pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 31 mai 2012

Oraşul meu ca o oglindă


Bucureşti, în urmă cu câţiva ani. O atmosferă cenuşie se aşternea peste oraş. Oamenii trişti, fără zâmbet, cu ochii plecaţi, păşeau grăbiţi pe trotuar în drumul lor spre slujbă. Disperarea li se citea pe chip. România se schimbase, dar nu atât de mult pe cât şi-ar fi dorit. Zidurile prăfuite şi degradate ale blocurilor vechi îmi aduceau aminte de comunism. Şi la Cluj a fost comunism, dar blocurile parcă arătau altfel. Nu era atât de mult gri şi era mult mai multă culoare în cartiere.
Odată, un străin mi-a spus uitându-se mirat la blocurile cenuşii din Drumul Taberei: “Cum, aici locuiesc oameni?” Da, i-am răspuns, şocat oarecum de reacţia ciudată a acestuia. Şi eu locuiam acolo. Treceam zilnic pe lângă acele clădiri şi niciodată nu am crezut de cuviinţă că ar trebui să fiu oripilat de ceea ce văd. A doua reacţie stranie a amicului meu a fost în lift.  Stătea cu braţele încrucişate, ferindu-se parcă să se atingă de tot ceea ce era în jur. Păşea prudent pe casa scărilor şi, cu sprâncenele uşor încruntate, privea  suspicios. Nu verbaliza nimic, din politeţe. Când am intrat în apartament, fruntea i s-a luminat. Într-un târziu, frământat de ceea ce vede, m-a întrebat de ce în România e o diferenţă atât de mare între spaţiul public şi cel privat. De ce spaţiul public arată degradabil, în timp ce spaţiul privat e mult mai îngrijit? Chiar aşa, de ce? Ştiam, din vizitele mele în străinătate, că există o preţuire pentru ceea ce este proprietate publică sau comună. Ori, la noi, se aruncau gunoaie, se scuipau seminţe, se zgâriau sau însemnau pereţii pentru că, nu-i aşa,  dacă nu era al meu, nu conta. De fapt, se întâmplă şi acum. Şi aşa, uşor, uşor, ceea ce alţii cred că este nesimţire sau lipsă de civilizaţie, pentru noi este normalitate.  Obişnuinţa ne face să ignorăm, să nu vedem şi, într-un final, să acceptăm ceea ce este indignabil în spaţiul nostru de locuire.
Primul impuls a fost să îl iau şi să îl duc într-unul din satele din jurul Bucureştiului, ca să înţeleagă de unde vin cei mai mulţi dintre românii care stau azi în blocurile din capitală. Dar cred că explicaţia nu ţine atât de locul de origine, ci de atitudinea colectivă faţă de un fapt sau altul. E posibil ca după 50 de ani de comunism, mentalitatea şi comportamentul nostru faţă de spaţiul comun să nu fie doar un deficit de civilitate, ci şi o expresie de contrapunct la o istorie mult prea recentă. Să le luăm pe rând.
Proprietatea comună a fost mereu o temă de propagandă comunistă, dar ea niciodată  nu a fost respectată. Bunurile poporului erau ale tuturor şi, implicit, ale nimănui. După 1989, românii au descoperit brusc fascinaţia proprietăţii private pentru că s-au săturat ca ei să aibă totul şi, de fapt, să nu aibă nimic. Într-o lume în schimbare, românii au început să caute siguranţa şi prin dobândirea proprietăţii personale, în special asupra locuinţei. Şi azi, românii ies din pattern-ul european pentru că nu vor să fie chiriaşi, ei vor să fie proprietari.  Păcatul stă în faptul că delimitarea proprietăţii private de ceea ce este bun comun a fost înţeleasă greşit. Cred că mulţi dintre români încă nu înţeleg că a preţui ceea ce este al tău nu înseamnă a dispreţui ceea ce este al tuturor. Strada, parcul, casa scărilor, liftul, autobuzul sau tramvaiul sunt ale noastre şi al nostru înseamnă şi al tău. Dispreţul faţă de bunul comun este implicit şi dispreţul faţă de bunul tău.
După anii în care uniformizarea a fost mereu cultivată în detrimentul diversităţii, românii au descoperit diferenţa ca mecanism de reconstrucţie identitară după comunism. Consumul ostentativ s-a instaurat aproape ca o nouă religie, iar diferenţa în ”a fi” a devenit în primul rând diferenţa în „a avea”. În fond, am dărâmat o lume pentru a construi aici libertatea de a fi şi de a trăi altfel. Preferinţele de consum s-au orientat rapid spre resimbolizarea spaţiului privat şi multe dintre apartamentele românilor au început să fie  utilate  după standardele occidentale. Obsesia diferenţei la români este şi azi atât de puternică, încât rareori se întâmplă să vezi în noile cartiere de vile din jurul oraşelor două construcţii la fel. Însă spaţiul comun a rămas în urmă, iar scările, străzile, parcurile, faţadele blocurilor se degradau prin dezinteresul tuturor şi erau încremenite în trecut, ca un semn că reconstrucţia identităţii noastre colective era sub semnul inerţiei. 
O altă explicaţie stă în faptul că prin comunizarea forţată au fost afectate structural abilităţile de asociere şi cooperare ale românilor. Studiile derulate în cadrul IRES privind impactul unor proiecte de reconstrucţie a zonelor miniere concluzionează clar că situaţiile de succes şi cooperare sunt rare la români şi cel mai adesea stimulate formal prin proiecte europene sau guvernamentale. De obicei, când dispare stimulentul de iniţiativă şi cooperare, dispare şi disponibilitatea de asociere şi cooperare, iar acolo unde nu există cooperare, şansele de a reuşi de unul singur sunt mult mai mici.
Este clar că cei mai mulţi dintre români nu înţeleg beneficiile cooperării şi lucrul acesta este cel mai bine ilustrat de reabilitarea termică a blocurilor. Este incredibil, dacă nu chiar inacceptabil, să vezi cum oameni din acelaşi bloc nu sunt în stare să se înţeleagă şi să facă un proiect împreună, astfel încât să asigure reabilitarea integrală şi într-un concept unic a faţadei blocului.
Şi asta nu este o poveste din Bucureşti, ci din Transilvania anului 2012. Dacă te plimbi prin Cluj, Târgu Mureş sau Hunedoara e imposibil să nu vezi  cum fiecare şi-a reabilitat termic apartamentul după capul lui, faţada blocurilor fiind ca un puzzle cârpit prin care vezi sărăcia, neputinţa de a coopera şi un individualism mult exacerbat. Rezultatul este însă unul urât, inestetic urban şi expresiv pentru gradul nostru de socialitate, pentru ceea ce suntem, ce putem face şi, mai ales, ce nu putem face împreună. Dacă poţi să faci ce vrei în apartamentul tău, nu poţi să faci ce vrei în spaţiul comun. Dar ce mai contează azi spaţiul comun, când proprietatea privată e scrisă în Constituţie, nu-i aşa?
Ce e de făcut? Răspunsul la o astfel de stare de fapt stă în leadership. Cu autorităţi locale competente şi cu viziune despre dezvoltarea urbană a localităţii, schimbarea este posibilă. Primarul trebuie să fie factorul coagulant, capabil să stimuleze cooperarea şi asocierea. Primarul trebuie să fie cel care trebuie să îşi asume dimensiunea estetică a oraşului. Primarul trebuie să fie cel care defineşte şi stimulează identitatea locală. În fine, primarul este responsabil pentru calitatea locuirii şi prezervarea spaţiilor comune. Deşi nu este singurul, sectorul 1 din Bucureşti este un bun exemplu. Blocurile comuniste înnegrite de timp sunt azi mai colorate şi mai vii ca niciodată pentru că sunt reabilitate într-un concept unitar. Parcurile te copleşesc prin aranjamente florale şi totul respiră a prospeţime. Nu m-am întrebat niciodată cât costă, dar ştiu că mulţi bucureşteni sunt mândri că stau în sectorul 1.  
Nu cred că cei din capitală sunt marcaţi mai puţin de individualism sau sunt mai capabili de asociere şi cooperare decât ardelenii, dar e cert că unele zone din Bucureşti au început să arate ceva mai bine, ca semn al unui spaţiu comun marcat de leadership local, prosperitate şi reconstrucţie a identităţii locale.  Şi aş vrea tare mult să fie la fel sau chiar mai bine şi în Transilvania.

Publicat în Transilvania Reporter, 05 iunie 2012

marți, 22 mai 2012

Europa în vremea scenariilor


În 2004 am participat la un exerciţiu de planificare strategică prin metoda scenariilor. Facilitatorul era un olandez iar participanţii erau decidenţi şi experţi din societatea civilă, afaceri, ministere şi agenţii guvernamentale care aveau tangenţă cu integrarea europeană. Grupul meu a ales cel mai pesimist scenariu: “În 2015 Uniunea Europeană nu va mai exista. Germania ar fi urmat să renunţe  la susţinerea  economiilor slabe din sudul şi estul Europei şi ar fi intrat în conflict cu instituţiile europene. Apoi ar fi ieşit din zona euro şi ar fi revenit la marcă. Şi de aici, fără Germania, ar fi venit sfârşitul Uniunii Europene.”  Un consilier de la Cotroceni a sărit ca ars, spunându-ne că suntem iraţionali, aproape nebuni pentru că aşa ceva nu este posibil.  Moderatorul olandez a zâmbit uşor şi ne-a încurajat să ne imaginăm totuşi scenariul pentru că el este posibil, dar e discutabil cât e de probabil.  
Scenariile pot fi definite şi discutate chiar dacă nu eşti de acord cu ele. Sau poţi să le ignori, dar într-o zi realitatea te va surprinde. Şi atunci  când viaţa altora depinde de deciziile tale, indiferenţa faţă de prospectivă şi lipsa gândirii strategice sunt aproape un act de iresponsabilitate.
Reacţia consilierului de la Cotroceni era totuşi  de înţeles. Exista atunci o febră a integrării  europene atât de intensă,  încât nimeni nu îndrăznea să chestioneze în vreun fel o opţiune alternativă.  Integrarea europeană era singura noastră opţiune. Sondajele de atunci arătau un nivel de încredere a românilor în UE de peste 75%, ceea ce sugera o percepţie puţin realistă, încărcată mai degrabă  de emoţie şi  proiecţii generate de dezamăgirea faţă clasa politică internă. Oficialii de la Bruxelles erau încântaţi de încrederea ridicată a  românilor în UE, dar îngrijoraţi de nivelul scăzut de informare. Cei mai mulţi dintre români vedeau în integrarea europeană o soluţie la toate problemele cu care se confruntau iar politicienii nu se grăbeau să aducă percepţia Uniunii Europene pe tărâmul realităţii, preferând să speculeze beneficiile electorale ale acestei încrederi ridicate. Nimic din discursul oamenilor politici nu lăsa să se întrevadă existenţa unui plan B în politicile care vizează interesul naţional.  
Nu cred că în prezent situaţia s-a schimbat foarte mult. Nu există o cultură a planificării strategice nici în politica românească şi nici în instituţiile publice. Totul pare să se deruleze sub o motivaţie pur electorală şi într-un orizont al imediatului. Dacă se mai planifică ceva, în mare măsură se face ca o precondiţie pentru atragerea de fonduri europene. De fapt, senzaţia mea e că dormim liniştiţi pe ideea că suntem în barca europeană şi atât. Încă mai gustăm din frenezia  îmbarcării dar nu ştim în ce direcţie se îndreaptă construcţia plutitoare. Mizăm pe faptul că gulerele albe ale eurocraţilor  sunt o garanţie de orientare pentru viitor.
Dar Uniunea Europeană nu mai e ce a fost în 2004. Pe atunci apele economice şi politice erau mult mai liniştite, azi sunt mult mai tulburi. Uniunea Europeană pare mai degrabă o construcţie ce scârțâie din toate încheieturile, un soi de Frankenstein  politic ce vrea să se convingă pe sine că e un întreg ce a învins istoria şi nu o aglomerare eclectică de naţiuni. S-a încercat o integrare multidimensională (economică, politică, monetară iar, mai nou, se tinde şi spre una fiscală), dar ultimii ani indică disfuncţionalităţi majore ale conceptului. Ori suntem o Europă a statelor naţionale, ori facem pasul major spre o uniune federativă, cu un guvern federal şi cu politici economice, sociale, fiscale, monetare, energetice şi de securitate comune. Struţo-cămila nu funcţionează.
Altfel spus, se simte nevoia unui comandant care să scoată nava la liman în vremuri de furtună, a unei persoane care să răspundă la telefonul roşu atunci când cineva de la Washington, Moscova sau Beijing vrea să vorbească cu Europa. Cine să o facă însă? Van Rompuy -  preşedintele ales al Consiliului UE - este un individ şters ca un contabil, incapabil de un leadership puternic care să creeze o identitate europeană solidă şi să facă acceptabile deciziile de Bruxelles.  Poate că ăsta a şi fost profilul dorit al celui care urma să ocupe primul post de preşedinte ales al Consiliului UE  pentru că niciunul dintre cei 27 de lideri ai statelor membre nu este încă pregătit să cedeze din puterea de reprezentare în relaţiile internaţionale.
În ultimii ani, leadership-ul european a fost lăsat în seama exponenţilor dreptei europene, a cancelarului german Angela Merkel şi a preşedintelui francez Nicolas Sarkozy.  În niciun caz nu putem vorbi acum de o Europă mai puternică, ci mai degrabă de una divizată şi structurată astfel: un centru decizional conturat în jurul Germaniei, Franţei şi al ţărilor nordice, un strat intermediar ce cuprinde celelalte state  din vechea Europă din zona mediană şi de sud  şi, în fine,  periferia formată din ţările post comuniste care au intrat şi au format iniţial UE 25 şi apoi, UE 27.  Structurarea de facto a puterii la nivel european în centru şi periferie este o alunecare serioasă de la principiile construcţiei europene prevăzute în  Tratatul Constituţional.  Noul preşedinte al Franţei a anunţat la prima lui vizită în Germania că Uniunea Europeană va ieşi din criză  printr-o soluţie  gândită împreună cu celelalte state ale  Uniunii, mizând pe încurajarea consumului şi impozitarea suplimentară a bogaţilor.  Să fie oare acesta un preludiu pentru divorţul faţă de măsurile de austeritate şi implicit o distanţare faţă de Germania? Să încerce oare Holland constituirea unui nou centru de putere în care stânga europeană să aibă un cuvânt mai greu de spus?
Mulţi lideri de dreapta au căzut victime ale măsurilor anticriză adoptate iar procesul este încă în plină desfăşurare. Pare să fie vremea stângii acum în Europa. Locurile eliberate prin alegeri  vor fi ocupate în cele mai multe ţări de moderaţi, dar şi de extremişti, mulţi dintre ei oponenţi ai adâncirii procesului de integrare europeană. Grecia e cel mai bun exemplu.  Syriza - un partid de extremă stângă ce promite renunţarea totală la măsurile de austeritate -  are şansele cele mai mari să ajungă cel mai puternic partid parlamentar după alegerile din iunie 2012. Din acel moment se poate întâmpla orice.
Grecia ar putea intra în incapacitate de plată. Grecia ar putea renunţa la euro şi reveni la drahmă. Dar asta ar antrena neîncredere iar grecii se grăbesc deja să îşi scoată banii din bănci. Un colaps al sistemului bancar grecesc ar genera efecte majore şi în România, unde nici  leul nu se simte foarte bine şi pentru că există o elenizare semnificativă a sistemului bancar. Chiar dacă ar  ieşi din zona euro,  Grecia ar putea rămâne în Uniunea Europeană. La Bruxelles nu se acceptă încă scenariul ieşirii Greciei din Uniunea Europeană, dar nici în toamna anului trecut nu se accepta ieşirea Greciei din zona Euro  iar acum ea pare să fie aproape o certitudine. Însă unele voci europene s-au cam săturat de ifosele grecilor şi spun răspicat că cel care nu respectă regulile clubului trebuie să plece.
Există experţi  care  vorbesc despre efectul de contaminare şi extinderea situaţiei din Grecia la nivelul Spaniei, Portugaliei şi Italiei. Dacă Franţa renunţă la măsurile de austeritate, riscă şi ea să ajungă în aceeaşi situaţie. Cât de mult va mai suporta Germania să ţină în spate zona euro mizând pe o creştere economică în timp ce multe ţări din zona euro sunt în recesiune? Cât de tentaţi vor fi nemţii ca într-o criză majoră a zonei euro să revină la marcă?  Ce va mai rămâne atunci din Uniunea Europeană dacă dimensiunea ei monetară se subţiază până acolo încât va deveni irelevantă? Ce relevanţă vor mai avea atunci instituţiile europene? Şi spre ce se îndreaptă de fapt  Uniunea Europeană?
La noi, criza economică din 2008 i-a obligat pe decidenţi să fie  mai puţin populişti şi ceva mai precauţi. Măsurile anticriză au fost totuşi măsuri reactive, nu preventive. Cum ar spune M. Gaudet, gândirea strategică presupune anticipare, definirea viitorilor posibili, pregătire şi acţiune, nu pur şi simplu reacţiune. Din păcate, în aceste zile, dezbaterea publică internă nu este despre opţiunile României în viitoarea Europă, ci dacă la Bruxelles ar trebui  să ne reprezinte premierul sau preşedintele.  Un orizont imediat şi futil! În tot acest răstimp, Dan Diaconescu le promite românilor zeci de mii de euro şi răzbunare împotriva ciocoilor. Şi din ce în ce mai mulţi români îl cred!
Domnilor politicieni, ce le veţi spune românilor dacă,  într-o nefericită  zi,  Uniunea Europeană nu va mai fi? 

vineri, 18 mai 2012

La Palatul Victoria


În 2001 am intrat pentru prima dată în Palatul Victoria. Profesorul meu devenise ministru şi îmi propusese o schimbare de traiectorie profesională. Am acceptat şi zece ani, sub  pesedişti, liberali şi apoi pedelişti, am trudit zi de zi într-o funcţie publică spre binele naţiunii. Am crezut în ceea ce fac şi am fost motivat să fac totul cât mai bine. Aşa, ardeleneşte! Începusem să mă obişnuiesc şi chiar să fac faţă mizeriilor, calomniilor şi intrigilor de culise specifice instituţiilor de pe malurile Dâmboviţei. Credeam în rezistenţă şi nu vroiam să mă las absorbit, sperând mereu într-o igienizare salvatoare. Într-o dimineaţă, m-am privit în oglindă şi chipul meu începuse uşor, uşor să semene cu zidurile reci ale clădirii Guvernului. Am ştiut atunci că dacă nu plec imediat din acel spaţiu, nu o voi face niciodată pentru că voi fi pierdut iremediabil în tipul de personalitate specific Palatului Victoria. Şi am plecat. Nu m-am gândit niciodată să scriu despre ce a fost acolo, pentru că au fost multe şi, vorba lui Wittgenstein,  despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.
Şi totuşi sunt unele lucruri despre care merită să vorbeşti.
Primul şoc pe care l-am avut în Palatul Victoria a fost salutul. Erau mulţi funcționari care nu obişnuiau deloc să spună “Bună dimineaţa” sau „Bună ziua”. Am crezut şi încă mai cred că asta este formula decentă de salut într-o instituţie publică. Dar am greşit.  „Să trăiţi!” era şi poate încă mai este la ordinea zilei la Palatul Victoria, mai ales pentru funcţionarii trecuţi de o anumită vârstă. Părea un soi de militarizare forţată a relaţiilor dintre civili, ca semn al unei ierarhizări foarte clare, al recunoaşterii autorităţii funcţiei şi al manifestării obedienţei faţă de cei investiţi cu această autoritate. La vederea unui ministru sau a unui secretar de stat, funcţionarii erau speriaţi şi începeau să tremure. Era absurd pentru nu eram într-un regiment, ci într-o instituţie publică, dar acesta era modelul de putere ce le definea aşteptările şi comportamentul.
Cum ar spune Hofstede, totul trăda un model de relaţionare bazat pe o distanţă mare faţă de putere, unul în care şefii mizează mai degrabă pe puterea impusă prin frică şi nu pe o autoritate câștigată prin respect. După 20 de ani de schimbări democratice, după intrarea în Uniunea Europeană şi NATO, am sperat ca distanţa faţă de putere să se micşoreze semnificativ. Am sperat ca cei care deţin puterea vor renunţa să se mai creadă şi se comporte ca nişte mici dictatori. Am sperat ca funcţionarii să nu se mai comporte ca nişte umili supuşi, terorizaţi de ideea că un şef are drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Nu însă şi la Palatul Victoria. Umbrele trecutului sunt acolo iar forţa prezentului schimbă greu un mod tradiţional de manifestare a puterii.   
De unde vine acest tip de cultură organizaţională specifică Palatului Victoria? Din comunism, din faptul că suntem la Porţile Orientului? Există vreo speranţă ca în următorii zeci de ani, sub presiunea Uniunii Europene şi prin importul de instituţii să ne modernizăm la modul real sau vom continua să preluăm  “forme fără fond” mimând un comportament democratic?
M-am gândit iniţial la zidurile Palatului Victoria şi la spaţiile din interior. Când intri în biroul unui ministru, e imposibil să nu te surprindă cât de mult spaţiu are la dispoziţie, cam cât două apartamente cu patru camere din blocurile comuniste. Aproape că oboseşti păşind de la intrare până la biroul ministrului.  Spaţii mari pentru oameni puternici!
Se ştie că există un limbaj simbolic al spaţiului prin care puterea se exprimă, iar un nivel ridicat de dominanţă este asociat cu spaţiile mari. Poate nu pare important, dar m-am întrebat adesea dacă proxemica puterii nu funcţionează şi invers. Oare nu cumva birourile mari din Palatul Victoria, gândite pentru vremurile în care fascismul era pe valul istoriei, pervertesc azi oameni inocenţi, bine intenţionaţi şi cu dragoste de popor tocmai pentru că sunt inseraţi într-un spaţiu totalitar, în care totul este menit să îţi cultive aroganţa şi despotismul?  În esenţă, zidurile nu pot fi vinovate de exces de putere. Oamenii din interiorul lor pot însă alimenta credinţe, valori şi practici care fac din excesul de putere o realitate vie. Micii dictatori nu se nasc, ei se formează iar responsabilitatea aparţine în egală măsură şi celor care participă prin pasivitate sau frică la acest proces.
Există şi o cronemică a puterii sau un limbaj al timpului prin care puterea se exprimă. La ministru nu intri oricum şi oricând. Fiecare birou de ministru are o anticameră unde găseşti un şef de cabinet, un soi de gardian al puterii care trebuie să marcheze neîncetat distanţa dintre cel care are puterea şi cei care nu o au. El este gestionarul timpului: ”Ministrul este ocupat, ministrul nu are timp, ministrul este cu altcineva, ştiţi…trebuie să mai aşteptaţi, poate reveniţi săptămâna viitoare etc.”. Totul e gândit în aşa fel încât accesul la ministru să devină din ce în ce mai dificil iar distanţa faţă de angajaţi sau cetăţean să devină din ce în ce mai mare.
Cert e că după o vreme, gardienii puterii devin indispensabili pentru că mijlocesc aproape toată comunicarea ministrului cu exteriorul, iar unii dintre miniștrii ajung să  devină captivi în această relaţie în care gardianul puterii mai întâi ispiteşte şi apoi controlează mai mult decât se cuvine. Alţii au tăria de a se opune gardienilor puterii şi pot impune normalitatea instituţională.
Din fericire, miniştrii se schimbă dar, din păcate, gardienii puterii rămân. Ei perpetuează un model bolnav de putere, ce rezistă peste timp în virtutea unei raţionalităţi tradiţionale bazată pe ideea că “aşa se face”.  
La Palatul Victoria competenţa contează, dar şefilor nu le place să îi critici. Îmi aduc aminte că, prin 2003, premierul de atunci primea tot soiul de analize privind excesul de comunicare mediatică şi efectul de bumerang al saturării perceptive. Se depăşise un oarecare prag în comunicarea guvernamentală şi, ca instituţie responsabilă de politicile de comunicare, apreciam că era de datoria noastră să tragem un semnal de alarmă. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar, după o vreme în care premierul a primit tot soiul de alerte de optimizare sau, mai exact, critici din interior, senzaţia mea a fost că ministrul meu a intrat în dizgrație, locul lui fiind luat de un cancelar care ştia să laude foarte bine.  
Cei mai mulţi dintre şefii de pe malurile Dâmboviţei vor să fie lăudaţi şi aplaudaţi şi de aceea se înconjoară adesea de oameni care acceptă să intre într-un astfel de rol. Aplaudacii şi lăudătorii creează astfel un cerc de siguranţă în jurul demnitarilor iar, de cele mai multe ori, cei care mizează pe competenţă au şanse mici să fie auziţi. Efectul secundar este amputarea spiritului critic, gândirea de grup şi manifestarea mediocrităţii ca practică de guvernare.
Îmi aduc aminte că, după terminarea facultăţii, am ajuns în Bucureşti iar un bătrân înţelept, trecut prin multe şi atent la uşoara aroganţă pe care mi-am asumat-o ca produs al şcolii de la Cluj, mi-a spus: “Băiatule, aici eşti în Bucureşti şi singurul lucru care contează e al cui eşti, din ce gaşcă faci parte. Ai priceput?”.  Am priceput mai târziu când am ajuns la Palatul Victoria, unde în mod clar lumea se împarte în ai noştri şi ai lor. Am înţeles că pe măsură ce te apropii de miezul puterii chiar nu contează cât de deştept eşti sau cine eşti, ci mai ales cu cine eşti.  În ecuaţia puterii, competenţa pierde în favoarea loialităţii.
Trist este că un astfel de model de gestionare a puterii este replicat de sus până jos, în ministere şi în administraţia locală.  El viciază tot, de la numiri şi promovări în funcţii publice până la calitatea serviciilor publice, transparenţa utilizării banului public şi relaţia cu cetățeanul. Modelul tradiţional de putere transformă instituţiile publice în mici feude iar funcţionarii publici în mici despoţi a căror putere scade sau creşte în funcţie de loialităţile zilei. Aici eterna victima este cetăţeanul.
Şi totuşi speranţa există. Cred în puterea leadership-ului de a produce schimbare, de a provoca modelele tradiţionale şi de a moderniza organizaţiile, comunităţile sau naţiunile. Am văzut cum mulţi dintre funcţionarii timoraţi şi umili pot deveni alte persoane, demne şi capabile de performanţă dacă li se creează contextul potrivit. Am văzut cum „forme fără fond” importate sub presiunea integrării euro-atlantice au prins viaţă şi au provocat schimbarea.
Victor Ponta e azi unul dintre cei mai tineri premieri pe care i-am avut. Tinereţea în sine nu este decât o premisă pentru succes şi prezintă avantajul de a nu fi fost contaminat de trecut.  Rămâne să vedem dacă în timpul mandatului său de la Palatul Victoria va rezista capcanelor modului tradiţional de putere şi va avea tăria de a schimba regulile informale păzite cu sârg de gardienii puterii. Rămâne să vedem dacă mediocritatea şi servilismul vor fi înlocuite de performanţă şi demnitate sau dacă  “Să trăiţi şeful”  va fi schimbat cu „Bună ziua”.

Articol publicat în TRANSILVANIA REPORTER în 16 mai 2012.

P.S. 2015: M-am înşelat. Nu s-a schimbat nimic.

Ură şi iubire la Cluj


De foarte mulţi ani nu mai locuiesc în Cluj, dar inima mea e încă acolo. Iubesc fotbalul,  dar nu am fost niciodată un fan împins dincolo de o anumită limită.  Am crescut în Cluj cu o inscripţie pe zidul blocului meu: “Mamă te iubesc, dar nu ca pe U”. Şi azi e acolo! Nimeni nu a îndrăznit să o şteargă după aproape 30 de ani pentru că ar fi fost un sacrilegiu.  Să iubeşti U Cluj nu este o condiţie pentru a fi clujean, dar face parte din miturile acestui oraş şi din mecanismele de identificare colectivă absolut normale într-o societate.
Iubesc U Cluj pentru ca am crescut cu această echipă, dar m-am bucurat când CFR-ul a luat campionatul şi cupa. Am început să iubesc şi CFR-ul  pentru că am fost mândru că în oraşul meu au venit şi au jucat echipe mari ca AS Roma şi alţii.  Am simţit şi simt  emoţie de fiecare dată când ora exactă în fotbal se mai dă şi de la Cluj, nu numai de la Bucureşti.
Ce încerc să înţeleg aici este de ce IUBIREA faţă de „U” a fost substituită treptat cu URA faţă de “CFR”. Ai nevoie de alteritate pentru a-ţi defini propria identitate, dar să îţi întemeiezi o întreagă construcţie identitară pe URĂ este fundamental greşit.  Pe zidurile oraşului pe care îl iubesc văd azi inscripţii de genul “Moarte CFR”. Până la un punct e normal, pentru că şi în Giuleşti, Stefan cel Mare sau Ghencea vezi pasiunea pentru fotbal exhibată în graffitti, însă să ajungi să doreşti moartea unor adversari poate e prea mult.
 În urmă cu două zile, într-o emisiune pe Transilvania Live am văzut un suporter al U Cluj care spunea: “Trebuie să facem orice ca CFR-ul să nu ia titlul! Orice, aţi înţeles? Mai bine să meargă la Vaslui, la moldoveni!”.  De unde şi de ce atâta URĂ? Ce s-a întâmplat cu mândria de a fi clujean, de a fi ardelean? Unde este sfiala pe care o simţi în templul Ardealului, unde sunt sportivitatea şi respectul faţă de adversar?
Declaraţia suporterului era ca o prefigurare a reacţiei animalice a lui Bornescu de a-l agresa pe Cadu pentru că nu a putut să îi facă faţă unui penalti. Nu mă interesează cine e mai mult sau mai puţin vinovat în acest episod. Dacă nu ar fi fost Bornescu sau Cadu, probabil că ar fi fost altcineva. Am urmărit apoi comentariile unor jurnalişti. Sabin Gherman încerca să ne convingă că ardelenii sunt buni iar Bornescu este de fapt un ESCU, adică e de la Craiova şi, prin urmare, vinovat. Cei din Sud au atacat reacţia lui Cadu, care a încălcat un tabu încercând să se bucure de reuşita unui gol în faţa galeriei Universităţii.  Claudiu Niculescu se încurca în justificări şi afirma că de fapt Cadu era un nimeni în Portugalia”.
Argumente subţiri şi piste false! Realitatea e că, în preziua unei mari finale Europa League, pe Cluj Arena s-a aclamat şi aplaudat VIOLENŢA, nu sportivitatea. Cei doi nu au fost decât  pionii unei scântei ce a dus la explozia unei stări de ură. Cine este responsabil însă pentru această violenţă simbolică alimentată mediatic constant în politică,  în viaţa de zi cu zi şi chiar şi în sport?  Ştim că arenele sportive ar trebui să fie o supapă în care, din când în când, această energie acumulată ar trebui să se consume, dar nu am depăşit oare un prag al normalităţii ?
 Imaginea fotbalului românesc este una foarte urâtă şi are din ce în ce mai puţin de-a face cu ceea ce se întâmplă în fotbalul european. Fair- play-ul a dispărut de mult, respectul e doar o vorbă iar performanţa sportivă a fost înlocuită de valize cu bani. Jucătorilor nu prea le mai rămâne decât să încerce pe gazon secvenţe de Local Kombat. Trist, dar adevărat!
Declar deschis aici că nu pot să urăsc CFR-ul, iar dacă ura pentru CFR este condiţia de a fi suporter al U Cluj, de azi nu cred că voi mai fi suporterul echipei mele de suflet. În ziua în care se joacă finala Europa League la Bucureşti, de la Cluj nu mai vine nici iubire şi nici ură. Doar RUŞINE!

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...