pe cărările patriei

pe cărările patriei

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Despre patriotism după 1 Decembrie


Am redescoperit patriotismul departe de ţară, în urmă cu câţiva ani buni. Plecasem dintr-o Românie măcinată de ură şi dispreţ şi am văzut cum în Canada, la Hamilton, românii plângeau când vedeau tricolorul sau când se cânta imnul naţional. Am înţeles atunci că ei au România în suflet şi oricât de mult ar încerca cineva să o maculeze, acolo e imposibil să ajungi atât timp cât patriotismul e  o realitate vie. 
Mă întreb acum de ce patriotismul la noi este adesea un exerciţiu probat singular şi efemer de 1 Decembrie?  Ziua Naţională a trecut şi toată punerea în scenă (paradă,  politicieni, armată, poliţie, MIG-uri, preoţi, preşedinţi, presă) avea cam tot ceea ce trebuie pentru a scoate în evidenţă forţa şi unitatea acestei naţiuni şi pentru  a spune că  suntem mândri că suntem români.  Oamenii au ieşit pe străzi cu steguleţe tricolore şi dacă te uitai pe ecranele televizoarelor, peste tot părea să curgă numai armonie, pace şi iubire. Dar oare chiar aşa să fie?
De fapt, cum stăm cu patriotismul în România?
Patriotismul nu trebuie să fie un produs jurnalistic de piaţă.  După ce ani de zile ne-au otrăvit mintea,  spunându-ne mereu că România este o ţară defectă şi mizeră,  televiziunile tonomat  s-au întrecut de 1 Decembrie  în a mă convinge că „a fi român” este cel mai frumos lucru de pe lume. Greşit, domnilor! Nu poţi să speli într-o zi ceea ce ai murdărit un an întreg.  Nu suntem români doar pe 1 Decembrie, suntem în fiecare zi şi m-aş fi aşteptat să regăsiţi mândria de a fi român şi în celelalte zile ale anului. De aceea, patriotismul exhibat de Ziua Naţională de către cele mai multe dintre televiziuni este unul profund ipocrit. Speculează sensibilitatea românilor numai şi numai de dragul audienţei. Când e vorba de patriotism, cred că jurnaliștii au o mare responsabilitate. Patriotismul nu trebuie confundat cu o telenovelă, pentru că a-ţi iubi ţara înseamnă mai mult decât un simplu punct de rating.
Patriotismul se cultivă, nu vine de la sine. Înainte de 1989 era un sentiment aproape impus  propagandistic şi puternic deformat ideologic. Erai considerat cu adevărat patriot numai dacă erai comunist. După 1989, din prea multă frică de istoria recentă, nu s-a mai ocupat nimeni de recuperarea patriotismului ca valoare naţională. Ba mai mult, cei care încercau cumva să lanseze o dezbatere pe tema naţională erau imediat etichetaţi ca extremişti. Arta, cultura, literatura, cinematografia au omis serios tema patriotismului în ultimii douăzeci de ani. În şcoală nu se mai ocupă nimeni de patriotism. Eroii legendari ai românilor au fost uşor, uşor împinşi în umbră şi substituiţi în manualele de istorie de figuri trecătoare ale prezentului.  Nu putem fi patrioţi dacă nu învăţăm în şcoală ce este patriotismul, dacă nu cultivăm istoria şi miturile fondatoare ale acestei naţiuni. Să nu ne mai mirăm atunci că patru din zece  români vor să plece în străinătate, iar unul din doi români consideră că patriotismul nu mai e o valoare actuală[i].
Patriotismul nu se decretează, el se câştigă. Nu poţi să spui, pur şi simplu: Români, fiţi patrioţi! El este o rezonanţă emoţională şi atitudinală a stimei noastre de sine ca naţiune. Ne comparăm cu ceilalţi prin ceea ce suntem şi prin ceea ce facem. Dacă avem argumente, adică proiecte naţionale realizate şi obiective strategice atinse, prin care colectivitatea noastră să se ridice la nivelul altora, atunci experimentăm o identificare pozitivă, o întărire a apartenenţei la naţiunea română şi implicit a mândriei de a fi român. Altfel spus, patriotismul se consolidează dacă aşteptările noastre ca indivizi şi ca naţiune sunt satisfăcute.  Realitatea e că în aproape toate statisticele europene suntem pe ultimul loc pe cele mai multe dintre dimensiunile de comparaţie (infrastructură, transparenţă politică, servicii publice, venituri etc.), iar această percepție nu este deloc  reconfortantă pentru mândria de a fi român.
Patriotismul este o precondiţie pentru succesul unei naţiuni. Ştiu că ţara asta e coruptă, că nu suntem în stare să colaborăm, că suntem măcinaţi de individualism, că împroşcăm cu mizerie în tot ceea ce ar trebui să preţuim, că preţuim tot ce e străin, iar ce e românesc e apreciat numai după ce a trecut mai întâi prin aprecierea altora. Nu cred că există vreo altă naţiune care să îşi etaleze defectele mai mult decât o facem noi, românii. Genul acesta de negativism este aproape toxic pentru orice proiect. Dar mai ştiu un lucru: cuvântul creează realitate. Dacă vom continua să privim România prin ceea ce are ea mai rău şi nu vom aprecia corect ce avem bun în noi, în mod cert nu putem construi nimic şi ne condamnăm singuri la dispariţie. Avem nevoie de realism  pentru a putea construi  o Românie mai bună.
Patriotismul nu înseamnă extremism. De prea multă vreme ne e frică să ne arătăm mândria de a fi români. Pentru un american, francez, ungur sau canadian nu e nici o problemă să aibă drapelul naţional arborat în propria curte sau în balcon. La noi eşti catalogat imediat ca fiind naţionalist. Unii intelectuali au reuşit prin mesajele lor publice să ne cultive nu patriotismul, ci ruşinea  de a fi român, prin asimilarea patriotismului cu extremismul.  De Ziua Naţională, preşedintele ne-a sugerat să luăm un drapel tricolor şi să îl lăsăm să fluture peste timp cu mândrie.  E un început.
Patriotismul nu ţine de imagine publică, ci de viziune, leadership şi implicare. Pentru a putea fi patrioţi, nu sunt suficiente exerciţiile de propagandă. Avem nevoie de un proiect naţional serios, aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri. România reală are nevoie de o nouă identitate competitivă. Politicul, infrastructura, mediul de afaceri, produsele româneşti, turismul, cultura şi oamenii au nevoie de un proiect de redefinire a matricii naţionale în contextul integrării europene. Un proiect în care să credem cu toţii  pentru a putea schimba România reală. Nu ne putem aştepta ca politicienii să facă totul. Ei pot defini cel mult un proiect, dar noi suntem cei care putem schimba România. Azi unul din doi tineri caută un loc de muncă în străinătate. Dacă nu vom avea un proiect pentru ţara asta, în curând vom avea o Românie fără români.
Patriotismul  nu se vinde la porţie. Am văzut cum mulţi concetăţeni îşi afişau mândria de a fi român, după ce primarul lor le-a servit o porţie de fasole şi o ţuică, pe ritmuri de manele şi muzică populară. Mâine se vor întoarce trişti în mizeria  de fiecare zi, aşteptând probabil o nouă ocazie prin care mila aleşilor zilei să le ofere o nouă porţie de fasole condimentată cu patriotism. Patriotismul înseamnă responsabilitate pentru soarta ta şi a celorlalţi. Românii care  nu îşi vor asuma destinul şi vor continua să stea cu mâna întinsă ca un cerşetor în faţa istoriei nu vor depăşi niciodată stadiul de  mulţime şi nu vor trăi niciodată patriotismul ca forţă a unei naţiuni.
Dacă fiecare dintre noi ar dărui mai mult decât pretinde de la această ţară, poate că într-o zi România  ar fi altfel. Ar fi aşa cum ne-o dorim, mai bună şi mai dreaptă.  Dar ea nu poate fi mai bună şi mai dreaptă decât suntem noi.

joi, 15 noiembrie 2012

Tăcerea societăţii civile



Societatea civilă este expresia instituţională a implicării şi participării cetăţenilor la viaţa publică. Nu e vorba aici doar de atitudine, ci şi de existenţa unor cadre şi practici care să permită informarea, consultarea şi participarea civică. Însă pentru cei mai mulţi dintre români, conceptul de societate civilă pare mai degrabă o formă fără fond importată, neasimilabilă încă într-o construcţie socială bazată pe conştientizarea intereselor comune şi a beneficiilor mutuale ale asocierii. Consecinţa acestei stări de fapt este individualismul, atomizarea şi, în final, slăbiciunea de a te opune oricărei forme de putere ce derivă tocmai din asociere, aşa cum este şi puterea politică.
Datele din sondaje ne arată că 91% dintre români declară că nu sunt membri ai unei organizaţii neguvernamentale. În 2012, în comparaţie cu 2006, se observă o creştere cu 6% a persoanelor care au semnat o petiţie şi cu 11% a celor care au participat la o demonstraţie legală[1]. 85% dintre români consideră că este mai bine să fii prudent şi să nu ai încredere în relaţiile cu ceilalţi, iar 66% dintre respondenţi apreciază că ceilalţi oameni caută să profite de pe urma lor[2].
Lipsa de încredere socială nu creează temelia necesară asociativităţii, iar fără capacitatea de asociere este greu să construieşti o veritabilă societate civilă. Există poate şi un deficit major de cultură politică şi civică în rândul cetăţenilor. În fond, nu se ocupă nimeni să facă un act de educaţie sau de recuperare civică a unor generaţii. După zeci de ani de comunizare şi colectivism formal, poate că alergia la orice formă de asociere pare firească, dar această frică face ca societatea civilă să fie o realitate mult prea firavă pentru o democraţie încă imatură. Deficitul de activism civic şi politic al românilor face ca societatea civilă din România să fie cu atât mai importantă, pentru că ea trebuie să se substituie pasivismului general al românilor în faţa politicului. Ea este un anticorp necesar pentru sănătatea democraţiei, prin care ar trebui să se asigure controlul permanent asupra politicului, astfel încât cetăţenii să se simtă mai protejaţi în faţa abuzurilor efective sau potenţiale ale puterii. 
Cei mai mulţi dintre politicieni nu iubesc societatea civilă. Nici nu ar avea cum pentru că ea îi supervizează, le controlează declaraţiile de avere, descoperă conflicte de interese şi incompatibilităţi, face plângeri la DNA, este mereu atentă la modul în care se cheltuiesc banii publici, la contracte şi la tot soiul de cumetrii care, odată descoperite, ajung în spaţiul public. Societatea civilă este incomodă pentru toţi cei care îşi folosesc influenţa pentru a construi canale de scurgere a banului public în buzunare private. De aceea, tactica slăbirii societăţii civile aplicând modelul paretian de absorbţie a contra-elitelor prin momirea cu tot soiul de funcţii politice sau administrative a funcţionat şi funcţionează din plin. Guvernările de stânga şi-au asigurat pacea socială prin complicitatea sau înregimentarea politică a liderilor sindicali. Guvernările de dreapta s-au bucurat de sprijinul tacit al unor lideri de opinie şi al unor organizaţii neguvernamentale militante. De multe ori tăcerea societăţii a fost rodul unui târg, prin care  potenţialii critici ai puterii au fost reduşi la tăcere, fiind  atraşi în posturi cheie de miniştrii sau consilieri.
În vremuri de opoziţie pentru partide, indiferent dacă au fost de stânga sau de dreapta, multe ONG-uri şi sindicate au fost extrem de vocale, fiind considerate un soi de submarine politice sau forme mascate ale partidelor de a influenţa opinia publică. Acest soi de servilism faţă de politică decredibilizează societatea civilă pentru că ea îşi neagă propria independenţă, singura garanţie pentru rolul de gardian al libertăţilor civice  şi contrapondere la puterea politică.
Au fost şi câteva situaţii în care societatea civilă a creat o presiune intensă asupra guvernării, în special în perioada de preaderare la NATO şi UE. Personal, am participat în câteva rânduri la dezbateri ale guvernului cu societatea civilă, iar rezultatul a fost unul benefic: o lege a accesului la informaţii şi o lege a transparenţei decizionale. Şi probabil că mai sunt şi alte exemple de acest gen.
După aderarea la Uniunea Europeană ceva s-a întâmplat în comportamentul politicienilor români. Au simţit cum presiunea externă scade, iar disponibilitatea lor de dialog cu societatea civilă a scăzut semnificativ. Legiferarea prin ordonanţe de urgenţă a devenit o practică curentă ca şi cum  România ar fi mereu în stare de asediu. Încet, încet societatea civilă a dispărut din peisaj şi te întrebi dacă azi mai există.
În spaţiul mediatic, societatea civilă românească s-a suprapus multă vreme cu un grup de organizaţii neguvernamentale militante, ce în mod tradiţional s-a opus exceselor partidelor politice şi instituţiilor statului. APADOR CH, Centrul de Jurnalism Independent, Transparency International, Centrul de Resurse Juridice, Fundaţia Soros, Asociaţia de Monitorizare a Presei şi Societatea Academică Română sunt nume sonore ce odată rezonau puternic în spaţiul public. De multă vreme însă au intrat în tăcere, iar spaţiul liber al contestării puterii a fost preluat de unii jurnalişti aserviţi politic.
De ce tac organizaţiile neguvernamentale? De ce tac sindicatele din România, în condiţiile în care în întreaga Europă ele scot milioane de oameni în stradă pentru a protesta faţă de măsurile anticriză? De ce e atât de multă tăcere?
Una dintre explicaţii ţine probabil de sustenabilitatea şi independenţa societăţii civile. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, cele mai multe dintre ONG-uri şi-au pierdut accesul la sursele tradiţionale de finanţare şi au devenit dependente de accesul la fondurile europene post-aderare. Liderii sindicali au speculat această oportunitate şi au accesat masiv fonduri europene de milioane de euro. Şi cum validarea şi decontarea cheltuielilor pe proiecte depinde de decizii administrative şi politice, organizaţiile neguvernamentale şi sindicatele au devenit dependente de guvern. Teama de a nu deranja sensibilităţile politice i-a făcut pe cei mai mulţi dintre cei care erau extrem de vocali în trecut să fie azi docili şi tăcuţi, aproape resemnaţi în faţa politicului.
Nu ştiu cât de mult conştientizează Uniunea Europeană că blocarea anumitor programe operaţionale sectoriale va duce la îngroparea societăţii civile. Guvernanţii de azi poate vor fi bucuroşi că mii de ONG-uri vor dispare, dar pe termen lung România pierde.
Societatea civilă înseamnă mult mai mult decât organizaţii militante şi sindicate. Sunt mii de organizaţii care oferă servicii complementare celor publice. Sunt zeci de mii de locuri de muncă care depind direct sau indirect de finanţarea europeană.
Nu pot să înţeleg imbecilitatea şi imobilismul decizional legat de fondurile europene. La un calcul elementar, finanţistul şef al României ar trebui să ştie, înainte de a aplica corecţii financiare, că mai mult de jumătate din suma alocată unui proiect se întoarce direct sau indirect la stat, sub formă de taxe şi impozite. Infuzia de fonduri europene ar echilibra semnificativ economia şi chiar bugetul de stat. În condiţiile în care România are o rată de absorbţie a fondurilor europene mai mult decât criticabilă, este inexplicabil cum guvernanţii de azi încă mai caută responsabili în guvernarea trecută, fiind incapabili să găsească o soluţie pentru prezent şi viitor.
Unii cred că politicienii români sunt scutiţi de responsabilitate, iar singurii vinovaţi sunt decidenţii populari din Uniunea Europeană pentru că nu agreează o revenire a stângii la  putere în România. Altfel spus, blocarea sau suspendarea unor programe operaţionale este un semnal politic. Personal nu cred în această ipoteză, mai degrabă cred că inamicul nostru numărul 1 nu este Uniunea Europeană, ci prostia, corupţia şi indiferenţa din politică şi administraţia publică.
Cert e că politicienilor români le convine de minune o societate civilă aproape paralizată. Nu îi mai critică nimeni. Cu un nivel atât de ridicat al culturii politice şi civice, voturile se pot cumpăra pe o nimica toată. Cei mai răsăriţi dintre români probabil sunt scârbiţi de politică şi nu vor merge la vot. E linişte în ţară şi e frumos. Se mai aud doar aplaudacii şi tonomatele de la TV. În rest, totul e tăcere. 

luni, 22 octombrie 2012

Normal şi patologic în societatea românească



În fiecare zi aud oameni care sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă în România. Şi dacă te uiţi la ştirile din presă, aproape că îţi vine să crezi că în ţara asta nu mai e de trăit, iar emigrarea ar putea fi singura salvare.
Toate sondajele de opinie scot clar în evidenţă nemulţumirea românilor faţă de clasa politică şi faţă de instituţii. Aşteptările românilor sunt mult prea puţin satisfăcute de realitate. Nu sunt locuri de muncă, drumurile sunt proaste, salariile sunt mici, sănătatea şi educaţia sunt la pământ, corupţia e ridicată, funcţionarii publici sunt aroganţi, politicienii sunt indiferenţi - iată câteva dintre laitmotivele mediatice care ne fac să avem o percepţie aproape catastrofică asupra realităţii din România. Cu o astfel de percepţie asupra unei ţări de care toţi suntem responsabili, e aproape imposibil să ai ca naţiune o stimă de sine ridicată, să fii cu adevărat mândru că eşti român. Nici nu mă miră că în astfel de condiţii, cei mai mulţi dintre tineri vor pur şi simplu să plece din acest spaţiu otrăvit, în primul rând, prin comunicare.
Şi cum mai niciodată nu iese foc fără fum, oricât de exagerată ar fi percepţia mediatică şi, implicit, percepţia românilor, exagerarea nu ar fi plauzibilă dacă nu ar fi confirmată minimal de realitate. Lipsa locurilor de muncă, corupţia, indiferenţa sau impotenţa politicienilor fac parte din realitate, nu numai din percepţie.
Şi de fapt, ce îşi doresc românii?  O lume normală în care aşteptările faţă de instituţii, faţă de politicieni şi faţă de celălalt să fie minimal satisfăcute. Politicienii nu fac altceva decât să identifice aceste aşteptări şi să construiască un mesaj electoral pentru a convinge electoratul să îi dea votul. Apoi totul intră în uitare. Această abordare demagogică a relaţiei politician-electorat ne costă, pentru că politicienii ridică exagerat miza ofertei lor electorale numai şi numai de dragul voturilor. Unii dintre ei sunt atât de puţin rezonabili în ceea ce promit (vezi cei 20000 euro de român oferiţi de Dan Diaconescu), încât te întrebi dacă o minciună atât de mare are şanse să fie crezută. În mod paradoxal, oricât de absurd şi ilogic ar fi mesajul lui electoral, Dan Diaconescu este creditat de cel puţin unul din şapte români şi are şanse mari să facă jocurile politice în viitorul Parlament.
Efectul secundar al supralicitării electorale este ridicarea aşteptărilor populaţiei peste limitele posibilului dat de realitatea politică. Normalitatea dezirabilă este astfel proiectată mult peste limitele rezonabilului şi ale posibilului. În aceste condiţii, frustrarea e întotdeauna o chestiune de timp. Ea este rezultatul demagogiei politice şi a credulităţii electoratului.
Şi atunci, unde este normalitatea? “Vreau o ţară ca afară” e mesajul cheie al unei piese muzicale ce sintetizează foarte bine aşteptarea românilor faţă de ţara lor. Servicii publice de calitate, autostrăzi, un nivel mic al corupţiei, salarii rezonabile şi locuri de muncă – sunt referenţi minimali pentru definirea normalităţii.  
Se pare că românii au înţeles mult mai bine decât politicienii unde este normalitatea şi unde apare patologicul, inacceptabilul din societate. Dincolo de această limită individul resimte anormalitatea sistemului şi îşi dezvoltă strategii individuale de supravieţuire.  
Astfel, românii care nu mai speră la un loc de muncă în ţară preferă să emigreze. Medicul care este prost plătit de către stat apelează la plăţi informale sau la o slujbă secundară în sistemul privat. Profesorul ignorat de guvern şi prost plătit îşi suplimentează veniturile prin meditaţii. Funcţionarul cu salariul redus prin măsurile anticriză îşi rotunjeşte veniturile prin corupţie. Tinerii fără speranţa unei vieţi mai bune visează la o bursă sau un loc de muncă în străinătate. Omul de afaceri sau cetăţeanul obişnuit sufocat de birocraţie apelează la corupţie pentru a nu pierde timp şi pentru a simplifica ceea ce statul nu vrea sau nu poate să simplifice: relaţia cu cetăţeanul.
Când statul nu este capabil să definească şi gestioneze normalitatea socială, societatea se viciază, devine toxică şi îi obligă pe membrii ei să se adapteze sau să fugă. Când frustrarea individuală este agregată şi depăşeşte un prag critic, în societate au loc mişcări sociale sau revolte. Nu este obligatoriu ca frustrarea să derive dintr-un motiv real, el poate fi perceput sau indus de către politicieni sau, cel mai adesea, de către mass media contestatară.
În România experimentăm un soi de dedublare socială. Sistemul educaţional configurează ceea ce ar trebui să fie dezirabilul social (aşa e şi normal), dar creează un profil de absolvent total inadecvat pentru lumea reală din societatea românească, cea care există nu în limitele normalităţii şi acceptabilității sociale, ci în cele ale patologicului. În profilul promovat de sistemul educaţional conformitatea, submisivitatea socială sunt valori cheie pentru un individ care în viaţa reală va fi mereu dependent de stat. Educaţia noastră nu promovează independenţa, asumarea, adaptarea într-un mediu dinamic.
De ce suntem aproape condamnați să experimentăm în ţara asta patologia şi nu normalitatea socială? Şi care ar fi soluţia?
În plan politic, patologicul se manifestă devastator. În funcţiile de decizie ajung demagogi, impostori incapabili să gestioneze treburile curente ale statului. Pe principiul selecţiei negative, ei numesc în funcţiile publice oameni mai degrabă loiali, nu neapărat competenţi. Rezultatul este gestionarea total incompetentă a treburilor publice. Ce alt calificativ aş putea folosi când Uniunea Europeană ne pune la dispoziţie zeci de miliarde de euro pentru infrastructură şi crearea de locuri de muncă, iar rata de absorbţie este sub 2%? La o rată de succes atât de scăzută, rod al unei incompetenţe cronice de sistem,  aş fi tentat să glumesc şi să spun că ar trebui predăm guvernarea direct instituţiilor europene sau să le cerem nemţilor să ne guverneze pentru cel puţin o generaţie.
Dar pentru că acest lucru nu e posibil, politicienii sunt primii care ar trebui să se schimbe, să aducă normalitatea discursului şi acţiunii politice în limitele rezonabilului şi pragmatismului, să abandoneze demagogia,  să definească şi să implementeze  un proiect politic pentru România. De fapt, poate ar fi mult mai uşor să respecte pur şi simplu regulile jocului şi să fie oneşti în relaţia cu alegătorii.
Al doilea factor se schimbare este mass media. Din păcate, jurnaliştii preferă mereu calea facilă a audienţei şi a simplificării discursului mediatic, în locul responsabilității. Rezultatul este coborârea nivelului discursiv mediatic la un nivel situat în proximitatea imbecilizării.  Un electorat  needucat  şi manelizat mediatic  este uşor de manipulat şi este  incapabil să facă diferenţa între autenticitate şi impostură, între demagogie şi realism politic.  Presa ar trebui să îşi asume rolul de instanţă educaţională, de formator de opinie, de actor semnificativ în construcţia democratică a unei naţiuni. În plus, nu ar strica un mesaj mai pozitiv, ceva care să crească vizibilitatea bunelor practici din societatea românească. Realitatea românească nu arată chiar atât de rău pe cât spun jurnaliştii, dar dacă ei scot la iveală doar mizeriile acestei ţări,  vom sfârşi cu toţii în a privi  această ţară într-o notă negativă.
Însă cel mai important actor al schimbării spre normalitate suntem noi, românii. Mulţi dintre români dau dovadă de suficienţă, mediocritate şi lipsă de cultură politică. După zeci de ani de comunism poate  e explicabil, dar asta nu justifică ca, după douăzeci de ani  de libertate şi democraţie, o bună parte dintre români să îşi vândă votul pentru treizeci de arginţi. Cei care îşi vând votul îşi vând destinul propriu şi îl afectează semnificativ şi pe al celorlalţi. Mulţi dintre românii educaţi nu se implică pentru că, spun ei, politica nu e treaba lor. Greşit! Neimplicarea înseamnă să permiţi altora să decidă în locul tău. Fără o asumare a responsabilității propriului destin,  fără o renunţare la  modelul statului paternalist şi fără o implicare reală în viaţa comunităţii, schimbarea spre normalitate nu e posibilă.
În fine, speranţa unei normalităţi româneşti este Uniunea Europeană. În drumul nostru spre integrarea europeană, guvernarea era permanent monitorizată şi parcă politicienii se comportau altfel. Chiar credeam atunci că România a intrat pe făgaşul normalităţii. Însă odată cu intrarea în Uniunea Europeană, monitorizarea a dispărut iar politicienii români au revenit la vechile metehne. Suntem oaia neagră a Europei şi toate strategiile consultanţilor şi politrucilor de pe malurile Dâmboviţei se întorc acum împotriva noastră.  
Istoria recentă ne arată că drumul nostru spre normalitate este strâns legat de supervizarea instituţiilor europene. În absenţa acesteia, politicienii români o iau razna. O Europă federală, puternic integrată poate fi şansa noastră de a ne schimba ca naţiune. Poate aşa vom învăţa şi noi  ce este seriozitatea, disciplina, cuvântul dat şi lucrul bine făcut. Poate aşa vom învăţa şi noi ce este normalitatea. Dacă nu, vom recădea în istorie, în ceea ce dispreţuim în noi în fiecare zi. 

Articol publicat in Transilvania Reporter, 25 octombrie 2012

miercuri, 10 octombrie 2012

Despre un sat din Ardeal



Nu demult am trecut prin satul bunicilor mei,  situat undeva la graniţa dintre judeţele Bistriţa şi Mureş. Şi pentru că acolo mi-am petrecut vacanţele copilăriei, o parte din sufletul meu este încă legat de ceea ce Blaga ar fi numit “universul ondulat”, adică dealurile şi câmpiile atât de frumoase ale Ardealului.
Satul bunicilor mei era mereu plin de copii. Ne adunam şi colindam pe plaiuri de dimineaţa până la apusul soarelui şi nimic nu părea să fie mai frumos decât verdele crud, mirosul de fân şi gustul frăguţelor de pământ şi al alunelor de pădure.  Era o libertate fără margini în noi şi credeam  că paradisul  acesta e sortit veşniciei. Oamenii mergeau la câmp şi făceau totul  într-o ordine naturală, aproape ritualică. Erau tot timpul cu zâmbetul pe buze şi ştiau să muncească şi să se distreze. Timpul  nu era măsurat atât în ore şi luni, ci mai ales după poziţia soarelui sau după sărbătorile religioase. Ştiam, de pildă, că după Schimbarea la faţă vine toamna şi că de Sfântul Ilie mai întotdeauna plouă.
Animalele erau hrănite şi preţuite pentru că ele şi pământul le dădeau ţăranilor cam tot ceea ce le era de trebuinţă. Curţile oamenilor erau bine aranjate, totul era la locul lui şi azi mulţi se  întreabă dacă nu cumva această rânduială avea legătură cu vremurile când regulile veneau de la Viena. Bunicul îmi povestea despre anii  în care a fost în război, despre austrieci, unguri şi români şi despre legende cu comori ascunse, feciori de boieri şi zâne transformate în rândunele.
Duminica era cea mai frumoasă zi. Ţăranii se îmbrăcau în straie de sărbătoare şi mergeau la biserică. Mergeam şi eu, iar după slujbă, bunica îmi lua o îngheţată şi mă ducea la poştă, într-o cabină de lemn cu miros de motorină, unde o operatoare îmi făcea legătura telefonică cu părinţii. Aşa se comunica atunci la distanţă.  Apoi, oamenii se adunau în mijlocul satului, iar cei mai tineri se mândreau cu pana de păun de la pălărie şi luau fetele la joc. Era o lume plină de armonie, pe care eu, copil fiind, o admiram cu o oarecare invidie pentru că o puteam cunoaşte doar în vacanţă. Verişorii şi prietenii mei mă invidiau şi ei la rândul lor pentru că eu stăteam la oraş, iar ei visau ca atunci când vor fi mari să ajungă undeva la bloc, într-un apartament. Cei mai mulţi dintre ei şi-au atins visul,  au ajuns la oraş  şi au muncit ani buni în întreprinderile comuniste. În opinia lor, la sat nu era deloc bine, pentru că nu aveai drumuri asfaltate, toaletă în casă, apă caldă şi canalizare. De fapt, spuneau ei, la sat nu aveai un viitor. După ce bunicii mei s-au stins, ceva s-a rupt în legătura mea cu acel loc şi am fost acolo din ce în ce mai rar.
Anii au trecut şi comunismul a căzut. Oamenii şi-au luat pământurile înapoi şi păreau fericiţi. Primul lucru pe care l-au făcut după comunism a fost să distrugă  toate clădirile CAP-ului. CAP-ul era simbolul răului pentru că ceea ce moşteniseră de la părinţi şi bunici fusese topit de istorie prin colectivizare. Sub imperiul emoţiei şi al libertăţii, această demolare era un soi de răzbunare simbolică pentru momentele în care comuniştii i-au obligat pe ţărani ca, într-o falsă asociere, să renunţe la pământurile dobândite cu greu prin truda părinţilor şi a strămoşilor.
Apoi a început întoarcerea  în timp. Fiecare a început să își lucreze pământul cum poate, cu calul sau cu tractorul, oricum neeconomic. Unii şi-au dat pământul în arendă, alţii au preferat să îl lase nelucrat.  Nu poţi fi eficient când faci agricultură pe cel mult două hectare. În Europa occidentală micii fermieri  lucrează suprafeţe de cel puţin zece hectare.  Dar ţăranii români nu vor să se asocieze, pentru că orice formă de asociere este privită ca o nouă încercare de colectivizare. În plus, există o teribilă lipsă de încredere socială. Din păcate, o agricultura performantă nu se poate face cu o proprietate agricolă fărâmiţată şi singurele poveşti de succes din agricultura românească post-comunistă au fost şi sunt cele în care proprietăţile au fost concentrate şi exploatate prin cumpărare sau prin asociere.
Mai târziu am priceput că, de fapt, pe mulţi dintre moştenitorii terenurilor agricole nu îi interesează raţiunea de tip economic. Unii dintre ei îşi cheltuiesc şi azi o bună parte din venituri pentru a plăti lucrările agricole, chiar dacă bilanţul la sfârşit de an le este total defavorabil. Dar ceea ce contează pentru ei este mândria de a lucra pământul părinţilor, nu neapărat calculul economic.
Acum, satul bunicilor mei nu mai e ce a fost odată. Azi pare mai trist ca niciodată. Populaţia este mult îmbătrânită. Cei mai mulţi dintre cei care erau falnici în trecut azi nu mai sunt sau sunt bătrâni. Cei care au fost odată copii au plecat la oraş să îşi împlinească visul de a sta la bloc. Acum sunt trecuţi de patruzeci de ani, iar desfiinţarea întreprinderilor comuniste nu i-a făcut să se întoarcă la sat, ba dimpotrivă. Mulţi dintre ei îşi caută locul în pribegie prin Spania sau prin Italia. Tinerii puţini de pe uliţele satului visează  de regulă să plece oriunde, pentru că, zic ei,  oriunde ar fi mai bine decât la sat. Nici tradiţiile nu se mai păstrează ca pe vremuri, mulţi dintre tineri preferând manelele în locul muzicii populare tradiţionale.
Castelul grofului din centrul satului e în paragină iar rânduiala de altădată din gospodării e acum doar o amintire. Mă uit la casele în care bătrânii îşi trăiesc apusul existenţei lor şi încerc să îmi imaginez ce  se va întâmpla cu ele peste zece sau douăzeci de ani. Dealurile o iau la vale pentru că nu se mai fac lucrări de întreţinere a fondului  funciar. Multe dintre pământuri sunt nelucrate pentru că oamenii sunt fie foarte bătrâni, fie sunt plecaţi. Doar câţiva dintre săteni au reuşit să prindă cheag şi să cumpere sau să lucreze mai multe terenuri. Noua elită locală este formată în mare măsură din urmaşii sau membrii fostei nomenclaturi locale (fostul primar comunist, fostul şef de CAP, şeful de post ş.a.). Ei au avut capacitatea de a se mobiliza, organiza şi asocia.
Şi totuşi, satul se schimbă şi în bine. Pe vremuri, nu era nici apă şi nici canalizare. Străzile cele mai bune erau cel mult pietruite. Azi, cu un primar gospodar, cei mai mulţi dintre săteni s-au racordat la reţeaua de apă. Uliţele principale şi cele secundare au fost asfaltate pe bani europeni. Oamenii au gaz în locuinţe,  dar cei mai mulţi nu îşi pot permite să îl plătească şi încă mai fac foc cu lemne.
Mă bucur să văd că unii dintre primari îi tratează pe oameni cu respect, dar sunt mulţi primari care cred că votul  ţăranilor încă mai poate fi cumpărat cu o sticlă de ţuică sau cu o găleată în prag de alegeri. E drept că şi oamenii au o anumită responsabilitate atunci când se vând atât de ieftin. Sărăcia nu e o scuză iar prostituţia electorală adâncește sărăcia, nu o rezolvă.
În afara subvenţiilor care îi îmbogățesc  pe cei cu suprafeţe mari de teren, nu pare să fie nici un proiect viabil pentru satul românesc.  Au apărut câteva pensiuni sau ferme moderne finanţate pe bani europeni, dar nu există alternative serioase  la agricultura de subzistență în mediul rural. Proiectele europene nu au suficientă forţă pentru a susţine schimbarea în satul românesc, iar programele de formare profesională în mediul rural nu au nici o valoare reală atât timp cât nu sunt asociate cu programe de susţinere a unor afaceri la nivel local şi de creare a unor noi locuri de muncă.
Adevărul e că, pe lângă multiplele beneficii,  integrarea în Uniunea Europeană  ne-a transformat într-o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele din spaţiul comunitar. Satul românesc a fost puternic afectat de această deschidere. Considerată odată grânarul Europei, România a ajuns azi să importe cereale pentru a-şi acoperi necesarul de consum. Cu un sistem de irigaţii la pământ  şi cu suprafeţe agricole fărâmiţate, agricultura românească e departe de a fi performantă. Integrarea europeană nu mai permite nici o politică protecţionistă iar, în absenţa competitivităţii, fermierii români nu au nici o şansă. E suficient să te plimbi prin supermarketurile din România şi să constaţi că sunt pline cu produse agricole şi carne de import. Mai există oare desfacere pentru produsele româneşti?  Şi apoi poţi să impui produsele româneşti  pe piaţă dacă ele nu sunt competitive? Pieţele agricole din oraşe sunt controlate de intermediari care vând tot marfă de import, astfel încât cei mai mulţi dintre ţărani au pierdut orice şansă de a avea o sursă de venit prin vânzarea produselor tradiţionale rezultate din gospodăriile individuale. În aceste condiţii, după mai mult de douăzeci de ani de agricultură postcomunistă, unii dintre ţărani regretă vremurile trecute.
Nu ştiu dacă există în ţara asta vreun proiect pentru satul românesc, dar ştiu că în absenţa unor politici care să stimuleze asocierea, iniţiativa şi competitivitatea nu există nici o şansă să se creeze locuri de muncă în mediul rural. Fără concentrarea exploatării suprafeţelor de teren arabil agricultura românească nu poate fi eficientă, iar fără o colectare organizată a produselor agricole nu se poate asigura desfacerea lor pe piaţa românească. Şi oricât de pitoresc ar fi, fără locuri de muncă, satul românesc nu poate fi atractiv, în special pentru tineri.
Altfel spus, fără un proiect serios,  satul românesc e condamnat la dispariţie.

Publicat în Transilvania Reporter, 12 octombrie 2012

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...