pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 21 martie 2018

Seducția marilor proiecte


Pe la mijlocul lunii martie, de ziua maghiarilor, preşedintele UDMR a spus că “România nu are viziune, ultimul scop naţional fiind integrarea în Uniunea Europeană şi asta a fost acum zece ani”. Afirmația era făcută în contextul dezvăluirii unei statui a unui lider maghiar, ca un exerciţiu de retroiecţie, urmată apoi de  o interogare prospectivă:  „Ce viitor mai pot avea  maghiarii  într-o ţară fără un proiect viabil?”.  Dincolo de reacțiile emoționale ale patriotarzilor, problematizarea  în cauză e valabilă pentru toţi cetăţenii României, nu numai pentru etnicii maghiari.
În ultimii ani s-a tot discutat de nevoia unui proiect de ţară. Liderii politici şi instituţiile publice s-au întrecut în a genera o viziune despre viitorul României. Academia Română se laudă cu un proiect de ţară România 2035”, de peste 400 de pagini, dar public nu se ştie mai nimic. Președintele României are propriul proiect de ţară, total inexistent în spațiul public, poate din prea multă parcimonie comunicațională specifică actualei administrații.  Până şi partidul aflat la guvernare are un proiect propriu de ţară, cu un orizont generos: România 2040. Şi atunci, care e problema? Nu există  suficientă competență pentru a genera viziune strategică?  Pentru că e evident că nu de proiecte ducem lipsă, România e ţara strategiilor. Sunt pline sertarele ministerelor şi ale primăriilor  de proiecte şi strategii şi totuşi, nu se întâmplă mai nimic sau lucrurile se mișcă extrem de greu.  Ştim că, pentru a atrage investitori și a reduce disparitățile de dezvoltare,  avem nevoie de autostrăzi care să lege Moldova şi Muntenia de Ardeal, dar după 100 de ani  de la Marea Unire, încă nu am reușit să conectăm regiunile istorice între ele.  În ultimii 25 de ani,  miniştrii şi liderii politici s-au întrecut în a ne prezenta  planuri cu coridoare pan europene de transport și drumuri frumos desenate,  dar autostrăzile întârzie să apară. Ştim că avem nevoie de o nouă centură a capitalei sau de centuri ocolitoare pentru oraşele aflate în plină dezvoltare şi pentru asta avem strategii şi planuri de dezvoltare urbană, dar rezultatele  edililor  nu ţin deloc pasul cu ritmul de dezvoltare a oraşelor.  Reinventăm educaţia și schimbăm  mereu legislaţia, dar în esenţă nu modificăm nimic. Învățământul e centrat excesiv pe profesor și e total inadaptat la cerințele actuale ale pieței muncii.  Şi exemplele ar putea continua.
E clar că avem cel puțin o problemă.  Nu ducem lipsă de expertiză, în fond avem mai multe proiecte de țară, nu unul singur, dar poate chiar aici e un punct slab. Excesul de individualism  ne face incapabili să cooperăm instituțional pentru a susține un proiect viabil.  Este evident că avem prea multe strategii şi prea puţine rezultate. Planurile şi strategiile au devenit  formale, un fel de a puncta viitorul, dar ele nu sunt asumate de leadership, nu sunt împărtăşite de opinia publică şi nu reprezintă un instrument autentic în guvernare. În anii comunismului, partidul propunea un plan cincinal. Realitatea urma să se conformeze gândirii strategice. Aşa s-au electrificat satele, s-au modernizat industria, agricultura şi s-au dezvoltat oraşele.  Dar din momentul în care obiectivele au fost supralicitate, a început minciuna prin falsele raportări propagandistice. Planificarea  şi gândirea strategică din anii comunismului au intrat în derizoriu  şi  au devenit expresia  demagogiei pure. Nimeni nu mai credea în ele, chiar dacă erau mereu proclamate în presa oficială și în ședințele de partid. Din păcate și astăzi au rămas la fel.  Obiectivele strategice de guvernare  rămân simple exerciţii de propagandă,  fără nici o legătură cu realitatea.  De pildă, partidele promit sute de kilometri de autostradă, dar odată ce au ajuns la guvernare,  promisiunile se fac uitate. Memoria colectivă pare de scurtă durată, iar politicienii României postdecembriste  preferă  să trăiască într-un orizont al imediatului definit de ciclul electoral. Proiecţiile de viitor nu mai au nici o valoare pentru că nu mai sunt credibile. În plus, atunci când ele apar, adesea nu există o minimă dezbatere publică, o punere de acord asupra unui proiect comun. În România fiecare are proiectul lui despre viitor, dar un proiect de ţară trebuie să fie nu numai rodul unei  viziuni de leadership, dar şi un exerciţiu asumat de identitate colectivă,  produs în dezbatere publică .
Şi totuşi, există câteva exemple prin care  liderii României postcomuniste au probat capacitatea de a se pune de acord.  Modelul românesc al  relaţiilor interetnice nu este unul perfect, dar prin aducerea minorităţilor în Parlament şi cooptarea lor la guvernare s-a evitat în mare măsură un scenariu de tip iugoslav după 1989. Întâlnirea de la Snagov e un exemplu de succes  privind dezbaterea și consensul politic pe un obiectiv strategic.  Acordul clasei politice privind integrarea în NATO şi Uniunea Europeană  este mereu invocat drept  exemplu, deşi  opţiunea strategică  pare a fi mai degrabă rodul geopoliticii şi al viziunii de extindere a liderilor euroatlantici, nu al celor de la Bucureşti. Şi totuşi, în absenţa unui acord  al clasei politice de la Bucureşti şi cu o agresivitate a Rusiei similară cu cea de azi, un scenariu de tip ucrainean ar fi  fost într-o anumită măsură posibil şi în România. 
Există și proiecte eșuate pentru că nu au fost suficient comunicate public pentru a fi  corect înțelese. De pildă, proiectul regionalizării a fost lansat în 2013 tocmai pentru a corecta disparitățile de dezvoltare și pentru a încuraja responsabilitatea utilizării resurselor la nivel local. Expunerea prematură a proiectului, fără a se ține cont de contextul necesar al modificării Constituției  și de prejudecățile legate de regionalizare, a făcut ca întregul proiect să eșueze sub atacurile naționalismului și al apărătorilor centralismului de la București.
Gândirea prospectivă şi planificarea strategică  sunt atribute cheie ale unui leadership autentic. Într-o lume aflată în continuă schimbare, e normal ca oamenii să caute certitudinea în lideri. Ei sunt cei care trebuie să ofere răspunsuri la provocările de azi şi de mâine. Ei trebuie să aibă capacitatea de anticipare  a viitorilor posibili, să îşi imagineze scenarii de evoluţie şi să ofere răspunsuri sau opţiuni posibile. Iar atunci când nu o pot face, trebuie să se bazeze pe elite, pe inteligenţa naţiunii. Şi aici se ridică o întrebare: are România capacitatea de a-şi atrage valorile pentru a găsi soluţii la problemele prezentului şi pentru a-şi imagina viitorul? Pentru că la cum stau lucrurile în prezent, se pare că oamenii capabili să producă valoare sau performanță  într-un anumit domeniu  preferă să stea departe de procesul de decizie politică. Impostura din politică, premierea loialității în detrimentul competenței, promovarea mediocrităţii i-au făcut pe mulţi dintre intelectualii naţiunii să stea deoparte.  Ori fără implicarea resurselor de inteligenţă şi inovare ale naţiunii, imaginarea unui viitor şi punerea lui în practică sunt aproape imposibile. În anii 60 Coreea de Sud  a decis să se împrumute cu  peste patru  miliarde de dolari pentru a investi în educaţie. Azi a devenit a douăsprezecea economie la nivel mondial și a treia în Asia, după Japonia și China.
Unii cred că după integrarea în NATO și în Uniunea Europeană, reunificarea cu Moldova de peste Prut ar trebui să fie următorul mare proiect strategic al României. În fond, germanii au făcut-o, de ce nu ar putea să o facă şi românii?  Are însă România forţa financiară pentru a susţine  reunificarea?  Pare mai degrabă o perspectivă  emoţională, fără să ştim deocamdată dacă suportul public pentru un astfel de proiect există, mai ales dincolo de Prut. În plus, nu ştim care ar fi potenţiala reacţie a marilor puteri la un astfel de proiect. Dar cine ştie, poate că în istorie excesul de prudenţă nu este întotdeauna binevenit. Cert e că istoria noastră e marcată de astfel de exemple strălucite de viziune şi inspiraţie de context, începând cu realizarea unirii dintre Moldova și Țara Românească în 1859 şi continuând apoi cu unirea Transilvaniei  cu România în 1918.
Dar până să ne imaginăm viitorul, ne sufocă prezentul.  Suntem membri ai Uniunii Europene și ne bucurăm de libera circulație a persoanelor și a capitalurilor, dar simpatizăm cu iliberalismul  și neonaționalismul Europei centrale. Nu avem încă o economie competitivă, dar ne mândrim cu o creștere economică bazată pe consum. Cu o infrastructură  în plină degradare, renunţăm la investiţii publice și mărim salariile la stat total nejustificat. În loc să încurajăm dezvoltarea mediului privat şi a antreprenoriatului, cultivăm dependenţa față de stat. Ne lăudăm că prețuim valorile românești, dar avem un exod nemaiîntâlnit al forței de muncă, inclusiv al celei  înalt calificate. Ne lăudăm cu prooccidentalismul nostru, dar suntem deranjați când ni se spune că avem probleme serioase cu corupția, clientelismul în funcții publice și independența justiției.  Ne imaginăm că putem rezolva criza din sistemul public de pensii propunând soluții de confiscare a pensiilor private, când ele ar trebui să fie chiar soluția pe termen lung la incapacitatea statului de a mai garanta o pensie publică decentă.  Trăim din împrumuturi publice pentru a susține salariile din domeniul public și pensiile speciale, dar amanetăm viitorul copiilor noştri.  Modificăm fiscalitatea  continuu, dar ne lăudam cu predictibilitatea și nevoia de dezvoltare a  mediului de afaceri. Judecăm performanța legislativului în funcție de miile de legi elaborate și în continuă schimbare, iar apoi clamăm nevoia de debirocratizare.  Ne place să vorbim de viitor, de planuri şi strategii, dar luăm decizii fără studii de impact şi nu vedem efectele secundare ale deciziilor din prezent. Aici suntem acum!
Avem nevoie de gândire prospectivă şi planificare strategică, dar nu ca exerciţiu de propagandă, ci ca instrument veritabil de leadership, cu implicare  colectivă, dezbatere publică reală și cu atragerea resurselor de inteligență existente. Dar pentru asta e nevoie de mai multă decență în promisiuni, de responsabilitate, transparență și autenticitate în guvernare, completate de educație şi de o veritabilă cultură a participării civice şi a implicării politice. Şi poate astfel vom avea şi liderii politici pe care ni dorim. Pentru că, deocamdată, cei prezenţi nu sunt decât o sursă de dezamăgire continuă. 

Publicat în revista SINTEZA nr. 50.

joi, 22 februarie 2018

România 2018. În pragul disperării?


În politică schimbarea este mai mereu binevenită. Schimbarea antrenează, de regulă, o scădere a  tensiunilor din  societate şi aduce un plus de  credibilitate  publică, traductibilă prin creşterea indicatorilor de optimism. De pildă, la sfârșitul anului  2014, proporţia celor care considerau că direcţia spre care se îndreaptă ţara este greşită  era de 73%, pentru ca,  imediat după alegerea lui Klaus Iohhanis ca preşedinte, ponderea acestora să scadă la 34%. Sociologii ştiu că  a fost una dintre puţinele situaţii în care optimismul a urcat  nesperat de mult, 55% dintre români fiind convinşi atunci că ţara se îndrepta  într-o direcţie bună. După  nici un an, în pragul demisiei lui Victor Ponta după tragedia de la Colectiv, ponderea pesimismului a ajuns la 67%, pentru ca, după investirea guvernului Cioloş, să  scadă din nou spre  50%.
Creditul politic dobândit prin schimbare (mai ales  prin  relegitimare electorală)  le permite politicienilor să ia măsuri uneori impopulare, planificate, de obicei, în prima parte a ciclului de guvernare, partea a doua fiind rezervată  unor măsuri mai populiste, cu iz electoral. Sau cel puţin, aşa au stat lucrurile până acum.
PSD a câştigat alegerile în 2016 cu aproape 46%, după o campanie electorală bine articulată, axată pe două axe de comunicare: cea negativă, cu un mesaj uşor naţionalist, avându-i drept ţapi ispăşitori pe Cioloş şi adepţii lui Soroş  şi cea pozitivă, cu un program de guvernare ambiţios prin reducerea de taxe, dar populist şi discutabil ca posibilitate economică. A fost  probabil cel mai mare scor pe care PSD l-a înregistrat  vreodată. Având majoritatea împreuna cu ALDE, PSD şi-a câştigat  dreptul constituțional de a guverna ţara până la următorul ciclu electoral. Şi totuşi, în luna decembrie 2017, după nici un an de guvernare, 75% dintre români considerau că direcţia spre care se îndreaptă lucrurile în România este greşită. 
Aritmetica parlamentară şi stilul original al democraţiei româneşti au făcut ca PSD să îşi schimbe doi premieri în decurs de un an, motivând îndepărtarea de  programul politic cu care au fost câştigate alegerile.  Mecanismul de recredibilizare publică şi de reducere a tensiunilor din societate prin schimbare nu pare să funcţioneze în acest caz. La nici o  lună de la investirea guvernului Dăncilă , în februarie 2018, 81% dintre români consideră că direcția spre care se îndreaptă ţara este una greşită. Niciodată,  în ultimii ani, percepția privind viitorul apropiat al ţării nu a fost atât de jos, o cotă similară înregistrându-se numai în aprilie 2011 (80%), după  aproape un an de aplicare a regimului de tăiere a salariilor bugetarilor cu 25%,  propus de către Traian Băsescu în mai 2010.
Ce se întâmplă de fapt cu guvernarea PSD în percepţia publică? Creditul politic dobândit de PSD după alegeri a fost consumat relativ rapid într-o luptă de uzură privind impunerea schimbării legilor justiţiei. Indiferent de motivele reale care au stat în spatele  acestor schimbări (vezi conformarea cu deciziile Curţii Constituţionale), guvernarea PSD a pierdut bătălia de imagine. Sondajele ne arată că oamenii cred în mare măsură că schimbarea legilor justiţiei a fost şi este percepută  ca o intenţie de abatere de la exigenţele  de integritate ale  luptei anticorupţie sau, mai mult, ca o încercare de salvare a politicienilor condamnaţi sau cu dosare penale.  Metafora statului paralel care oprimă politicienii PSD a funcţionat  doar parţial.  PSD şi-a conservat relativ bine imaginea în propriul electorat în prima parte a anului 2017, când intenţiile de vot au rămas aproximativ la  aceleaşi cote ca la alegerile  parlamentare.  Dar luptele intestine, contestările din partid şi presiunea străzii au erodat imaginea  partidului şi situaţia s-a schimbat. În plus, intervenţiile liderilor europeni privind păstrarea stabilităţii şi a parcursului prooccidental al României au atras  şi mai mult atenţia asupra toxicităţii acestui stil de a face politică.
Pe scurt, lupta împotriva unui presupus stat paralel şi decapitarea politică a  premierilor PSD din ultimul an nu au detensionat societatea românească pentru că nu au convins. Ele nu au fost percepute  ca fiind spre beneficiul public, ci  spre folosul  liderului PSD. Bătăliile lui Dragnea nu par să fie  pe placul românilor, ba dimpotrivă. Schimbarea politică mult prea frecventă a şefilor Executivului a alimentat  percepţia de instabilitate şi incertitudine politică.  
Instabilitatea legislativă  a devenit o problemă şi pentru mediul economic.  E drept că economia a crescut cu peste 7% în 2017, dar creşterea a fost una bazată exclusiv pe stimularea consumului şi nu pe investiţii.  Şi situaţia e pe cale să se repete  şi în 2018. De altfel, guvernatorul  BNR a anunţat pentru primul  trimestru al 2018 o inflaţie de 5%, ceea ce face ca efectele unei prezumtive creşteri economice să fie anulate.  În ciuda creşterii economice şi a măririi nominale a salariilor din sectorul bugetar, devalorizarea monedei naţionale  şi stimularea consumului atrag creşterea semnificativă preţurilor. Reforma fiscală a bulversat societatea românească, reuşind să  ostilizeze deopotrivă  bugetari, patroni şi angajaţi din mediul privat. Trecerea contribuţiilor de la angajator la angajat nu garantează  păstrarea veniturilor nete  pentru mediul privat. Pentru unii bugetari, creşterea de salariu a fost compensată de revoluţia fiscală. Bâlbele de comunicare , absenţa unui studiu minimal de impact ex ante  şi repetatele improvizaţii pentru repararea  efectelor secundare ale unor măsuri asupra diverselor categorii sociale (cum e în cazul celor cu contracte parţiale de lucru) trădează mai degrabă  lipsă de profesionalism şi pune sub semnul întrebării atingerea obiectivelor din campania electorală.
Lipsa de predictibilitate, incertitudinea  fac ca pesimismul  privind viitorul apropiat să fie resimţit  şi în sondaje. 56% dintre români consideră că anul 2018 va fi mai prost față de 2017, în timp ce numai 25% consideră că va fi mai bun. România este asociată preponderent cu îngrijorare (82%) și furie (52%).  Optimism există numai  în ceea ce privește salariile bugetarilor (40% cred că va fi mai bine și 28% cred că va fi mai rău). În rest predomină pesimismul, bilanțul fiind unul negativ. Principala îngrijorare o reprezintă creșterea  prețurilor (84% va fi mai rău, 6% va fi mai bine) și situația economică (55% mai rău, 22% mai bine). Al doilea palier de îngrijorare este cel privind stabilitatea legislativă (48% mai rău, 20% mai bine), sistemul de sănătate (49% mai rău, 21% mai bine), educația (42% mai rău, 21% mai bine) și respectarea drepturilor omului (46% mai rău, 23% mai bine).
2018 este şi anul centenarului, anul în care ar trebui să celebrăm un secol de existenţă a românităţii în graniţele actuale.  72% dintre români se așteaptă să existe evenimente și manifestări privind celebrarea a 100 de ani de la formarea României mari. Dar pesimismul indus de performanța mediocră a guvernărilor recente face ca numai 59% dintre cetăţeni să asocieze România cu mândrie şi 42 %, cu entuziasm.  IRES a atras mereu atenţia asupra unei cifre: 50% dintre cei care au până în 25 de ani vor să emigreze. E o cifră constantă în ultimii ani, un indicator de alertă care ne arată că viitorul ţării şi al naţiunii este pus sub semnul întrebării atât timp cât tinerii cresc cu convingerea că speranţele  li se pot împlini numai pe alte meleaguri. 
La 100 de ani la de la Marea Unire, instituţiile statului român cunosc o criză accentuată de încredere publică. Executivul român se bucură în 2018 de numai 18% încredere, în timp ce media la nivel european este de 40%. Neîncrederea este aproape dominantă, 82% dintre românii neavând încredere în guvern.  Ori o guvernare este cu adevărat eficace atât timp cât are suportul public pentru măsurile pe care le ia. În absenţa acestui suport este aproape imposibil să reuşeşti, pentru că orice măsură ai lua, ea va fi contestată.
Schimbarea mult prea frecventă a  premierilor de către PSD  a creat un efect de  decredibilizare a actului de guvernare şi de perpetuare a instabilităţii.  62% dintre români cred că guvernul  Vasilica Viorica Dăncilă nu va rezista până la finalul mandatului.  Membrii guvernului Dăncilă  sunt percepuţi de presă mai degrabă  ca marionete ale liderului PSD, decât profesionişti în domeniu. Primordialitatea loialităţii faţă de partid şi abandonarea criteriului meritocratic în selecţia  demnitarilor creează probleme de credibilitate  privind  respectarea  programului de guvernare.  Demagogia a devenit asociată inerent guvernării, 71% dintre români nu mai cred că promisiunile vor fi respectate, în timp ce numai 27% dintre ei sunt optimiști în această privință. 62% dintre români nu cred că guvernul actual își va respecta programul de creștere a salariilor și pensiilor în 2018.
În 2018, la aproape trei decenii de la căderea comunismului,  Parlamentul este într-o criză de încredere cvasi generalizată, 88% dintre respondenți neavând încredere în această instituție  cheie a democrației. E drept că nu există încă o cultură a dezbaterii publice  în România, iar Parlamentul a fost mereu demonizat de presă şi de către fostul Preşedinte al României, Traian Băsescu, dar la fel de adevărat e că politicienii au făcut din instituţia imunităţii parlamentare  un scut  în faţa justiţiei, un instrument de impunitate pentru corupţie. Ori asta a decredibilizat şi mai mult  oamenii politici din România, neîncrederea în aceştia depăşind 90%.  
Instituțiile de forță ale statului se bucură încă de încredere, dar le așteaptă o criză de percepție.  Încrederea în DNA atinge 39%, mult mai puțin față de anii anteriori când era peste 50%. În schimb, a crescut numărul celor care nu au încredere în DNA la 59%, ceea ne indică faptul că metafora statului paralel şi repetatele scandaluri asociate cu Laura  Codruţa Kovesi au produs efecte în percepţia publică. După episodul Coldea, situația este similară și în cazul SRI, care se bucură de 35% încredere, în timp ce 65% declară că nu au încredere în această instituție.
Preşedintele rămâne actorul politic cu gradul cel mai ridicat de încredere - 34%, dar în scădere semnificativă  faţă  de anul 2017 cu aproape 5%. Creditarea repetată a guvernării PSD prin acceptarea ca premier a Vasilicăi Dăncilă a fost interpretată de către mulți dintre susținători ca fiind un gest de slăbiciune, o cedare în faţa lui Liviu Dragnea.  Echilibrul actualului preşedinte prin asumarea rolului constituţional vine mult prea mult în contrapunct  cu rolul de jucător indus funcţiei prezidenţiale,  prin prototipicalitate, de către  Traian Băsescu.
Justiția în 2018 nu pare a fi deloc privită ca o putere independentă, capabilă să garanteze împărțirea dreptății, din moment ce 72% își exprimă neîncrederea în ea, în timp ce numai 27% au încredere. La nivel european, încrederea în justiţie este 52%. Schimbarea legilor justiţiei a scos pentru prima dată în stradă şi magistraţii, motivând că o astfel de schimbare ar limita şi mai mult independenţa justiţiei.
Aşadar, 2018 pare un an al disperării, al pesimismului generalizat faţă de politică. Pentru prima dată pe lista temerilor cetăţenilor apare felul în care este condusă ţara (58% cred că va fi mai rău, 22% cred că va fi mai bine). În esenţă, România trece  printr-o criză leadership.  Politica a devenit o afacere de clan, de loialităţi de gaşcă. Profesionalismul în funcţiile publice este din ce în ce mai puţin prezent. Oamenii  valoroşi nu se implică  în politică pentru că  nu sunt atraşi sau costurile loialităţii faţă de partid sunt poate prea greu de suportat. Impostorii ocupă acum funcţii de conducere. Ministrul Genunche a fost schimbat cu ministrul Pamblică, susţinut  de o coaliţie a rectorilor înregimentaţi în susţinerea mediocrităţii. Până şi partidul comunist îşi trimitea oamenii la şcoala de partid pentru a-i  învăţa cum să conducă sau cum să vorbească corect. Dar azi nu mai e nevoie de selecţie sau de formare în viaţa politică. Valoarea profesională, inteligenţa pot deveni chiar o ameninţare pentru unii lideri politici. Dezbaterea internă de partid, pluralismul de opinii au fost substituite cu excluderile.
Spre ce ne îndreptăm? Lumea se schimbă într-un ritm alert, iar noi suntem încremeniţi în lupte sterile.  Ţara devine dine ce în ce mai puţin predictibilă. Investiţiile reale în infrastructură întârzie să apară. Provinciile româneşti nu sunt nici acum conectate prin autostrăzi la 100 de ani de la Marea Unire. Transilvania se îndepărtează economic şi mai mult de restul ţării şi se conectează din ce în ce mai mult cu Europa centrală, nu cu Bucureştiul. Ne plângem că străinii sunt de vină, că suntem victima unor conspiraţii, când de fapt problema suntem noi.
Impostura nu poate să genereze decât mediocritate. Fără excelenţă şi integritate nu poţi să ai coloana dreaptă în politica externă. Mediocritatea în guvernare înseamnă sărăcie, nu prosperitate. Prosperitatea nu poate fi generată prin redistribuire, prin cultivarea dependenţei faţă de stat, descurajarea muncii şi a iniţiativei. Prosperitatea nu poate fi sustenabilă în prezența corupţiei. 68% dintre români se consideră personal afectaţi de corupţie[1]. Romania intră în rândul tarilor centrale şi est europene ca nivel de corupţie şi profil politic. Lupta anticorupţie deranjează  liderii politici şi nu e de mirare că şi mișcările iliberale se dezvoltă în această parte de lume. Fără o justiţie independentă corupţia nu poate fi controlată şi redusă ca fenomen. Iar justiţia nu poate fi independentă atât timp cât legile justiţiei sunt propuse de lideri politici fără credibilitate, cu serioase probleme penale sau suspectaţi de fapte de corupţie.
Este evident că 2018 e un an de cotitură. Vrem un parcurs european, prooccidental şi democratic sau o lume în care regulile statului de drept vor fi înlocuite de bunul plac al liderilor politici?  Pentru că deocamdată spre asta ne îndreptăm. Spre o lume în care vom fi la discreţia celor care cred că a face politică nu are legătură cu interesul public, ci cu „facem ce vrem pentru că putem” (Codrin  Ştefănescu) sau “ce  fac eu e treaba mea” (vicepremierul Stănescu). Cu astfel de personaje, nu statul paralel va aduce actualul partid de guvernare la 20% (aşa cum sugerau unii lideri PSD), ci propria lor aroganţă şi autosuficiență.


Publicat în revista SINTEZA, martie 2018.



[1] file:///D:/Documente%20Importante/My%20Documents/Downloads/ebs_470_sum_en.pdf

duminică, 15 octombrie 2017

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni nu mai face nimic! Politicienii au vândut ţara bucată cu bucată. Nu sunt locuri de muncă. Tinerii ne pleacă din ţară. La şcoală nu se mai învaţă nimic. Pe vremea mea, terminai şcoala, primeai casă  şi un loc de muncă de la partid! Azi nu mai primeşti nimic!”.  M-am întrebat mereu de ce aceşti oameni îşi filtrează amintirile şi proiectează o imagine mult mai bună asupra trecutului. Oare au uitat ei anii de umilinţă la cozi şi frica de a spune liber ceea ce crezi? Să fie vorba aici de un declin real al calităţii vieţii sau e vorba pur şi simplu de percepţie?
Economiştii ne arată cifrele şi spun că trăim mai bine[1] decât în anii comunismului. Dacă în 1989, PIB-ul României era de 53.6 mld. USD, în 2016 a atins 165.8 mld. USD. Exporturile au crescut de la 4 mld. USD în 1989 la 54.6 mld. în 2016. Venitul mediu net a crescut de la 175USD în 1989 la 513 USD în 2016. Sociologii vin şi ne spun că percepţia este profund pesimistă[2], 75% dintre români  afirmă constant că ţara merge în direcţia greşită, iar 40% spun că era mai bine în anii comunismului. Şi chiar dacă România a cunoscut în aceşti ani ciclicitatea specifică capitalismului (prosperitate - criză),  atunci când economia era pe val, indicatorii privind pesimismul nu au cunoscut  reduceri majore.
Şi atunci, dacă nu e vorba de economie,  de unde vine această percepţie aproape catastrofică despre propria ţară? Spun catastrofică pentru că percepţia influenţează decizii, dictează comportamente, alimentează fuga. Suntem ţara cu cel mai mare număr de emigranți în Europa pe timp de pace (peste 4 milioane de români).
Criza de încredere poate fi un răspuns[3]. Încrederea socială se reduce pentru 2/3 dintre români la familie şi la cercul de prieteni. Încrederea în principalele instituții publice (guvern, parlament) rareori depăşeşte 30%. 90% dintre români nu mai au încredere în partide şi în politicieni. Politicul este asociat cu impostura, demagogia, corupţia şi hoţia.  A  fi azi  politician este poate cea mai ingrată îndeletnicire.  Există o criză de încredere generală în clasa politică pentru că politicul nu răspunde aşteptărilor oamenilor, pentru că politicienii nu creează cadrul necesar pentru ca oamenii să își satisfacă nevoile prin mijloace locale . Şi când apare o discrepanţă între nevoi şi mijloacele de satisfacere a lor, atmosfera socială devine irespirabilă, iar nevoia de schimbare este aproape. Şi ea se manifestă prin fugă, contestare sau loialitate[4]. Identificăm în cele 3 tipuri de reacţii ale lui Hirschman liniile de fractură în societatea românească: diaspora – formată din perdanţi ai tranziţiei, cei  care au ales fuga în faţa unei societăţi incapabile să le mai satisfacă nevoile; reformatorii -  fragmentaţi ca viziune şi acţiune, dar care mai speră să salveze România şi să o schimbe într-o autentică societate de tip  occidental (prin contestare a status quo-ului şi definirea schimbării) şi conservatorii – categorie formată din profitori ai tranziţiei (ca distribuitori şi beneficiari de resurse publice) şi perdanţi ai tranziţiei( incapabili de fugă sau contestare, dar dependenţi de sistemul de redistribuire ca asistaţi sociali).
 În 1989 o lume întreagă s-a năruit  având o singură miză: speranţa într-o viaţă mai bună.  Vechile ideologii au fost spulberate peste noapte pentru ca altele să le ia locul. Românii au vrut libertate  şi  au câştigat-o. Au optat pentru  capitalism şi  economie de piaţă, dar nimeni nu le-a spus că  în această ecuaţie unii vor câștiga mai mult, iar alţii vor pierde. Nimeni nu le-a spus oamenilor atunci că statul va fi din ce în ce mai puţin capabil să le dea şi că trebuie să îşi responsabilitatea pentru propriul destin. Nimeni nu le-a spus cum va fi viitorul pentru că nici măcar cei care şi-au asumat rolul de lideri, de reprezentanţi ai naţiunii nu ştiau ce va urma. Altfel spus, incertitudinea a luat locul siguranţei, iar frica a luat locul speranţei.
Ce au aşteptat românii în aceşti ani de la politicieni a fost ca ei să redefinească reperele noii societăţi în drumul spre democraţie şi economie de piaţă. Şi parţial au reuşit. Cifrele economice arată bine dacă ne comparăm cu 1989, dar încă suntem  pe ultimele locuri din UE. Suntem membri ai Uniunii Europene şi ai NATO. Ne bucurăm mai ales de libera circulație a persoanelor, a capitalurilor şi a bunurilor într-un perimetru de securitate relativ sigur.  Nu ştim cât a fost aici meritul politicienilor de la Bucureşti sau al celor de la Bruxelles, Londra, Paris, Berlin sau Washington.  Cert e că în ultima vreme există impresia că democraţia românească este mai mult simulată, de unde şi nevoia unei supervizări permanente a comportamentului clasei politice. România este  percepută ca fiind una dintre cele mai corupte țări europene, fiind pe locul 25 în Uniunea Europeană la indicele de percepţie a corupţiei[5].  Încă suntem pe primul loc la mortalitatea infantilă şi avem un sistem de sănătate cu mult sub standardele europene.
Dar dincolo de statistici, românii au așteptat ca politicienii să le reducă incertitudinea şi să le readucă o oarecare siguranţă în această lume în schimbare. Şi adevărul e că politicienii români au supralicitat, au promis prea mult şi au făcut prea puţin din ceea ce au promis. De aici vine și lipsa generalizată de încredere în politic, motivată probabil de demagogie şi impostură.  
Politicienii români nu au fost şi nu sunt capabili să construiască sensuri noi (o viziune, un proiect de ţară)  care să polarizeze energiile individuale pentru a putea schimba cu adevărat România.  Nu avem nici o viziune legată de România în următorii 30 de ani; despre cum să facem un viitor mai atractiv pentru copiii noştri aici în România; despre soluţiile posibile la consecinţele  îmbătrânirii  populaţiei şi ale migraţiei masive a tinerilor şi forţei de muncă; despre  viitorul şi criza sistemului de pensii;  despre educaţie şi piaţa forţei de muncă; despre evoluţia tehnologică, epuizarea resurselor sau impactul schimbărilor climatice; despre evoluţii geopolitice şi scenariile  opţionale pentru România etc.  Nu, România a rămas o ţară a imediatului, în care gândirea strategică lipseşte cu desăvârşire. Totul se rezumă la soluţii de supravieţuire politică pe termen scurt, la pensii speciale şi privilegii pentru mandarini şi pretori, la cultivarea dependenţei pentru masa de manevră. Şi totul are loc cu amanetarea viitorului!
Poate că românii îşi doresc lideri autentici, nu impostori, oameni capabili să creeze   sensuri colective în care noi ca cetăţeni să ne putem identifica şi ancora în faţa istoriei. Singurele sensuri circumstanțiale construite de politic au fost cele care au răspuns fricii şi au alimentat incertitudinea. Frica de monarhie, de moşieri, de Soros, de ungurii care ne vor Ardealul este cam tot ce a produs ideologic elita politică postdecembristă.  Politicienii sunt cei care au alimentat incertitudinea şi rezistenţa la  schimbare a românilor, dorind parcă să îi ţină captivi într-o relaţie de dependenţă  facilă, bazată pe frică, nu pe speranţă şi viziune de leadership.
De aceea, cea mai mare crimă comisă de politicienii români după 1989 e că au ucis speranţa. De aici vine poate şi impresia de degradare, de declin. Poate asta a alimentat şi fuga românilor în străinătate! Declinul simbolic  e mult periculos decât cel economic, pentru că el ne viciază identitatea ca naţiune.
Sunt însă politicienii singurii vinovaţi pentru această crimă? Categoric, nu. Ei nu pot fi mai buni decât suntem noi şi dacă ei sunt răi,  e aşa pentru că noi permitem, acceptăm şi poate chiar ne dorim acest lucru. În bună măsură, ne demarcăm clar de profilul cultural al multor ţări occidentale (Statele Unite, Germania, Marea Britanie). Suntem o ţară[6] ce are valori ridicate (90) ale indicelui distanţei faţă de putere şi de evitare a incertitudinii; o societate încă predominant colectivă, cu individualism scăzut (30) ; cu orientare pe termen scurt(52) ; cu un grad de indulgenţă scăzut (20) şi, implicit,  o tendință generală de pesimism.
Aşadar, frica de schimbare, fuga de incertitudine, distanţa faţă de putere ridicată, lipsa de  gândire şi planificare strategică fac parte din noi, din matricea culturală a românilor  şi este evident că, după aproape trei decenii de la căderea comunismului,  suntem încă inadaptaţi şi nepregătiţi pentru capitalism şi democraţie. Politicienii ştiu asta şi speculează  din plin acest profil al alegătorilor. Şi astfel, dependenţa de redistribuire a inadaptaţilor se perpetuează şi NOI VĂ DĂM devine aproape singura ideologie.
Va mai trece  poate o vreme până când masa critică a schimbării se va fi atins. Până atunci nu vom fi decât nişte complici ai  unei stări de fapt şi ai unui declin simbolic,  în care sensurile  întârzie să fie un vector al speranţei sau un  motor al construcţiei  spre viitorii posibili.


Publicat în revista SINTEZA octombrie-noiembrie 2017



[1] http://www.contributors.ro/economie/era-mai-bine-pe-vremea-lui-ceausescu-minte-statistica-sau-mint-oamenii/
[2] http://www.ires.com.ro/arhiva/studii
[3] idem
[4] Albert O. Hirschman -  Abandon, contestare şi loialitate. Ed. Nemira.1999
[5]https://www.agerpres.ro/externe/2017/01/25/transparency-international-romania-pe-locul-57-la-nivel-global-in-raportul-anual-privind-indicele-de-perceptie-a-coruptiei-10-32-39
[6] https://www.hofstede-insights.com/country-comparison/germany,romania,the-uk,the-usa/

joi, 8 iunie 2017

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de azi. Pe scurt, spuneau ei: “Generația de azi nu mai citește. Toată ziua stă pe calculator și pe telefon. Se uită la filme deocheate pe Internet. La TV succesul e asigurat de filme gen Las Fierbinți și un divertisment vulgar, superficial şi bazat pe un umor non inteligent.  Se ascultă manele, nu muzică bună. Nimeni nu mai citește o carte. Pe vremea noastră, citeam cărți transmise pe sub mână: Cel mai iubit dintre pământeni sau Shogun. Azi ce mai citesc tinerii?”.
Nu puteam să fiu de acord cu această percepție și am fost tentat să o ajustez invocând faptul că la Noaptea muzeelor cozile sunt nesfârșite an de an sau că teatrele și cinematografele sunt pline, ori că la  târgurile de carte lumea se înghesuie aproape la fel cum o făceau la alimentara, pe vremuri. În plus, e drept că se citea mult în comunism, dar lectura era, în opinia mea,  o formă de evadare și poate chiar de rezistență. Și apoi, în absența unei oferte culturale, cu 2 ore de propagandă televizată pe zi, ce puteai să faci atunci? Comparația e nedreaptă pentru că azi nu îți impune nimeni nimic, nu există cenzură, dar ai responsabilitatea de a alege ce consumi chiar și când e vorba de cultură. Riscam însă să promovez poate un punct de vedere parohial,  marcat de diferența între generații, posibil la fel de eronat ca al celor doi interlocutori.
Unii ar putea generaliza și ar putea spune că azi totul este pe Google, Youtube si  Facebook. Altfel spus, realitatea Internetului ar fi suficientă. Ce nevoie mai avem de cărți, de teatre, de cinematografe, de cămine culturale, de ziare tipărite, de cărți sau de biblioteci când totul este disponibil pe un laptop, pe un telefon sau pe o  tabletă?
Alții ar putea spune că trăim sub zorii neocapitalismului, al hedonismului consumerist și al posesiunii materiale imediate. Ce sens ar mai avea atunci să ne mai batem capul cu spiritualitatea și cultura, atât timp cât profitul şi  banul contează în lumea pentru care am renunțat la comunism?
Dar oare chiar așa să fie? Avem oare de-a face cu o generație de maneliști, disprețuitori de carte și suficienți în perimetrul unor plăceri imediate? Sunt inutile cărțile și bibliotecile dacă tot mai multă informație este disponibilă pe net? Mai avem nevoie de teatre sau cinematografe dacă aplicații de tip Netflix sau HBO ne aduc filmele sau spectacolele  în sufragerie? Ne schimbă  Internetul consumul cultural?
Și interogațiile ar putea continua. Dar orice încercare personală de a găsi un răspuns ar fi marcată de parohialism. Am avea de-a face cu percepții sectoriale, puncte de vedere rezultate din educația și experiențele  proprii ale fiecăruia, dar niciunul din punctele de vedere în cauză nu ar putea avea pretenția unei imagini globale și cât de cât obiective.  Dacă barometrul cultural are un merit,  acela este că încearcă să depășească aceste percepții fragmentare și măsoară realitatea consumului cultural printr-un instrument cu pretenții de eliminare a erorilor unei percepții subiective. Prin pretestare și validare, prin contribuția unui grup de experți se depășește eroarea subiectivismului, chiar dacă așa zis-ul obiectivism este mai degrabă un intersubiectivsim, o zonă de comun acord a experților cu privire la un subiect.  Oricum este mult mai mult decât datul cu părerea la o discuție de cafenea despre consumul cultural.
Barometrul cultural mai are și avantajul surprinderii unei dinamici extrem de interesante a modificării practicilor de consum cultural odată cu evoluția tehnologică, politică, economică și cu schimbarea mentalitară a românilor. Profilarea consumatorului cultural în raport de mediu, vârstă, educație, regiune sau venit aduce un plus de înțelegere a comportamentului acestuia.
Poate că din perspectiva furnizorilor actului de cultură rezultatele barometrului sunt prea generale, poate că utilitatea lui din această perspectivă este redusă. Şi totuşi, să luăm de exemplu un director de teatru din București. Poate ar fi interesat mai degrabă de notorietatea  propriei instituții în rândul publicului consumator de teatru și cam atât.  Dar barometrul cultural  oferă mult mai multe informații legate de profilul consumatorului de cultură, de impactul social al consumului cultural, de impactul tehnologiei ș.a.m.d.  Sunt multe informații de context  care pot explica într-o anumită măsură de ce anumite produse culturale sunt mai preferate decât altele sau de ce asistăm la o scădere a numărului de spectatori în sălile de spectacole  în condiţiile creşterii consumului cultural on line.  Faptul că barometrul cultural este reluat anual pe aceleași dimensiuni ș indicatori permite comparabilitatea din perspectiva schimbării tendințelor de la un an la altul. De aceea, cred că în opinia multor sociologi care au avut de-a face cu cercetări de acest gen, barometrul cultural este un instrument valoros și extrem de util mai ales pentru cei care se ocupă de politicile culturale la nivel guvernamental.
Din multitudinea de cifre  rezultate sunt câteva care ne-au atras atenția poate şi pentru sugerează o discrepanță de consum cultural între diferite categorii de populaţie.
În ultimul an, 78% dintre respondenți nu au mers niciodată la  o bibliotecă pentru a citi, deşi există biblioteci în 75% din localităţi.   68% nu au mers niciodată la teatru, 65% nu au mers la cinema,  deşi  există teatre şi cinematografe  în aproape jumătate din localităţile din România. 85%  dintre români nu au mers la opera sau la filarmonică,  55% dintre respondenți nu se duc la spectacole de divertisment, dar avem 16% care merg cel puțin o dată si 25% care merg mai mult decât o dată pe an. 60% dintre respondenți  nu se duc la muzeu, dar avem 20% dintre ei care merg cel puțin o data pe an. Probabil că "Noaptea muzeelor" e un succes.  De menţionat că în aproape jumătate din localităţi respondenţii au menţionat că există cel puţin un muzeu.
Consumatorul activ de cultură se regăsește de regulă în mediul urban și are studii superioare. Acest absenteism sau deficit de consum cultural vine în special din mediul rural, unde avem aproape 50% din populație. El este definitoriu în rândul celor cu studii inferioare și studii medii. În mediul rural, numai în 75% din localităţi mai funcţionează căminul cultural. Destinația căminului cultural s-a schimbat major. Dacă în trecut era un spațiu în care se difuzau filme, se mai jucau piese de teatru sau se organizau evenimente culturale locale, azi a rămas preponderent un loc destinat organizării de nunți, înmormântări sau chermeze electorale. 
Ce e mai grav e că 73% dintre respondenți consideră că " munca e mai importantă decât cititul pentru a reuși în viață", 40% sunt în dezacord cu ideea că " nu există mod mai profitabil de a-ți petrece timpul liber decât lectura", iar 55% cred că "poți să ai succes in viața și fără să citești". Vedem astfel confirmate și prin acest barometru cultural cum modelele de succes social facil promovate în media sau în proximitate schimbă atitudini fundamentale față de educație și cultură.
Pe de altă parte, avem numai 12% dintre respondenți care nu au accesat Facebook în ultimul an, ceea ce arată o pătrundere semnificativă a Internetului şi a  rețelelor sociale  în mediul rural, chiar și în rândul persoanelor vârstnice. Ceea ce este îmbucurător este creșterea accesului la informație.

Dar întrebarea rămâne: poate consumul de postări text, foto sau video ale propriei bule din rețelele sociale să se substituie unui consum cultural autentic de carte, pictură, artă foto sau artă cinematografică? Sunt ele opozabile, concurente sau complementare în lumea în care trăim?  Este Internetul suficient pentru a produce emoţie şi în ce măsură această emoţie este una estetică, rezultat al unei experienţe culturale  întemeiate pe un orizont de aşteptare, nu pur şi simplu pe imediatul senzorial ?


Publicat in Supliment Observatorul Cultural 1-7 iunie 2017.


joi, 25 mai 2017

Elitism sau impostură?

Felul în care indivizi obişnuiţi reuşesc să ocupe într-o societate poziţiile generatoare de venit, prestigiu sau putere a fascinat întotdeauna lumea sociologilor. Weber, Pareto, Mosca, Michelis, Mills sunt doar câteva nume dintre cele care au abordat sistematic problematica elitelor. Alţii au abordat-o implicit prin investigarea stratificării, inegalităţii, mobilităţii sociale sau a leadership-ului. În spaţiul românesc, Lovinescu, Ibrăileanu, Zeletin, Speranția, Drăghicescu, Gusti şi alţii au tratat problematica elitelor în contextul adaptării civilizaţiei româneşti la modelul occidental[1]. Până şi în literatura română, tema clasică a arivismului, nevoia de recunoaştere şi de ascensiune pe scara socială sau problema decăderii elitelor sub imperiul schimbării se regăsesc la Nicolae Filimon, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, George Călinescu sau la Marin Preda. Am menţionat câțiva autori, dar cu siguranţă or mai fi şi alţii.
Toate abordările au în comun faptul că elitele se deosebesc de ceilalţi membri ai unui grup, comunităţi sau, în general, ai societăţii prin faptul că au ceva ieşit din comun, performează excepţional sau obţin recunoaştere în politică, economie, artă, cultură, ştiinţă, cercetare, educaţie, armată sau în administraţie. Într-o lume structurată ierarhic, elitele sunt cele care ocupă poziţiile de vârf din societate. Şi pentru a ocupa sau a păstra aceste poziţii bătălia este deschisă.
Ce anume propulsează elitele în fiecare domeniu e o altă chestiune. În economie lucrurile par să fie relativ clare. Dacă respecţi principiile minimale ale raţionalităţii de tip economic, adică eşti inovativ, administrezi resurse şi mijloace pentru a produce bunuri şi mai şi generezi profit, atunci ai şanse mult mai mari ca ceea ce faci să fie apreciat ca fiind un succes, iar meritele să îţi fie recunoscute. Metoda de selecţie în spaţiul economic este dictată mai degrabă de o logică corporatistă, bazată pe profit. Grila de selecţie în competiţia economică este perfect cuantificabilă şi măsurabilă, ceea ce permite accesul şi urcarea în ierarhie în funcţie de merit. Părintele meritocraţiei, Michael Young spunea că  “inteligenţa si efortul fac ceea ce înseamnă merit. Geniul leneş nu înseamnă merit. Meritul îl obţin toţi cei care muncind contribuie la cauza progresului”[2].  La fel ar trebui să se întâmple şi în cultură, cercetare, ştiinţă sau educaţie. Nu poţi avea o recunoaştere internaţională de genul unui premiu Nobel, care să te propulseze în lumea elitelor mondiale, fără să fi obţinut rezultate excepţionale, produs al inteligenței şi al efortului sistematic.
În politică însă lucrurile par să stea puţin altfel. Teoretic, votul oamenilor ar trebui să fie unul raţional, bazat pe respectarea promisiunilor electorale şi pe evaluarea performanţelor de guvernare, aproape în termenii unei raţionalităţi de tip economic, meritocratice, în sensul administrării resurselor publice pentru a genera securitate şi prosperitate socială şi individuală. Pareto aducea în discuţie tipul leonin şi vulpesc, ca alternanţă a tipul elitar în conducerea societăţii prin etape succesive de stabilitate versus inovare şi progres economic. Weber analizează legitimitatea de a conduce prin prisma raţionalităţii, tradiţiei sau charismei.
Oricât de mult am dori să introducem raţionalitatea în jocul democratic dintre aleşi şi alegători, în realitate, nu există o raţionalitate colectivă raportată la evaluarea rezultatelor în funcţie de programul de guvernare, ci mai degrabă raţionalităţi individuale în justificarea votului. În plus, emoţia este cea care poate face ca o alegere să fie justificată sau nu. De pilda, frica faţă de George Soros poate ascunde foarte bine conştientizarea incompetenţei unui guvern în construcţia de autostrăzi. Şi apoi, dintr-o perspectivă fenomenologică, indivizii judecă mai degrabă politicul în raport de lumea lor socială, de propriile interese şi de percepţia mediatică. De aceea, politica nu mai are neapărat legătură cu performanţa actului de guvernare, ci mai degrabă cu percepţia asupra acestuia. În statul spectacol, nu programele de guvernare sunt cele care aduc voturi, ci punerea în scenă a acestora. Şi odată ajunşi la putere, scopul politicienilor este de a-şi conserva acest statut. Ori aici nu este vorba despre efort sistematic şi inteligenţă puse în slujba performanţei de guvernare în interesul public, ci despre prezervarea puterii. Preluarea şi păstrarea puterii presupune crearea unor reţele de comunicare, loialitate şi autoritate, precum şi înlăturarea posibililor adversari, nu în mod necesar performarea şi evaluarea într-o logică meritocratică. De aceea, performanţa în politică tinde să fie judecată nu neapărat în funcţie de meritul înţeles ca serviciu în interesul public, ci mai ales în raport de abilitatea de a construi percepţii colective şi de a crea reţele de autoritate şi loialitate.
Oportunismul, adaptabilitatea, lichelismul şi mediocritatea celor din lumea politică, în opoziție cu principialitatea, inteligenţa şi performanţa politicienilor din Vest, l-au făcut pe  Eminescu ca în urmă cu mai mult de un secol să vorbească despre elitele româneşti ca despre o „pătură superpusă”. Selecţia elitelor era una negativă în opinia lui Eminescu, pentru că “într-un mediul social şi naţional corupt prin influenţă şi dominaţie străină vor fi promovate uşor în ierarhia socială elementele care se adaptează pasiv, uşor şi repede mediului social corupt[i]”. Este discutabil în ce măsură se putea proba atunci coruptibilitatea elitelor româneşti prin prezenţa influenţei şi dominaţiei străine. Şi apoi, de ce trebuie să le atribuim neapărat străinilor ceea ce ne displace în propria percepţie?
Studiile IRES indică că peste 90% din români nu au încredere în clasa politică românească pentru că ea este coruptă, demagogică şi  guvernează în interes propriu, nu pentru cetățean[3]. În schimb, încrederea în instituţiile europene şi în NATO, dar şi în instituţiile anticorupţie (DNA) depăşeşte 50%. Azi lucrurile par să stea puţin invers. Străinătatea nu este percepută ca un factor de corupere de către români, ci mai degrabă ca unul de normalizare a politicului românesc. Pe de altă parte, e drept să menţionam că toate mişcările iliberale emergente din prezent contestă actualele elite care „ar supune” naţiunile intereselor financiare şi corporatiste globale, rupând legătura reală cu alegătorii.
Cert e că prin teoria selecţiei negative se pune problema autenticităţii elitelor şi a imposturii. Pătura superpusă nu este asimilată elitei autentice, ci imposturii de vârf, pentru că elita ar trebui să compenseze  prin acţiune şi leadership ceea ce plătitorii de taxe oferă. Ori clasa superpusă se declasează în sensul absenţei acestui schimb. Contractul social este rupt în momentul în care omul politic nu mai reprezintă interesele celor care l-au ales.  Performanţa în guvernare se raportează la indicatori economici, dar şi la programe de guvernare şi promisiuni electorale. Dar în lumea pseudo-elitelor performanța nu contează, ea poate fi mimată, simulată. O elită autentică ar servi interesul public, ar căuta un echilibru între beneficiile personale asociate poziției de status şi interesele celor pe care îi reprezintă. Dar caracterul prădalnic şi parazitar este specific păturii superpuse. Coruptul şi demagogul ca reprezentant de vârf al pseudo-elitei vrea o distribuire asimetrică a beneficiilor din taxe si impozite, nu spre binele general, ci spre binele propriu si al celor apropiaţi lui. De aceea, în lumea pseudo-elitelor, performanța de guvernare nu este importantă, ci prezervarea puterii. Loialitatea faţă de şef ajunge să dicteze totul, chiar şi în detrimentul performanței. Oportuniştii şi linguşitorii îşi vor găsi mereu calea într-un astfel de mediu pentru că raţionalitatea lor nu serveşte interesul public, ci pe cel personal şi de clan. De aceea, a fi mereu în slujba unui vremelnic deţinător al puterii este prioritatea lor, în calitate de valeţi şi purtători de mape. Pentru că ei ştiu foarte bine că nu meritul profesional şi efortul sistematic de a munci le asigură succesul, ci loialitatea faţă de un şef al zilei, care  le va putea garanta la un moment dat accesul la una dintre poziţiile care îi va aduce într-o bună zi din poziţia de servitor în cea de stăpân. Oricum, odată mulţi dintre stăpânii zilei nu au fost la rândul lor decât bieţi servitori. Iar dacă e nevoie de un doctorat pentru a accede într-o funcţie, nu e nici o problemă! Plagiatul e întotdeauna la îndemână, mai ales în România de azi. Aşadar, Dinu Păturică nu a murit. El trăieşte printre noi şi este perfect adaptat unui mediu corupt, în care selecţia negativă funcţionează în detrimentul elitelor autentice. Există un soi de socializare anticipativă în perpetuarea acestui model de putere ce face ca selecţia celor merituoşi să fie extrem de greoaie, dacă nu chiar imposibilă.  Efectul secundar al pervertirii mecanismului de selecţie prin punerea loialităţii pe prim plan este fuga de implicare a elitelor autentice şi permanentizarea mediocrităţii.
Dar impostura elitelor româneşti nu e un fenomen recent şi nu se regăseşte numai în politică. El ne-a însoţit istoria printr-un cadru definit de ceea ce Maiorescu numea “formele fără fond”. Când  Cuza a demarat crearea statului român modern, au fost înfiinţate academii, instituţii publice şi forţe armate fără academicieni veritabili, experţi în administraţie sau generali căliţi în focul bătăliilor.  Fondul sau expertiza urma să vină în timp. Modernizarea clasei politice a decurs întotdeauna sub aşteptări, ceea ce i-a făcut pe intelectualii interbelici să inducă această diferenţiere între elitele politice autentice (oameni politici, oameni de stat) şi politicianiştii văzuţi  ca exponenţi ai pseudo-elitelor.  Dar după ce elitele interbelice s-au format, comunismul a epurat universitățile, academiile, armata şi a interzis partidele istorice, înlocuind elitele veritabile cu elite potenţiale de origine sănătoasă. Aşa a fost posibil ca Elena Ceauşescu să devină chimist recunoscut, academician de renume mondial, cu probleme serioase în a recunoaşte formula dioxidului de carbon. Asta nu înseamnă că în România nu au existat oameni de excepţie. Dar într-un astfel de mediu corupt, de-a lungul istoriei, elitele autentice au preferat recunoaşterea celor de afară, pentru că aici, în ţară, nu aveau nici o şansă. V-aţi întrebat vreodată de ce aproape toţi cei cu care ne mândrim (Cioran, Eliade, Coandă, Ionesco, Brâncuși, Paulescu şi alţii) au fost mai întâi recunoscuţi şi confirmaţi ca valoare în străinătate şi abia apoi în ţară?
Postcomunismul e eliminat prim planul elitelor comuniste, dar cei din rândul doi le-au luat locul. Există în spațiul puterii politice dâmboviţene şi acum un mecanism al puterii prin care oportuniştii şi impostorii ajung mult mai repede şi mult mai sus decât cei care depun eforturi sistematice pentru a se pregăti şi pentru a obţine rezultate în ceea ce fac.  De aici vine poate şi descurajarea, disperarea, revolta, contestarea şi nevoia de alternativă.  România este irespirabilă pentru mulţi poate şi pentru că meritocraţiei nu i se acordă nici o şansă, cu toate că sistemul educaţional românesc este  unul care stimulează destul de mult competiţia individuală. În plus, miliardari de carton gen Gigi Becali sau alţi îmbogăţiţi ai tranziţiei extrem de mediatizaţi transmit un semnal clar tinerilor: “Educaţia nu este atât de importantă. Uitaţi-vă la mine, eu am reuşit”. Acum 50% din tinerii până în 25 de ani vor să emigreze.  Ăsta e rezultatul când antimodelele devin repere mediatice, iar multe dintre modelele consacrate drept elite se dovedesc în timp a fi simple imposturi.
Din perspectiva paretiană, problematica moralităţii nu ar trebui pusă în cazul elitelor. În fond, polarizarea în societate este normală şi de aici apare şi nevoia de ascensiune ce generează o anumită dinamică a elitelor, în care cei de jos aspiră să le ia locul celor care ocupă poziţiile din vârful ierarhiei. Contra-elitele înlocuiesc elitele actuale ca alternativă de leadership. Şi chiar dacă sună machiavelic, când e vorba de politică, unii ar putea spune că scopul scuză mijloacele. Puterea este chiar scopul politicii, nu doar instrumentul său. De aceea, performanţa şi meritul nu au legătură cu puterea, ci cu logica economică, cu educaţia şi ştiinţa. În acest fel, pe o astfel de logică, drumul de la democraţie la autocraţie sau dictatură  ar fi netezit, poate fără nici o oprelişte. Din fericire, mecanismele de “ check and balance“ din democraţiile consolidate au exact acest rol de a ajusta în funcţie de interesul general pofta de putere a celor care aspiră sau care deţin poziţiile politice.
În acest context, societatea digitală aduce schimbări fundamentale în circulaţia elitelor. Reţelele de putere se diversifică. Apar netocraţiile ca alternativă sau forme complementare la formele tradiţionale de putere. Elitele politice tradiţionale intră în competiţie comunicaţională cu deţinători de conturi pe reţelele sociale, jurnalişti sau bloggeri capabili să genereze noduri de putere, să creeze o masă critică de emoţie şi să mobilizeze oameni pentru o cauză. Avem de-a face cu mişcări fără un leadership asumat. Noile elite sunt mai degrabă lideri de influenţă.  Ele nu vor puterea, deocamdată. Joacă un rol de reglaj în funcţionarea democraţiei. Sunt o expresie tehnologizată de revoltă împotriva imposturii şi demagogiei, de contestare a pseudo-elitei. Vorbim oare în acest caz de contra-elitele zilelor noastre? Vor trece politicienii la absorbţia lor prin mecanismul adaptării la lumea digitală, oferindu-le avantajele unei poziţii publice? Vor rezista ei tentaţiei de a intra în mecanismul imposturii, se vor implica în politică pentru a impune o schimbare reală sau vor rămâne pe tărâmul contestării netocratice, în spaţiul unei autenticităţi definite de inocenţă şi poate de speranţa într-o societate mai bună? Vom vedea.


Publicat în revista SINTEZA nr. 40.



[1] Elita interbelică: Sociologia româneasca in context European, Dan Dungaciu, Ed. Mica Valahie, București, 2011, pag 255
[2] Paradigme ale cunoaşterii sociologice, Ion Ungureanu, Ed. Humanitas, 1990, pag 180
[3] http://www.ires.com.ro/articol/312/partidele-politice-din-romania---perceptii-si-reprezentari




[i] Paradigme ale cunoaşterii sociologice, Ion Ungureanu, Ed. Humanitas, 1990, pag 155.

luni, 27 martie 2017

Protest în era digitală

Modelul tradiţional de democraţie pare să nu mai răspundă nevoii de schimbare socială  şi arhitecturii de putere generate de evoluţia tehnologică.  În plan internaţional, primăvara arabă este recunoscută ca primă mişcare de amploare declanşată prin reţele de socializare, urmată de căderea regimurilor autoritare din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. România nu avea cum să fie ocolită de această tendinţă globală. În ultimii ani, istoria României a fost marcată de moblizări pe Facebook şi  proteste care au dus la schimbarea semnificativă a situaţiei politice aproape de fiecare dată. 

SCURT ISTORIC
În 2012, Raed Arafat era ameninţat cu demiterea de către preşedintele Traian Băsescu. Imaginea lui Raed Arafat era asociată cu cea a unui profesionist de la SMURD, pus în slujba oamenilor. Demiterea lui era echivalată cu distrugerea sistemului de urgenţă din Romania. Câteva sute de oameni ies în stradă. Antena 3, poziţionată împotriva lui Traian Băsescu, încurajează oamenii să se solidarizeze. Protestele se amplifică, apar şi unele violenţe şi, în scurt timp, asistăm la căderea guvernului Boc. Protestatarii acuză excesul de putere al lui Traian Băsescu şi dezintereul guvernului Boc faţă de cetăţean. Reacţia publică vine şi pe un fond emoţional de revoltă faţă de asumarea unipersonală de către Traian Băsescu a deciziei de tăiere a salariilor cu 25%  în 2010.
În 2013, Guvernul ia decizia de susţinere şi aprobare a proiectului Roşia Montana în Parlament. Premierul Ponta are o poziţie ambivalentă faţă de acest subiect. Apar primele semne de mobilizare pe Facebook. Câteva ONG-uri, foarte active civic si cunoscute ca fiind anti PSD, moblizează oamenii în stradă. La început apar câteva sute, iar apoi, cîteva mii. Marşul lor este ingnorat total de televiziuni timp de aproape o săptămână. Când numărul manifestanţilor ajunge la peste 10.000,  fenomenul devine vizibil, atrage atenţia şi este prezentat de către televiziunea publică şi unele televiziuni de ştiri. Într-un final, Guvernul decide să renunţe la proiect. Protestatarii acuză lipsă de comunicare şi transparenţă a Guvernului, absenţa unei dezbateri reale privind subiectul Roşia Montană, servirea intereselor unor companii multinaţionale şi suspiciuni de corupţie.
În 2014, alegerile prezidenţiale au fost marcate de incidentul Diaspora. Pe Facebook au apărut imagini de la zeci de secţii de votare din străinătate unde românii aşteptau umiliţi să îşi exercite votul. Iniţial, imaginile au fost difuzate de o singură televiziune (Realitatea TV). După câteva zile, celelate televiziuni nu au mai putut ignora fenomenul şi au început să îl prezinte. Emoţia publică  s-a produs şi s-a amplificat masiv în ziua votului, ducând la o moblizare care l-a făcut pe Klaus Iohannis să câştige alegerile. Ce au reproşat protestatarii? Aroganţa lui Victor Ponta şi a PSD, obsesia de control a votului din diasporă, dorinţa de a câştiga cu orice preţ, dezinteresul faţă de dreptul fundamental al cetăţenilor de a vota.
În 2015, incendiul de la Colectiv are loc la câteva săptămâni după moartea poliţistului Bogdan Gigină şi lansarea acuzaţiei de folosire abuzivă a coloanelor oficiale de către Gabriel Oprea, ministrul de interne. Moartea a zeci de tineri scoate lumea în stradă. Mesajul central este CORUPŢIA UCIDE. Opinia publică cere un vinovat. Reacţiile de pe Facebook sunt amplificate de toate televiziunile. Zeci de mii de oameni ies în stradă şi cer demisia guvernului Ponta. Se reproşează clasei politice: aroganţa, dezinteresul faţă de siguranţa cetăţeanului şi corupţia din sistem.  Într-un final, oarecum surprinzător, Victora Ponta îşi prezintă demisia şi lasă deschisă calea unui guvern tehnocrat, pe fondul neîncrederii generalizate în clasa politică.
În 2017, decizia Guvernului României de a reglementa prin OUG  graţierea şi modificarea codului penal a dus la mobilizarea cetăţenilor din Bucureşti şi din ţară, declanşatorul fiind mediatizarea vizitei intempestive a presedintelui Klaus Iohannis la sediul Guvernului pentru a opri o eventuală adoptare a acestora. În prima zi au fost câteva mii de protestatari în Bucureşti si câteva sute în ţară. Lipsa unei poziţionări clare din partea Guvernului (explicarea motivelor, adoptare prin trimitere în Parlament sau renunţare) şi opoziţia fermă a preşedintelui României, procurorului general, procurorului şef al DNA, ambasadori, CSM şi asociaţii ale magistraţilor au crescut emoţia publică, astfel încât, în 2-3 săptămâni de la primul protest, numărul protestatarilor a ajuns la câteva sute de mii. Televiziunile şi site-urile se poziţionează şi amplifică şi mai mult efectul protestelor. Guvernul ia decizia de a renunţa la ordonanţa de urgenţă, iar ministrul justiţiei îşi prezintă demisia, fiind convins că nu a greşit tehnic, totul fiind probabil o lipsa de informare a protestatarilor. Se reproşează partidului aflat la guvernare: aroganţa,  lipsă de  transparenţă, dezinteresul faţă de părerea minorităţii, încăpăţânare în susţinerea proiectului iniţial.

CE A DECLANŞAT PROTESTELE?
Protestele sunt forme de mişcare socială,  al căror obiectiv este schimbarea modului de funcţionare a instituţiilor sociale şi politice atunci când ele deviază masiv de la aşteptările cetăţenilor. Ele pot fi moderate, atunci când nu implică violenţă şi înlocuirea unui regim sau radicale, cu manifestări violente şi atacuri asupra instituţiilor existente. Prin contestare se neagă  o anumită ordine socială şi politică indezirabilă, se solicită un drept sau se refuză o obligaţie. Orice contestare se finalizează, de regulă, cu o revendicare care are drept obiect schimbarea sau aducerea obiectului contestării în limitele dezirabilului.
Factorul declanşator în cazul protestelor este reprezentat de un gest, o decizie sau un fapt care este etichetat şi interpretat drept comportament indezirabil al leadership-ului politic. În cazul României, protestele din ultimii ani au fost declanşate de încălcarea principiului bunei guvernări prin aroganţa, lipsa de transparenţă şi dezinteresul manifest al clasei politice faţă de drepturile fundamentale ale cetăţenilor (dreptul de a vota, dreptul de a fi informat, dreptul de a fi consultat etc.).

CARE A FOST MODELUL DE EVOLUŢIE A PROTESTELOR?
Nucleul cheie al protestelor a fost format din activişti ai mişcărilor sociale, cu experienţă în organizarea de evenimente de acest gen, bine poziţionaţi  în noduri de reţele sociale.  Suportul tehnologic al reţelelor de tip peerreview group a fost Facebook. Mobilizarea s-a realizat de către 2-3 utilizatori de conturi pe Facebook (corupția ucide, protest rosia montana etc.), adevărate noduri de reţea al căror mesaj este preluat de alte mii de utilizatori.
Problema cheie a protestelor a fost generarea solidarităţii prin racordarea intereselor şi emoţiei individuale la interesul şi emoţia colectivă. Comportamentul indezirabil al politicienilor a fost definit şi etichetat ca un factor generator de incertitudine, o ameninţare reală sau percepută la adresa scopurilor individuale. Efectul de multiplicare se bazează pe nevoia de reducere a incertitudinii, prin asocierea identitară cu participanţii la mişcare şi disocierea de ceilalţi. Apare fenomenul NOI şi EI. Vulnerabilitatea sistemului (faptul că politicienii acuzaţi nu comunică, jandarmii nu reacţionează violent) amplifică curajul individual de definire a apartenenţei virtuale (pe Facebook) sau reale (în stradă) la mişcarea de protest. Prin acest mecansim are loc  expansiunea, difuziunea şi instituţionalizarea protestului[1].
Are loc apoi procesul de certificare sau recunoaştere a mişcării de către autorităţi sau media. În paralel, se derulează şi suportul public sau recunoaşterea de către majoritatea tăcută. Pe măsură ce masa critică este atinsă, efectul de amplificare emoţională creşte, iar mobilizarea la proteste a indivizilor este mult mai probabilă.
Mişcarea de contestare şi-a dezvoltat  propria ideologie prin raportarea la sensuri existente, dar ignorate sau prin generarea de sensuri noi. Poziţionarea se regăseşte în simbolistica mesajelor scurte, rimate şi uşor de memorat şi transmis, aşa cum a fost în cazul protestelor din 2017 (PSD ciuma rosie; DNA sa vina sa vă ia; La închisoare, nu la guvernare; Dragnea nu uita, Romania nu e a ta, PSD afară din ţară etc.). Repertoriul de acţiuni al mişcărilor protestatare a constat în mitinguri, marşuri, mesaje scrise pe pancarte , mesaje transmise pe FB, televiziune etc. Uneori, caracterul paşnic declarat al protestelor poate veni în contradicţie cu violenţa simbolică a mesajelor. În 2017, transmiterea mesajelor a fost marcată de o oarecare agresivitate simbolică specifică antagonizării mulţimii faţă de ţintele protestului (Dragnea, Iordache, Grindeanu),  combinată cu umor, inteligenţă  şi creativitate nu numai la nivel de mesaj, ci şi ca modalitate de transmitere şi atragere a atenţiei (proiectarea mesajelor pe clădiri, marea de lumini albe, formarea tricolorului şi a steagului UE).
Caracterul comun al protestelor din România ultimilor ani a fost absenţa în general a violenţei sau caracterul paşnic. De asemenea, în aproape toate cazurile nu a existat un leadereship explicit şi asumat al mişcărilor de contestare.
Protestele din ultimii ani au intrat în declin în situaţii de succes pentru protestari. Guvernanţii fie au renunţat la proiectul iniţial, fie au fost asumate şi prezentate demisii. Niciun politician român nu şi-a asumat riscul de a utiliza violenţa statului pentru a opri protestele, în condiţiile în care nu existau acte de agresiune împotriva forţelor de ordine, ci numai revendicări de ordin politic.
  
CUM A REACŢIONAT MASS MEDIA?
Uneori, aşa cum a fost cazul Roşia Montană în 2013 sau situaţia din Diasporă în 2014, protestele sunt ignorate de către televiziuni. Într-o primă etapă, mobilizarea are loc aproape exclusiv pe Facebook şi prin reţelele de prieteni. Dar odată ce o mişcarea de contestare atrage atenţia unei televiziuni, în scurt timp şi celelalte televiziuni au preluat  mesajele sau au relatat despre evenimente.  
Poate cu excepţia cazului Colectiv, aproape de fiecare dată a existat o poziţionare pro sau contra  protestelor şi, implicit, pro sau contra guvernului. În acest fel, a existat o reprezentare puternic ideologizată a protestelor din perspectiva amplitudinii (numărul protesatatarilor a devenit în sine un subiect de presă), autenticitatea (în general, televiziunile anti-protest au considerat mişcările ca fiind manipulate, în timp ce televiziunile de suport au transmis un mesaj de autenticitate a informării, atitudinii şi acţiunii colective).
Mesajele unor lideri de opinie din televiziuni (Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruţiu, Moise Guran, Mircea Badea, Mihai Gâdea, Sabina Fati, Mircea Marian etc.) au fost puternic amplificate şi de prezenţa în spaţiul virtual.
Televiziunile şi site-urile poziţionate advers faţă de curentul străzii au folosit tehnici de decredibilizare, minimizare sau amplificare a fricii ( vor să rupă România, ONG-urile lui Soros vor să dea jos Guvernul, multinaţionalele au trimis oamenii la proteste etc.). Mitul străinului a fost readus în discuţie pentru a reaprinde sentimentul naţionalist.

CARE A FOST ROLUL EMOŢIILOR COLECTIVE?
Emoţiile sunt experienţe pozitive (bucurie, placere, încredere, acceptare, anticipare, fericire) sau negative (frica, ura, tristeţe, dezgust, surpriza, respingere, ruşine) faţă de un fapt sau o persoană. Ele au o componentă de rezonanţă afectivă sau psihologică şi una cognitivă, conectată de raportarea obiectului emoţiei la un anumit standard individual sau social. Confirmarea situaţiei reale sau percepute prin raportarea la standard duce la experimentarea unei emoţii pozitive,  în timp ce infirmarea duce la o emoţie negativă.
Emoţiile pot fi conectate cu atitudinile şi au un rol motivaţional, cu un rol determinant în pregătirea pentru acţiune, motivarea comportamentului viitor sau reglarea interacţiunilor sociale. Extinse la nivel colectiv, emoţiile reprezintă combustia necesară  agregării mulţimiilor şi derulării protestelor  sau mişcărilor de contestare. În absenţa emoţiei, declanşarea unui protest  şi mobilizarea sunt aproape imposibile.
Emoţiile au jucat  şi rolul de filtru cognitiv, informaţia primită fiind de regulă procesată în aşa fel îcât să alimenteze rezonanţa afectivă iniţială a emoţiei. Emoţia a dus la o filtrare şi retenţie selectivă a informaţiei. Emoţia reprezintă liantul legăturilor sociale, o emoţie pozitivă determinând afilierea sau asocierea la un grup, pe când o emoţie negativă determină disocierea. 
Fenomenele de imitaţie şi de contagiune au generat asocierea identitară pornind de la ideea că o conformitate informativă şi normativă generează siguranţa asocierii identitare. Daca vedem lumea în acelasi fel, credem în aceleaşi valori, atunci suntem amici, în acelaşi grup, nu suntem oponenţi. În emoţiile colective nu există nuanţe de gri. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra!
Creşterea mulţimilor dincolo de un anumit prag critic duce la teama de excludere şi dezvoltarea fenomenului de spirală a tăcerii. Minorităţile de protest pot deveni astfel majorităţi simbolice de comunicare. Asta explică într-un fel lipsa de reacţie sau teama de a avea o reacţie în grupul de prieteni sau pe Facebook atunci când o mişcare de protest devine semnificativ dezirabilă în grupul respectiv. De aici provin ulterior şi asimetriile de percepţie între diverse grupuri sociale, ceea ce duce la antagonizarea poziţiilor şi la amplificare emoţiilor colective (ură, dispreţ, respingere).
Mulţimea generează impresia forţei colective, o forţă care altminteri nu ar putea fie exercitată individual. De aceea, asocierea la mulţimea de protest este un act de reducere a incertitudinii individuale. Presiunea normativă a societăţii se diluează în mulţime, nesupunerea fiind mult mai probabilă sub anonimatul şi protecţiei mulţimii de protest. În mulţime are loc dezindividualizarea sau pierderea restrângerilor normative privind comportamentul deviant. Sentimentul de apartenenţă la un grup de protest poate fi uneori întărit prin practicarea unui comportament considerat deviant în condiţii individuale. Sub imperiul mulţimii, comunicarea mesajelor are loc cel mai adesea pe cale periferică (emoţională, pe bază de credibilitate, dispoziţii şi atribuiri) si nu centrală (folosind argumentele raţionale).

CARE A FOST PROFILUL PROTESTATARULUI în 2017[2]?
Participanţii au fost în general, tineri şi persoane până în 50 de ani, nivel de educaţie mediu (30%) şi superior (40%), mediul urban, angajaţi (76%) preponderent în mediul privat (74%) sau studenţi (11%).
În 2017, chiar dacă cauza  propriu zisă a protestului  l-a constituit ordonanţa cu pricina, motivaţia principală a protestatarilor a fost dată de absenţa unei guvernări deschise şi transparente (demagogia politicienilor-68% , corupţia-70%, nevoia de schimbare a modului în care este condusă ţara-62%).
Cei mai mulţi dintre manifestanţi au avut experienţa altor proteste (67%) şi în 25% din cazuri au existat alte persoane care s-au opus participării la protest (părinţi, prieteni, parteneri).
Consecinţele protestelor sunt percepute preponderent pozitiv de către protestatari, 96% fiind de acord că toţi cetăţenii României vor beneficia de pe urma protestelor. Deşi studiile IRES demonstrează că la nivel naţional nu există schimbări semnificative în ceea ce priveşte intenţia de vot, percepţia protestatarilor este că partidele de dreapta au avut de câştigat în urma protestelor (65%).
Protestatarii au folosit Facebook (75%) si telefonul (76%), WhatsApp(36% ) ca mijloace principale de comunicare despre protest.  Mai mult de 78% dintre protestatari au folosit televiziunea şi facebook pentru a se informa despre proteste. Radioul a fost folosit de numai 29%, iar platformele on line de 37%. Televiziunea preferată a protestatarilor  fost Digi 24 (51%), urmat de Realitatea TV (15%) şi Pro TV (9.5%).

CUM AU REACŢIONAT POLITICIENII?
În cele mai multe cazuri, politicenii au pierdut „războiul emoţional” pentru că  nu au comunicat adecvat, nu au ştiut, nu au avut curajul să gestioneze situaţia instituţional sau nu au consdierat că ar fi meritat asumarea riscului de a utiliza  violenţa statului împotriva unei mulţimi de cetăţeni care uzează sponan   dreptul la libera exprimare.
Reacţia cea mai frecventă a guvernanţilor a fost de discreditare a protestatarilor, prin acuzaţii de manipulare, proastă informare sau servirea unor interese care sunt străine ţării. Activarea fricii şi utilizarea sensibilităţilor naţionaliste nu au dezamorsat protestele, ba dimpotrivă. În schimb, au solidarizat propriul electorat.

CE A FOST DIFERIT FAŢĂ DE  1989?
Dacă 1989 a fost anul revoluţiei televizate,  protestele din ultimii ani se caracterizează prin mobilizarea prin intermediul reţelelor de socializare. Televiziunile joacă totuşi rolul de cutie de rezonanţă, de amplificator al mesajului, dar forţa protestului stă în capacitatea spaţiului virtual de a se transforma simbolic în spaţiu de contestare şi de moblizare a cetăţenilor.
Spaţiile consacrate ale luptei anticomuniste (Piaţa Universităţii) au devenit spaţii simbolice de contestare, care conferă legitimitate acţiunilor de protest. Cele mai multe acțiuni de contestare pornesc la limita legalității, dar încălcarea unor norme (lipsa autorizației de protest, blocarea circulației pe drumurile publice) devine nerelevantă față de legitimitatea protestului. De altfel, forţele de ordine nu au intervenit, ba dimpotrivă, au securizat marşurile de protest pentru a preîntîmpina intervenţia provocatorilor.
Dacă în 1989, cauza protestelor a fost preponderent deprivarea materială, în 2017 se poate vorbi de o cauză postmaterială[3], simbolic axiologică.  În 2017, oamenii au cerut integritate politicienilor,  fiind convinși că fenomenul corupției este cauza tuturor disfuncționalităților din economie și societate, inclusiv a celor de ordin material (sărăcia, lipsa locurilor de muncă etc.).
Mişcările sociale din 2017 se încadrează în ceee ce este cunsocut drept nevoie de autonomie[4], capacitate a oamenilor de  a-şi organiza vieţile în termeni de proiecte, dorinţe şi nevoi fără a  fi nevoiţi să se supună regulilor stabilite de instituţii. Şi atunci când instituţiile sunt conduse de către oameni care ies din sfera aşteptărilor comune privind modul de gestionare a puterii politice,  apare contestarea şi implicit nevoia de generare a receptivităţii statului şi, ulterior, de intrare într-un proces de negociere cu socetatea civilă.
Mişcările de contestare şi protest sunt supape absolut necesare pentru o democraţie funcţională. În absenţa lor, tensiunile sociale ar depăşi pragul critic care ar permite gestionarea non-violentă a relaţiei dintre puterea politică şi cetăţeni. Ele sunt o formă de semnalizare a crizei de încredere, a rupturii dintre politicieni şi cetăţeni.  Ce este diferit faţă de mişcările tradiţionale de protest este transformarea spaţiului cibernetic în spaţiu public de contestare şi caracterul rizomatic[5], adică apariţia şi dispariţia sponană a acestora, carcaterul potenţial emergent în spaţiul virtual şi absenţa unui leadership precis. 

AVEM DOUĂ ROMÂNII?
Există o Românie dependentă, sensibilă la frică şi la mesajul naţionalist. Cei care trăiesc în această Românie se solidarizează prin închidere şi intoleranţă faţă de alteritate.  Frica faţă de străin, agenturile lui Soros, pericolul ruperii României funcţionează de fiecare dată. Calea  periferică de persuasiune este stimulată în situaţii de criză. Această Românie este reprezentată de mediul rural, slab educat, cei mai mulţi  angajați la stat sau dependenți de redistribuire sau perdanți ai tranziției postcomuniste. Tribalismul dat de naţionalism conferă certitudine si este definitoriu ca mod de raportare.
Pe de altă parte, există o Românie autonomă, formată din cetăţeni ai globalizării, oameni orientaţi puternic spre Occident, apărători ai democraţiei liberale, fără o dependenţă directă de redistribuire,  extrem de critici şi vigilenţi faţă de politic. Această Românie este formată  preponderent din studenți şi angajați în mediul privat, oameni din mediul urban, cu studii medii sau superioare.
Asistăm aici şi la o mutaţie în planul axiologic. Prin cultura organizațională a companiilor străine s-au schimbat valorile și așteptările individuale. Tipul identitar din mediul privat este autonom, independent, nu vrea să depindă de stat prin politici netransparente, nu vrea ca taxele și impozitele să fie incorect folosite.  El este critic şi exigent moral faţă de politică. Integritatea este condiţia contractului social, garanţia unei Românii dezirabile.
Absenţa vigilenţei, acceptarea compromisului, flexibilitatea morală şi chiar acceptarea corupţiei sunt poate normale pentru cel care depinde de redistribuire. Pentru că sărăcia creează dependență, nu prosperitatea.

INFORMARE SAU DEZINFORMARE?
Informarea presupune existenţa unui izomorfism între realitate şi imaginea acelei realităţi comunicate prin mesaj. Adevărul e că de fiecare dată când încercăm să decupăm realitatea în vederea comunicării comitem un act de dezinformare prin omisiune. Este aproape imposbil să surprinzi realitatea în toată complexitatea ei pentru a o transmite. Mai mult, cadrul referenţial al emiţătorului (valori, credinţe, atitudini, stereotipuri, prejudecăţi etc.) acţionează ca un filtru în decuparea relevantă a realităţii, ceea ce poate duce la o distorsiune a mesajului.
În plus, verificabilitatea corespondenţei de adevăr între mesaj şi realitate este posibilă cel mai adesea în spaţiul proximal, al interacţiunii directe (şi aici între anumite limite). Dincolo de această limită, rămâne credibilitatea celui care transmite o anumită informaţie despre un fapt.  Studiile clasice despre comunicare vorbesc despre “ sleeper effect“ , ca posibilitate de a fi convins de un mesaj în ciuda lipsei de credibilitate a sursei.
Ori, în aceste condiţii, despre ce fel de informare mai putem vorbi atunci când avem televiziuni clar poziţionate politic? Sau despre ce fel de informare putem vorbi pe Facebook când s-a demonstrat că feed-urile de ştiri sunt clar filtrate în funcţie de preferinţele anterioare sau de lista de prieteni. Bucla de informare şi optimizarea comunicării pe Facebook  în funcţie de profilul de date reprezintă  o realitate. În cazul protestelor, nu vorbim aici neapărat de dezinformare, ci de o informare parţială. Selecţia informaţiei în funcţie de afilierea pe Facebook duce la o distorsiune a realităţii prin incompletitidune.  Bucla de Facebook este un fenomen ce îi creează fiecărui individ propria lui lume, similară probabil cu a prietenilor, dar incongruentă uneori cu lumea reală. Un simplu exemplu: ai fost în Piaţa Victoriei şi ai apreciat că la protest sunt în jur de 40.000 de oameni. La Antena 3 se anunţă 15.000. La Digi 24 cifra ajunge la 100.000. Care este adevărul?
În condiţiile în care verificabilitatea ştirilor  este aproape imposibilă în mediul on line, fenomenul ştirilor false (Fake news) proliferează. În România au fost făcute şi liste cu site-uri necredibile[6] ca soluţie la dezinformarea existentă în mediul on line. Este această o soluţie? Cine oferă garanţia că informaţiile furnizate de site-urile credibile sunt şi reale? Şi dacă site-urile etichetate drept necredibile ne oferă doar o altă variantă a realităţii?
În sensul clasic, dezinformarea este privită ca inducere în eroare prin crearea de percepţii neconforme cu realitatea care să ducă la un comportament dezirabil al unei ţinte din perspectiva unui beneficiar[7]. Volkoff vorbeşte de beneficiari, clienţi, scenarii, ţinte, obiective, agenţi, suporturi, transmiţători, teme, cutii de rezonanţă, satanizare şi psihoză  -  drept componente ale unei operaţiuni clasice de dezinformare. Regăsim toate aceste elemente în spaţiul on line sau în mesajul televizat despre proteste?  Greu de crezut! Cert e că putem vorbi de realităţi alternative ca produs ale unei opţiuni ideologice sau a unei poziţionări sau afilieri politice, nu neapărat a unei operaţiuni de dezinformare.
Ce e de făcut în astfel de situaţii?
Henri Pierre Cathala susţinea că în statele democratice e mult mai uşor să dezinformezi  decât în statele totalitare[8], pentru că nu există cenzură, iar libertatea presei şi circulaţia ideilor  fac mai uşoară transmiterea unor mesaje care dezinformează. Ceea ce propune el este contraatacul prin dezavuarea temelor de propagandă, identificarea falsurilor şi dezminţirea,  dezvăluirea operatorilor de dezinformare, pregătirea specifică a consumatorilor media si riposta, disuasiunea sau replica faţă de acţiunile de dezinformare. Tehnicile propuse rămân în mare valabile şi azi pentru mediul on line[9].
Una dintre soluţii ar fi să sporeşti securitatea  pentru mediul on line sau să reglementezi. O astfel de opţiune, susţine Coreliu Bjola,  “ar putea duce la ştirbirea dreptului de opinie şi de exprimare. O altă soluţie este să cauți soluții pentru eliminarea propagandei prin identificarea și adresarea zonelor cu cel mai mare risc, respectiv a faliilor sociale sau politice pe care propaganda încearcă sa le exploateze. Percepțiile se formează în mai multe feluri, prin acuratețea informațiilor, de exemplu devin plauzibile. Unele se formează însă pentru că pur și simplu nu au punct de referință. Astfel, trebuie să creezi un punct de referință care să permită o contrastare a mesajului respectiv și să expună lipsa de credibilitate a mesajului respectiv[10].

SE SCHIMBĂ POLITICA ÎN ERA DIGITALĂ?
Părinţii netocraţiei consideră că democraţia de tip liberal este specifică societăţii capitaliste. Ea nu mai corespunde exigenţelor societăţii informaţionale, unde nu mai există graniţe, iar paradgimele naţionaliste devin din ce în ce mai puţin relevante[11].  În noua lume digitală, reţelele sociale sunt cele care domină dezvoltarea politică. Politicienii care nu înţeleg forţa civilizaţiei digitale şi rămân captivi în trecut caută să îşi explice eşecul prin apelul la teorii conspiraţioniste. Noile grupuri de interese se mută on line. Nodurile de reţea devin atât de puternice că pot schimba la un moment dat agenda politică a partidelor. Cazul ordonanţei de guverna privind graţierea şi schimbarea codului penal sau proiectul Roşia Montana sunt exemple edificatoare. Nu mai există în aceste condiţii programe de guvernare asumate şi implementate. Exigenţa bunei guvernări face ca societatea civilă organizată on line să devină un watch-dog, un paznic vigilent al bunei guvernări, un actor semnificativ ce nu poate fi ignorat.  Când ai sute mii de oameni în stradă acest lucru devine un fapt, o parte a realităţii politice, nu un act de manipulare atribuit unor forţe oculte. 
Politicenii trebuie să accepte că nu mai sunt singuri pe scena puterii. Apar alte centre de putere, nu alternative, dar complementare, cu rol de reglaj în funcţionarea democraţiei. Cetăţenii societăţii digitale sunt autonomi, trăiesc într-o lume globalizată, au valori şi standarde fundamentate pe performanţă, transferate din meritocraţia multinaţionalelor, vor o societate deschisă, transparentă, nu una opacă, clientelară şi marcată de mediocritate.
Cetăţenii lumii digitale au forţă pentru că se afiliază la reţele[12]. Identitatea digitală e parte a identităţii sociale şi forţa ei vine din apartenenţă. Curatorul îl înlocuieşte pe politician, nexialistul îl înlocuieşte pe întreprinzător, iar eternalistul îl înlocuieşte pe cărturar.[13]  Curatorul indică drumul spre nodurile de reţea, caută să le gestioneze. Nexialistul este cel care generează şi  gestionează nodurile de reţea. Eternaliştii sunt noii ideologi, interpreţi ai lumii netocratice. În societatea informatională, reperele morale, referinţele de acţiune vor fi  inspirate de trendurile netocratice in continua schimbare, care stabilesc ce te face sa fii “cool”. Prostul gust va fi sinoniom cu sinuciderea socială si chiar politică. Pedeapsa în netocraţie este excluderea din reţea. Etica va deveni din ce in ce mai mult o chestiune de estetică. [14]
Şi chiar dacă lumea reală nu arată încă aşa cum şi-au imaginat-o părinţii netocraţiei (naţionalismele se reîntorc pentru a rezista satului global), un lucru este cert.  Politica nu mai poate exista în afara emoțiilor colective și a rețelelor de socializare. Există o forţă acolo, pe reţelele de socializare, o forţă pe care politicienii nu o mai pot ignora. Ea este latentă, dar se poate agrega oricând pentru a deveni manifestă şi pentru a genera o contrapondere colectivă prin proteste spontane atunci când frustrarea față de politic atinge pragul critic. E o lume pe care politicienii de azi o pot ignora şi în acest fel vor fi depăşiţi de istorie sau îi pot înţelege potenţialul  şi o pot recunoaşte ca parte a democrației în era digitală.

Publicat in revista SINTEZA, martie-aprilie 2017




[1] Sava, Ionel – Sociologia mişcărilor sociale, Ed. Nemira 2014.
[2] Studiu de teren derulat de IRES în luna februarie 2017.
[3] Sava, Ionel – Sociologia mişcărilor sociale, Ed. Nemira 2014.
[4] Castells, Manuel;  Kumar, Mukul – A Conversation with Manuel Castelles, Berkley Planning Journal, 2014,  http://escholarship.org/uc/item/2ns059h3
[5] idem
[6] http://www.digi24.ro/stiri/lista-celor-71-de-site-uri-trecute-la-verifica-sursa-si-din-alte-surse-667527
[7][7] Volkoff, Vladimir – tratat de deyinformare, Ed. Antet, pag 13-26.
[8] Cathala, Henri Pierre-  Epoca dezinformării, Ed. Militară, pag 250-252.
[9] Un exemplu: http://www.aktual24.ro/o-noua-intoxicare-lansata-de-dana-grecu-la-antena-3-replica-civilizata-a-fostului-ministru-al-sanatatii-vlad-voiculescu/
[11] Bard, Alexander; Soderqvist, Jan -Netocracy.The new power elite and life after capitalism, Ed, Publica, 2010, pag 77.
[12] Idem pag 123.
[13] Idem pag.120
[14] Idem pag 195

Seducția marilor proiecte

Pe la mijlocul lunii martie, de ziua maghiarilor, preşedintele UDMR a spus că “ România nu are viziune, ultimul scop naţional fiind integr...