, guvernarea pare mai degrabă o punere în execuţie a unor hotărâri luate de instituţii supranaţionale, rolul politicienilor locali limitându-se, de cele mai multe ori, la legitimarea şi asumarea  publică a acestor decizii. Şi atunci, dacă oricum liniile mari ale guvernării sunt aceleaşi, pe bună dreptate te întrebi care mai e diferenţa între Putere şi Opoziţie?
Comunicarea este cea care face diferenţa. A guverna înseamnă mult mai mult decât a comunica, dar să guvernezi bine şi să comunici prost înseamnă, în esenţă, să guvernezi prost.
Emil Boc este un astfel de exemplu. A ignorat importanţa comunicării pentru guvernare pornind de la ideea că oricum măsurile de austeritate vor genera o imagine proastă.  Nu îmi aduc aminte ca Emil Boc  sau apropiaţii lui să fi fost vreodată interesaţi de sondaje de opinie şi de analize de impact ale comunicării guvernamentale. O abordare total greşită! Chiar Traian Băsescu a spus la un moment dat că guvernul Boc a guvernat bine, dar a comunicat prost.
Însă o măsură guvernamentală bună nu poate fi implementată bine dacă este comunicată prost, pentru că în orice democraţie suportul public este esenţial pentru reuşita guvernării. Mesajul central al guvernării Boc a fost de la bun început unul preponderent negativ (tăieri de salarii, reduceri de bonusuri, măriri de taxe etc.), centrat pe răzbunare faţă de anumite categorii profesionale (pensii nesimţite), marcat de pesimism şi lipsă de speranţă pentru viitorul apropiat. În mare măsură, românii au acceptat măsurile anticriză, dar vroiau să ştie până când şi cu ce rezultate. Ce nu a înţeles Boc e că oamenii au nevoie de speranţă, iar liderii politici trebuie să aibă imaginaţia necesară pentru a crea noi orizonturi de aşteptare. Nu a fost să fie aşa şi, cu unele posturi de televiziune foarte ostile, rezultatul comunicării premierului Emil Boc a fost scăderea puternică a încrederii în guvern, în coaliţia de guvernare şi o opoziţie totală a opiniei publice faţă de măsurile anticriză. Când Emil Boc a început să comunice mai serios la guvernare era mult prea tardiv şi a făcut-o orientat pe teme minore. E drept că mulţi lideri europeni au căzut victime ale măsurilor de austeritate, dar există şi exemple de lideri care şi-au consolidat poziţia chiar în vremuri de criză. Însă, cine ştie, poate că în relaţia cu Traian Băsescu, Emil Boc şi-a asumat rolul de ţap ispăşitor. Cert e că, deocamdată, în percepţia publică premierul Emil Boc a sfârșit ca fiind marioneta lui Traian Băsescu.
Şi deşi a comunicat prost la guvernare,  se poate spune fără tăgadă că Emil Boc a fost un foarte bun comunicator în opoziţie. De fapt, el şi-a creat şi consolidat brandul ca parlamentar în guvernarea Năstase. Tactica lui de a monitoriza aproape zilnic mişcările puterii şi de a produce declarații de presă dimineaţa la prima oră s-a dovedit a fi una foarte bună, aducându-i atunci simpatia presei şi, ulterior,  notorietate şi încredere în rândul populaţiei. Chiar şi acum, în calitate de primar  ales al Clujului, se bucură de un plus de încredere la nivel local. Şi dacă încă plăteşte tribut unui leadership de criză, fiind prea devreme pentru a ieşi în piaţa publică, în viitorul apropiat ar putea redeveni ce a fost odată: un bun comunicator de opoziţie.
Adrian Năstase este personajul politic pentru care guvernarea a însemnat înainte de toate comunicare. Imaginea publică părea să fie singurul lucru care contează pentru el. Succesul comunicaţional al guvernării Năstase a stat în crearea de evenimente în fiecare zi, de la şedinţe la partid, şedinţe de guvern, vizite în teritoriu şi inaugurări. Năstase a ştiut foarte bine să guverneze prin proiecte concrete, comunicabile către public. „Cornul şi Laptele”, „Microbuze pentru transportul elevilor în mediul rural”, „Programul sălilor de sport” sunt doar câteva exemple. Presa a fost luată prin surprindere de această avalanşă comunicaţională, fiind obligată mai degrabă să relateze ştiri despre evenimente, nu să le comenteze. Premierul de atunci  a înţeles perfect că dacă ai iniţiativă în comunicare, controlezi indirect agenda media, lăsându-le jurnaliştilor şi chiar opoziţiei un spaţiu de joc extrem de restrâns pentru a comenta sau pentru a impune alte subiecte pe agenda publică. Nu ştiu cât de reale sunt acuzaţiile de control al presei prin publicitate, dar iniţiativa, poziţia proactivă, concretizarea politicii în proiecte şi crearea de evenimente care să trezească interesul jurnalistic şi al opiniei publice au fost principalele ingrediente ale reţetei de succes comunicaţional al guvernului Năstase. 
Însă Năstase a făcut şi erori, iar prima dintre ele a fost chiar excesul de comunicare. Obsesia pentru comunicare devenise atât de mare încât, la un moment dat, ministerele aveau o normă privind producerea de comunicate de presă. De pildă, Ministerul Agriculturii producea peste 400 de comunicate de presă pe lună, dar numai patru sau cinci ajungeau să devină ştiri. Prin exces de comunicare, instituţiile guvernamentale au ajuns să îşi creeze propriul zgomot de fond, iar atunci când aveau ceva important de spus le era foarte greu să o mai facă. Prea multă comunicare înseamnă uneori non-comunicare.
În plan personal, Năstase a fost tentat de la început să concureze cu imaginea puternică a lui Ion Iliescu. În încercarea  de a-şi dărâma idolul, el a exagerat prin prezenţa aproape zilnică pe ecranele televiziunii. În scurt timp, imaginea lui publică a ajuns la saturaţie perceptivă, un punct din care opinia publică începe să îţi fie ostilă pentru că ceea ce e prea mult e prea mult.
Pe acest fond de saturaţie perceptivă a venit Traian Băsescu. Dacă Năstase şi guvernul ocupau spaţiul public de luni până sâmbătă cu şedinţe de partid, şedinţe de guvern şi evenimente, Traian Băsescu a inaugurat tactica conferinţelor de presă de duminică, fiind astfel prezent în ştirile de luni. O altă eroare de comunicare a guvernului Năstase a fost reactivitatea  excesivă la temele lansate de Traian Băsescu. Într-un anumit context, când era în fotoliul de premier, Năstase spunea despre Băsescu că este ca un căţel care încearcă să strige cadenţa unui PSD ce mărşăluieşte glorios ca un regiment prin piaţa publică. Istoria ne-a arătat că respectivul căţel pare să îşi fi făcut foarte bine treaba, iar regimentul glorios al PSD şi-a pierdut pentru o bună vreme cadenţa. Aş spune că, prin reactivitatea excesivă la declaraţiile opoziţiei,  Adrian Năstase şi  PSD au contribuit major la crearea imaginii lui Traian Băsescu ca lider al unei alternative la guvernarea Năstase. O altă eroare strategică a guvernării Năstase a fost pierderea iniţiativei comunicaţionale prin acceptarea dezvoltării temei corupţiei în spaţiul public. Momentul în care guvernarea Năstase a început să dezbată corupţia în spaţiul public şi să instituţionalizeze mecanismele anticorupţie a marcat începutul sfârșitului. Corupţia este în primul rând o problemă de percepţie, iar a vorbi despre corupţie când eşti la guvernare este o eroare pentru că prin efectul de bumerang această temă se întoarce împotriva ta. Năstase a sfârșit în percepţia publică ca fiind un premier foarte bun, dar arogant şi corupt.
Traian Băsescu a învăţat mult din erorile de comunicare ale lui Adrian Năstase. Nu s-a aruncat zilnic în faţa camerelor de luat vederi şi a fost chiar parcimonios în comunicare, evitând de la început fenomenul de saturaţie perceptivă. În acest fel, cu o ieşire publică la câteva săptămâni, presa a ajuns să îl dorească şi o simplă declaraţie publică sau un interviu al preşedintelui aveau să fie comentate zile în şir chiar de către televiziunile ostile. A creat un soi de dependenţă a presei faţă de prezenţa sa, iar acest lucru i-a permis lui Băsescu să transmită mesaje mult mai uşor în spaţiul public. Traian Băsescu nu a fost preocupat excesiv de imaginea lui publică. S-a definit de la bun început ca preşedinte jucător, iar asta i-a permis să schimbe regulile jocului privind prototipicalitatea instituției prezidenţiale. Defecte şi gesturi, care ar fi fost condamnabile până în pragul isteriei societăţii civile în cazul lui Năstase sau al lui Iliescu, au fost tolerate cu brio în cazul lui Băsescu. Mai întotdeauna imprevizibil, Traian Băsescu a lăsat impresia că are situaţia sub control.
În mod cert, Traian Băsescu a dat dovadă de imaginaţie. Conştient de efectul de bumerang, a evitat să vorbească despre corupţie în guvernarea PDL. A înţeles că din perspectiva comunicaţională, lumea  se împarte în buni şi răi, iar succesul constă în a fi primul care trage linia de demarcaţie între cele două tabere. Aşa au apărut metafore celebre precum „tonomatele din presă”, „mogulii de presă”, „sistemul ticăloşit” ş.a. Simplificând aproape până la vulgarizare politicul, Traian Băsescu a ştiut mereu să definească situaţii şi să inventeze duşmani reali sau imaginari, el fiind mereu de partea celor buni. Când încearcă să fie un diplomat, Băsescu pur şi simplu te plictiseşte.  În mod paradoxal, deşi este la putere de peste opt ani, el încă mai are un discurs de opoziţie ce poate convinge.  Traian Băsescu a greşit însă în momentul în care  şi-a asumat exclusiv leadership-ul ieşirii din criză. Unii ar spune poate că a fost un gest de curaj, dar Emil Boc nu a mai fost suficient ca paravan şi acum preţul austerităţii este plătit şi de preşedinte. Venirea USL la guvernare este pentru Traian Băsescu o mare oportunitate şi o provocare. Are şansa de a se manifesta din nou ca opozant, de a crea şi rezolva conflicte, de a inventa teme şi dezbateri publice prin care să îşi discrediteze adversarii, să îşi sporească încrederea publică deficitară şi să îşi asigure o majoritate care să nu îi tulbure, printr-o eventuală suspendare, finalizarea celui de-al doilea mandat.
Victor Ponta a început relativ bine comunicarea ca premier. A încercat să controleze agenda media prin crearea de evenimente, însă a pierdut iniţiativa sub tirul atacurilor opoziţiei privind incompatibilitățile miniştrilor şi scandalurile de plagiat. Devenind el însuşi o ţintă, Ponta a fost obligat să devină reactiv în comunicare, ceea ce e o mare vulnerabilitate. A redobândit iniţiativa prin atacul la preşedinte privind reprezentarea la Consiliul European. Preşedintele a fost obligat să intre în joc şi să îl accepte ca adversar, iar Victor Ponta, în calitate de challenger al masculului alfa, îşi consolidează acum postura de opozant al  lui Traian Băsescu. Rămâne să vedem pentru cât timp. Efectul pervers al acestei strategii e că liderul liberal, Crin Antonescu e din ce în ce mai puţin vizibil şi asta ar putea fi o problemă în viitor pentru USL. Succesul sau eşecul lui Victor Ponta stă  în capacitatea acestuia şi a echipei sale de a crea teme noi de dezbatere publică, de a genera evenimente şi proiecte vandabile comunicaţional către presă şi electorat, de a contracara temele de atac ale adversarilor politici şi de a lipi cu imaginaţie etichete negative de fosta guvernare şi de Traian Băsescu. Deocamdată, lupta între cele două tabere e indecisă. De ambele părţi se lansează acuzaţii şi se discreditează. 
Cert e că, într-o Românie fracturată de coabitare politică, vom asista mereu  la perdele de fum şi la scandaluri îngropate de alte scandaluri. Unora li se pare că această atmosferă e anormală. Mie mi se pare că asistăm la un echilibru şi la un control reciproc între centrele de putere, ceea ce nu e rău deloc. În fond, fiecare scandal e un pas spre autoreglare şi imunizare a democraţiei, nu spre slăbirea ei. Mă întreb însă dacă toată această punere în scenă a politicului mai are vreo legătură cu agenda cetăţeanului.

Articol publicat în Transilvania Reporter, 05.07.2012

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...